Poligraful sau aparatul care te prinde cu minciuna este una dintre cele mai controversate tehnici utilizate în sfera detectării comportamentului simulat, care înregistrează modificările de tensiune arterială, puls, respirație, rezistența electrodinamică și micromișcările musculare. [1] Totuși detectorul de minciuni nu înregistrează minciuna, care reprezintă o afirmație ce denaturează deliberat adevărul, ci, mai degrabă, ansamblul modificărilor fiziologice ale subiectului analizat în timpul diverselor stări emoționale care apar în cadrul comportamentului simulat.
Figurile pivotante, care au determinat apariția rapidă a poligrafului, au fost animate de dorința de a discerne adevărul de minciună cu ajutorul unui aparat, care să depisteze comportamentul simulat. Convingerea lor consta în faptul că o minciună spusă, în mod conștient, va produce o tensiune emoțională puternică, urmată de modificări ale reacțiilor fiziologice, acestea toate fiind creionate într-o diagramă specială. Atunci când subiectului testat i se va adresa o întrebare referitoare la infracțiunea comisă, acesta va reacționa emoțional, iar subiectul va trăi din nou emoțiile sau trăirile experimentate din momentul comiterii infracțiunii.
În anul 1895, ,,părintele criminologiei”, Cesare Lombroso, a inventat ,,hidrosfigmograful”, care presupunea inscripția variațiilor de puls din brațul subiectului testat în timpul interogatoriului. În 1917, W.M. Marston depista comportamentul simulat prin înregistrarea tensiunii sistolice, iar Vittorio Benussi prin înregistrarea modificărilor respiratorii. Hugo Musterberg era interesat de declarațiile adevărate sau false ale martorilor, iar James MacKenzie a inventat poligraful cu inscriptor de cerneală. În 1922, psihiatrul J.A.Larson a construit cardio-pneumo-psihograful, care reprezintă prima versiune a poligrafului utilizat în zilele noastre. [2] Cu timpul, numeroase personalități, precum Keller ori Reid, au adus îmbunătățiri sub diferite forme aparaturii, până când, în prezent, folosirea tehnicii poligraf în procesul penal este o realitate nu numai pe continentul american, ci și în multe țări, cum ar fi Marea Britanie, Italia, Polonia, România etc. [3]
KIT GDPR Premium
Totuși specialiștii din întreaga lume au abordat deseori problema admisibilității poligrafului în cadrul procesului penal. Uneori, poligraful se dovedea a fi un instrument util în cazuri de furt, fraudă, jaf, verificarea declarațiilor, scurgerilor de informații, dovedirea nevinovăției, abuz sexual, dar când subiectul manifesta anxietate sau își putea controla voluntar nivelul acesteia, testarea prin poligraf conducea la rezultate neconcludente sau chiar diametral opuse celor așteptate. [4] Din acest motiv, se consideră că poligraful nu un instrument științific, ci pseudoștiințific. Prin urmare, în articolul de față, propunem spre analiză admisibilitatea ca mijloc de probă a poligrafului, elaborând un examen comparativ între procesul penal român și procesul penal american.
