Posesia în Noul Cod Civil. Noțiune, condiții, efecte

În doctrină, posesia a fost definită ca „un raport de fapt între o persoană și un lucru, în care persoana are posibilitatea de a îndeplini asupra lucrului, personal sau prin intermediul unui terț, acte care în manifestarea lor exterioară corespund exercitării unui drept, indiferent dacă această persoană este sau nu titularul acelui drept[1]. Posesia este o stare de fapt, iar nu o stare de drept[2]. Care este distincția între posesia ca stare de fapt și proprietatea ca stare de drept? În doctrina franceză a fost explicat astfel:

„Proprietarul unui bun are asupra bunului prerogativele care decurg dintr-un drept,  din dreptul său de proprietate: el are așadar o putere juridică asupra bunului. Contează prea puțin dacă proprietarul exercită sau nu în fapt o stăpânire asupra bunului: puterea juridică există chiar dacă în practică ea nu este exercitată.

Invers, se poate întâmpla ca o persoană, fără să fie proprietară, fără să aibă o putere juridică, să aibă stăpânirea în fapt a unui bun: ca de exemplu hoțul unui aparat TV care zi de zi utilizează acest dispozitiv în propria casă; vecinul care își parchează mașina pe un teren din fața curții sale abandonat de adevăratul proprietar.

 



 

 

Trebuie să distingem între puterea de drept și puterea în fapt: fără îndoială cel mai frecvent, aceste două puteri sunt reunite în mâinile aceleiași persoane (proprietarul […]). Dar nu este întotdeauna astfel. Posesia corespunde unei situații de fapt, în timp ce proprietatea (sau alt drept real: uzufructul, servitutea…) presupune o putere de drept”[3].

Deși posesia este o stare de fapt și nu o stare de drept, ea are totuși anumite efecte juridice precum prezumția de proprietate, dobândirea fructelor și a bunurilor mobile, ocupațiunea sau uzucapiunea[4]. Efectele posesiei sunt în număr de trei: (i) o protecție juridică împotriva celor care tulbură posesia prin acțiunile posesorii; (ii) o prezumție de proprietate (posesorul fiind prezumat proprietar); și (iii) un efect achizitiv (posesia putând conduce către dobândirea dreptului de proprietate)[5].

Pentru existența posesiei nu este necesar ca posesorul să fie de bună-credință deoarece, astfel cum s-a remarcat în practică, chiar și un hoț exercită o posesie chiar dacă știe că nu el este adevăratul proprietar al bunului[6]. Cu toate acestea, posesia de bună-credință are efecte achizitive mai întinse (e.g., uzucapiune, dobândirea fructelor unui bun prin efectul posesiei, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin posesia de bun-credință în condițiile art. 928-934 Cod Civil). În dreptul român, produce efecte juridice doar posesia utilă, neviciată.

O parte relevantă a doctrinei consideră că posesia poate exista doar asupra bunurilor corporale, nu și asupra bunurilor incorporale[7]. Un alt punct de vedere din doctrină mai recent explică faptul că posesia poate fi posibilă și asupra bunurilor incorporale, chiar dacă o asemenea posesie nu ar avea efecte achizitive, exceptând titlurile la purtător[8]:

„Posesia bunurilor incorporabile presupune o înțelegere flexibilă a actelor de stăpânire care alcătuiesc corpus-ul posesiei. În concepția clasică asupra corpus-ului posesiei, acesta nu este compatibil decât cu actele materiale de stăpânire exercitate direct asupra bunului. Însă, bunurile incorporale se caracterizează prin imaterialitate. Posesia este însă manifestarea exterioară a unui drept real principal, iar corpus-ul își modulează conținutul în funcție de natura bunului[9].

