Preluarea datoriei este o noutate legislativă introdusă de actualul Cod Civil, fiind reglementată la art. 1599 și urm. Cod Civil. Preluarea datoriei a fost definită ca acea „operațiune juridică prin care un debitor (debitor cedent) transmite datoria sa unei alte persoane (debitor cesionar), care se obligă, de regulă, în locul său, față de creditorul cedat”[1].

Și totuși, de ce ar dori cineva să preia o datorie a altei persoane? În doctrină s-a explicat că există cazuri în care preluarea datoriei prezintă interes practic, ca de exemplu[2]:

„A a cumpărat un imobil cu plata în rate. Ratele încă nu sunt achitate în totalitate, dar A dorește să vândă imobilul lui B.

A este debitor în contractul inițial prin care a dobândit imobilul, încheiat cu C. Preluarea datoriei lui A față de C prezintă un interes deosebit, pentru că:

– A se poate libera de datoria sa față de C, a cărei rațiune dispare prin revânzare.

– B, subdobânditorul bunului și noul debitor, în absența cesiunii de datorie, el ar risca să suporte consecințele unei neexecutări din partea lui A, deoarece el este terț față de contractul inițial încheiat între A și C. Cesiunea datoriei îi permite să suprime acest risc, căci, în același timp, el devine personal debitor și profită de creditorul consimțit de propriul său vânzător.

– Pentru C, dreptul său rămâne identic, și în plus, nu ca exista disociere între calitățile de debitor al restului de preț din imobil și de proprietar al imobilului (care servește drept garanție pentru C)”[3].

Spre deosebire de cesiunea de creanță, preluarea datoriei se poate realiza doar cu acordul creditorului[4]. Preluarea datoriei se poate realiza prin două modalități: (a) printr-un contract între vechiul debitor și noul debitor; și b) printr-un contract între creditor și noul debitor, prin care acesta își asumă obligația[5].

În ceea ce privește prima variantă de preluare a datoriei (printr-un contract între vechiul debitor și noul debitor), în doctrină s-a explicat modalitatea în care funcționează concret acest contract astfel:

„Reglementată de art. 1599 lit. a) C. Civ., această manieră de transmisiune și, totodată, de transformare a obligației reprezintă o cesiune de datorie care se realizează prin intermediul unui acord de voințe între debitorul inițial (debitorul cedent) și terț (debitor cesionar). Între părți, această convenție produce efecte depline în virtutea principiului forței obligatorii a contractului. În virtutea principiului relativității efectelor contractului și opozabilității acestuia, cesiunea de datorie nu este opozabilă creditorului cedat, acesta având calitatea de terț față de contract. De aceea, pentru realizarea opozabilității față de creditor a efectului translativ al datoriei și pentru liberarea debitorului cedent este necesar acordul creditorului (art. 1605 C.civ). Odată îndeplinite aceste cerințe, cesiunea de datorie produce efecte depline, noul debitor înlocuindu-l pe cel vechi (art. 1.600 C. civ)”[6].

Principalul efect al preluării datoriei este acela că noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi[7]. Cu toate acestea, dacă noul debitor este insolvabil, iar creditorul și-a dat acordul cu privire la preluarea datoriei fără a cunoaște insolvabilitatea noului debitor, vechiul debitor nu va fi liberat, ci, astfel cum s-a spus în doctrină, „va răspunde în solidar cu noul debitor”[8]. Potrivit art. 1604 Cod Civil, în situația în care contractul de prelucrare de datorie este desființat, obligația renaște. Într-o astfel de situație (a desființării preluării de datorie), creditorul poate cere daune-interese celui care a preluat datoria pentru prejudiciile suferite, însă acesta din urmă poate dovedi că nu poartă răspunderea desființării contractului și a prejudiciilor suferite.

Referințe:

[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 509.

[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 266.

[3] Ibidem.

[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 510.

[5] Idem, p. 511.

[6] Ibidem.  

[7] E. Veress, op. cit., p. 267.

[8] S. Munteanu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1994.