Scurta prezentare a tehnicii poligrafului
Tehnica poligrafului se bazează pe descoperirea emoției în mod indirect, adicâ prin depistarea reacțiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale, cât și periferice. Aceste tehnici de investigare nu detectează cauza emoției, ci doar pe aceasta însăși și se bazează, în esență, pe următoarele elemente: modificările activității cardiovasculare, manifestate în ritmul și amplitudinea pulsului, precum și în tensiunea arterială; modificarea caracteristicilor normale ale respirației, care, în prezența emoției, devine neregulată și mai grea; modificarea rezistenței electrice a pielii, denumită reacția electrodermică (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcția fonatorie influențată de schimbarea tremurului fiziologic al mușchiului aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privința vitezei de execuție și a presiunii, care poate crește sau se poate reduce. [5]
Te-ar putea interesa și:
Examinarea prin poligraf se desfășoară în trei faze: 1. Faza pre-test, în cadrul căreia examinatorul poartă o discuție cu subiectul asupra testului propriu-zis, revizuind detaliat toate întrebările care vor fi adresate pe parcursul testării, apreciind corespunderea emoțională și psihologică a acestuia. 2. Faza testării, care constă dintr-o serie de alte teste, iar reacția psihologică a subiectului este înregistrată, în timp ce persoana răspunde la întrebările de care a luat cunoștință în faza întâi. 3. În cadrul fazei post-test, examinatorul revede toate datele obținute, formulând una dintre cele trei concluzii, după cum urmează: subiectul examinat spune adevărul; subiectul examinat minte; rezultatele testului sunt neconcludente. Orice cercetare a atitudinii și comportamentului prin intermediul respectivului mecanism durează aproximativ 1,5-2,5 ore. [6]
Admisibilitatea ca mijloc de probă a poligrafului în procesul penal român
Legislația procesual penală română nu recunoaște testul poligraf ca fiind un mijloc de probă. Acest lucru reiese din art. 97 alin. (2) C.pr.pen. care statuează că „proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă sau orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”. O parte a doctrinei consideră testul poligraf inadmisibil din punctul de vedere al art. 101 alin.(2) C.pr.pen., care prevede principiul loialității administrării probelor: „nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția aplicându-se chiar dacă persoana își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.” Doctrinarii au precizat că, indiferent dacă se dă consimțământul, relatarea, în mod conștient și voluntar, este afectată de prezența unui aparat care înregistrează reacțiile emoționale ale subiectului testat.
În jurisprudența ÎCCJ, se statuează că: ,,examinarea cu testul poligraf nu trebuie supraestimată în condițiile în care această tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64- actual art. 97 C.pr.pen., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăția ori nevinovăția inculpatului, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficiențe psihice etc. Concluziile testului poligraf nu pot fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noțiuni, întrucât poligraful nu este, așa cum s-a arătat, mijloc de probă”. [7] Se observă, așadar, că testul poligraful prezintă încă multe neajunsuri, pentru a i se recunoaște un loc lângă mijloacele de probă recunoscute de lege.
Pentru a argumenta inadmisibilitatea poligrafului ca mijloc de probă, doctrina a evidențiat numeroși factori, denumiți factori frenatori, care pot influența rezultatele poligrafului: „neconștientizarea posibilității de detectare manifestată la subiecții cu nivel de școlarizare redus și IQ foarte scăzut ori cu responsabilitate socială scăzută, îndoieli față de exactitatea aparatului, competența examinatorului ori condițiile în care se efectuează examinarea, concretizată în tensiunea emotivă sau nervozitatea ridicată a unui subiect sincer, nemulțumirea unui subiect sincer față de examinarea cu aparatura poligraf, hiperanxietatea, teama pentru implicarea în fapta cercetată, extinderea investigației asupra altor fapte sau orice alte cauze care conduc la un nivel ridicat de anxietate, implicarea în alte fapte sau infracțiuni similare- subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar, find implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate, incomoditatea fizică și psihică din timpul examinării, rezultată din teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manșonul de tensiune arterială- puls sau de tubul pneumograf etc., responsabilitatea subiectului cu privire la nerespectarea atribuțiilor de serviciu, favorizând comiterea infracțiunii de către o altă persoană, anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării, numărul mare de întrebări/teste”. [8]