Această opinie a existenței posesiei asupra bunurilor incorporale pare să reflecte mult mai bine actuala realitate digitală în cadrul căreia bunurile digitale (e.g., NFT-uri) se multiplică cu viteza luminii. Astfel, ne putem imagina și acte materiale (corpus) asupra unor bunuri digitale incorporale precum modificarea denumirii unui bun digital, organizarea bunurilor digitale în fișiere și dosare, distribuirea pe internet a bunurilor digitale (e.g., upload pe diverse pagini de internet WWW, upload pe diverse rețele de socializare, distribuire prin mesagerie instantanee sau poștă electronică, e-mail).

Posesia nu trebuie confundată cu detenția precară, unde bunul este stăpânit în baza unui act juridic[10] (e.g., locațiune, depozit, împrumut). Un locatar va fi un detentor precar în privința bunului dat în locațiune deoarece are reprezentarea faptului că nu el este proprietar; în schimb, un posesor va avea reprezentarea faptului că el este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real.

 



Posesia. Elementele constitutive

Posesia, ca stare de fapt, cuprinde un element material (corpus) și un element psihologic (animus)[11]. Elementul material (corpus) presupune un contact direct cu lucrul, concretizat în acte materiale precum transformarea lui, deținerea, culegerea fructelor etc[12]. Elementul psihologic (animus) constă în intenția persoanei care stăpânește bunul de a se comporta față de bun ca un veritabil titular al dreptului de proprietate sau a altui drept real[13]. Existența acestui element psihologic distinge posesia de detenție precară deoarece detentorul precar (e.g., locatarul față de un bun, depozitarul, creditorul gajist) stăpânește bunul pentru altul și nu pentru el însuși[14]. Cu toate acestea este posibil ca o persoană să fie atât posesor, cât și detentor precar în legătură cu același bun, astfel cum s-a exemplificat în doctrină:

„Este posibil ca aceeași persoană să aibă dubla calitate de posesor și detentor precar. Uzufructuarul sau cel care se consideră uzufructuar este posesor în raport cu dreptul de uzufruct, dar poate fi, în caz de neînțelegere a părților, detentor precar în raport cu nuda proprietate. Tot astfel, coproprietarul este posesor în raport cu cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului, dar este detentor precar în raport cu cotele-părți din drept ale celorlalți coproprietari[15].

Efectele posesiei

În dreptul român produce efecte doar posesia utilă, neviciată. Efectele posesiei sunt în număr de trei: (i) o protecție juridică împotriva celor care tulbură posesia prin acțiunile posesorii; (ii) o prezumție de proprietate (posesorul fiind prezumat proprietar); și (iii) un efect achizitiv[16] (posesia putând conduce către dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prin uzucapiune, la dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință în condițiile art. 928-934 Cod Civil și la dobândirea fructelor unui bun prin posesia de bună-credință).

 

 

 



 

 

Referințe:

[1] I. Sferdian, Drept Civil. Drepturile reale principale. Studiu aprofundat, Ed. Hamangiu, 2021, București, p. 244.

[2] C. Bîrsan, Drept Civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, 2020, București, p. 381-382.

[3] L. Leveneur, S. Mazeaud-Leveneur, Droit des biens. Le droit de propriété et ses démembrements, Ed. LexisNexis, Paris, 2021, p. 119-120.

[4] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, 2021, p. 55.

[5] L. Leveneur, S. Mazeaud-Leveneur, op. cit., p. 120.

[6] I. Sferdian, op. cit., p. 248.

[7] A se vedea, de exemplu, V. Stoica, op. cit., p. 55 și urm.

[8] I. Sferdian, op. cit., p. 250.

[9] Idem, p. 251.

[10] C. Bîrsan, op. cit., p. 382.

[11] V. Stoica, op. cit., p. 58.

[12] C. Bîrsan, op. cit., p. 386.

[13] Ibidem.

[14] V. Stoica, op. cit., p. 59.

[15] Idem, p. 59-60.

[16] L. Leveneur, S. Mazeaud-Leveneur, op. cit., p. 120.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!