Alți doctrinari menționează ca factori frenatori: întrebările de control inadecvate; starea de „subșoc” sau „epuizarea de adrenalină”, autoînșelarea; de exemplu, într-o situație limită, când subiectul este condamnat la moarte, acesta devine atât de preocupat de situația sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf poate fi neconcludentă; anomaliile fiziologice și mintale, cum ar fi hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările de febril etc. [9] Fiabilitatea testării prin poligraf depinde de câteva criterii, precum repetarea testului; de fiecare dată, se consideră că rezultatul verificării a obținut criteriul încrederii dacă procedura de măsurare este aceeași; a fost obținut același rezultat; a fost supusă cercetărilor aceeași persoană și în privința aceleiași cauze; rezultatul investigării făcute de un alt specialist este similar; corespunderea internă, adică consecvența logică a răspunsurilor, dacă acesta are aceeași reacție sau una asemănătoare la întrebările principale din aceeași categorie. [10]
Admisibilitatea ca mijloc de probă a poligrafului în procesul penal american
Nici Codul Statelor Unite, nici Regulile Federale de Evidență nu au o dispoziție specifică cu privire la admisibilitatea rezultatelor examinării poligrafice. Cu toate acestea, în 1991, președintele a promulgat Regula militară de evidență, care restricționează admiterea rezultatelor poligrafului. Cinci ani mai târziu, Curtea de Apel a Statelor Unite pentru forțele armate a anulat regula ca o restricție neconstituțională a dreptului inculpatului de a prezenta o apărare într-un caz în care inculpatul a căutat să-și coroboreze mărturia cu rezultatele unui test poligraf administrat. [11] Totuși, cu titlu de excepție, într-o decizie pre-Daubert, Statele Unite împotriva Piccinonna, rezultatele poligrafului au fost considerate admisibile în două cazuri: atunci când părțile stipulează admisibilitatea înainte de test și atunci când rezultatele poligrafului sunt utilizate pentru a înfăptui sau corobora mărturia unui martor. În această din urmă împrejurare, partea care dorește să introducă rezultatele poligrafului trebuie să ofere o notificare adecvată părții opuse; părții oponente trebuie să i se ofere oportunitatea adecvată de a face ca propriul său expert în poligraf să administreze un test care să acopere substanțial aceleași întrebări, iar dovezile trebuie să fie admisibile în conformitate cu normele care reglementează coroborarea sau punerea în aplicare. [12]
Curtea de Apel a statului Arizona a statuat, într-o speță, despre un pârât condamnat pentru deținerea ilegală de stupefiante, că: „Într-un dosar penal, dacă înainte de judecată, avocatul apărării, în numele clientului său și cu acordul clientului său, și avocatul celeilalte părți sunt de acord cu rezultatele testului poligraf, test efectuat inculpatului, acestea vor fi admise ca probă în proces, în numele statului Arizona sau al inculpatului”. [13] Astfel, trebuie respectate trei reguli: 1. Avocații și inculpatul semnează o prevedere scrisă, în care se menționează supunerea inculpatului la testul poligraf și pentru admiterea ulterioară la judecata și a avizului examinatorului în numele fie al inculpatului, fie al statului. 2. În pofida prevederii scrise, admisibilitatea rezultatelor testului poligraf este supusă discreției judecătorului, adică judecătorul poate pune la îndoială competențele examinatorului sau dacă testul a fost efectuat în condiții neadecvate, putând să refuze asemenea dovezi. 3. Dacă partea grafică și avizul examinatorului sunt oferite ca dovadă, partea care se opune are dreptul de a examina încrucișat examinatorul respectând: a. calificările și pregătirea examinatorului; b. condițiile în care a fost administrat testul; c. limitările și posibilitățile de eroare în tehnica interogării poligrafice; d. la discreția judecătorului, orice altă chestiune este considerată pertinentă anchetei. 4. Dacă aceste probe sunt admise, judecătorul ar trebui să atenționeze juriul că mărturia examinatorului nu trebuie considerată ca ceva care poate dovedi sau infirma comiterea infracțiunii de către inculpat, ci tinde, cel mult, doar să indice că, la momentul testării, inculpatul spunea sau nu adevărul. În plus, juriului trebuie să i se spună că este de datoria lui să aprecieze greutatea coroborativă și efectul unei astfel de mărturii. [14]
Totuși este important de menționat că primul caz american cu privire la admisibilitatea probelor poligrafice a fost Frye contra Statele Unite. Frye, condamnat pentru omor de gradul II, a făcut recurs, pe motivul că instanța de judecată nu a permis unui expert să expună rezultatele unui test de tensiune arterială sistolică la care Frye a fost supus. În afirmarea condamnării și în susținerea refuzului instanței de judecată de a admite mărturia pronunțată, Curtea a constatat: „Când un principiu științific sau o descoperire trece hotarul dintre etapele experimentale și cele demonstrabile, constatăm că este dificil de apreciat o asemenea probă. Undeva în această zonă crepusculară, trebuie recunoscută forța evidentă a principiului, dar până atunci instanțele vor parcurge un drum lung în admiterea mărturiei testului poligraf. Considerăm că testul de înșelăciune a tensiunii arteriale sistolice nu a câștigat încă recunoașterea necesară științifică, care ar determina instanțele de judecată să admită mărturia respectivă”. [15]
De-a lungul timpului, s-au formulat trei obiecții mari cu privire la utilizarea rezultatelor poligrafului în sala de judecată: 1. Presupunerea tendinței judecătorilor și a juriului de a trata probele detectorului de minciuni ca fiind concludente în problema vinovăției inculpaților. 2. Lipsa standartizării procedurii de testare. 3. Dificultate de evaluarea a opiniilor examinatorilor de către juriu. [16] O estimare conservatorie a exactității acestui test este următoarea: 1. În 75-80% din cazuri, examinarea indică corect vinovăția sau nevinovăția acuzatului. 2. În 15-20% din cazuri, rezultatele sunt prea determinate pentru a justifica o concluzie de către examinator într-un fel sau altul. 3. Marja de eroare dovedită este de 5% sau mai mică. [17]
Concluzii
Admisibilitatea poligrafului sau detectorului de minciuni a stârnit multe controverse de-a lungul timpului. Izvorul acestor păreri împărțite privind admisibilitatea se trage din faptul că poligraful înregistrează mai degrabă stările emoționale ale subiectului testat decât cauza apariției acestor trăiri sau emoții. Majoritatea sistemelor procesual penale au respins încadrarea acestui aparat în rândul mijloacelor de probă, argumentând că rezultatele poligrafului pot fi modificate de diverși factori frenatori: întrebările de control indacvate, hiperanxietatea, starea de subșoc și epuizarea de adrenalină, incomoditatea psihică sau fizică din timpul testării etc. Atât legislația română, cât și legislația americană nu recunosc valoarea probatorie a poligrafului. Cu toate acestea, statul Arizona impune o serie de condiții, prin care se poate admite în cadrul unui proces penal rezultatele detectorului de minciuni. S-a demonstrat că poligraful a indicat corect vinovăția sau nevinovăția inculpatului în aproape 75-80% din totalitate cazurilor și că este un instrument util în soluționarea cauzelor penale care au ca obiect infracțiunile de furt, jaf, declarațiile martorilor. Teama sistemelor procesual penale este ca, în cazul admiterii sale, atât judecătorul, cât și juriul din sistemul american să nu se ghideze în măsură determinantă de rezultatele acestuia, ci este nevoie, de fapt, să pună pe poziții de egalitate fiecare probă administrată în cauză.
Autor Diana Țăruș
Surse bibliografice
[1] G.OLTEANU, M.RUIU, Tactica criminalistică, Ed. AIT, Chișinău, 2010, p.266.
[2] irp.md, accesat în data de 25.10.2020.
[3] sursa aici, link accesat în data de 25.10.2020.
[4] irp.md , accesat în data de 25.10.2020.
[5] juridice , accesat în data de 25.10.2020
[6] irp.md , accesat în data de 25.10.2020
[7] legeaz, accesat în data de 25.10.2020
[8]universuljuridic.ro , accesat în data de 25.10.2020.
[9]juridice.ro , accesat în data de 25.10.2020.
[10] irp.md, accesat în data de 25.10.2020
[11] sursa, link accesat în data de 25.10.2020.
[12] sursa, link accesat în data de 25.10.2020.
[13] sursa, accesat în data de 25.10.2020.
[14] sursa, accesat în data de 25.10.2020.
[15] justia, accesat în data de 25.10.2020.
[16]lexum, accesat în data de 25.10.2020.
[17] justia, accesat în data de 25.10.2020.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
