Nulitatea actelor de procedură. Comparație între nulitatea absolută și cea relativă

viciile posesiei

Nulitatea actelor de procedură este sancțiunea care lipsește de efecte, total sau parțial, actul de procedură care a fost efectuat cu nerespectarea cerințelor legale (art. 174 Cod procedură civilă). Nulitatea absolută este sancțiunea care intervine atunci când cerința încălcată a fost instituită printr-o dispoziție care ocrotește un interes public, iar nulitatea relativă este sancțiunea care intervine atunci când cerința încălcată a fost instituită printr-o dispoziție care ocrotește un interes privat. Distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă prezintă importanță deoarece nulitatea relativă are un regim mai strict în cadrul unui proces. Astfel, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată, dacă legea nu prevede altfel, către orice parte, de către judecător sau procuror, nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată și cu respectarea unor termene clare. O altă diferență între cele două nulități este aceea că, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată în orice stadiu al procesului, nulitatea relativă poate fi invocată doar înăuntrul unor termene clare:

(1) dacă neregularitățile au fost săvârșite până la începerea judecății, nulitatea relativă poate fi invocată de către partea interesată prin întâmpinare sau, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată (art. 178 Cod procedură civilă);

(2) dacă neregularitățile au fost săvârșite în cursul judecății, nulitatea relativă poate fi invocată de către partea interesată la termenul la care s-a săvârșit respectiva neregularitate sau, dacă partea nu a fost prezentă la acel termen, la termenul următor și înainte de punerea concluziilor pe fond (art. 178 Cod procedură civilă).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Există și alte diferențe între nulitatea absolută și cea relativă. De exemplu, în timp ce o parte interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă, nulitatea absolută are alt regim: în principiu, părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută (art. 178 Cod de procedură civilă)[1].

Nulitatea actelor de procedură conduce la lipsirea actului de efectele sale. Cel mai adesea, actul este desființat în totalitate, dar există, în anumite cazuri, și nulități parțiale[2]. Efectele nulității absolute și ale nulității relative sunt aceleași: actul juridic, indiferent de nulitate (absolută sau relativă) este desființat, în tot sau în parte, retroactiv – „de la data îndeplinirii lui” (art. 179 Cod procedură civilă). Nulitatea se răsfrânge și asupra actelor dependente – „care nu pot avea o existență de sine stătătoare” (art. 179 Cod procedură civilă). Astfel, dacă un act a fost desființat, această desființare atrage și desființarea unor acte de procedură dependente, ca de exemplu, nulitatea citării atrage și nulitatea actelor de procedură care s-au făcut în cadrul procesului, deși partea nu a fost legal citată[3]. Cu toate acestea, dacă actul este independent, nulitatea actului actelor de procedură nu atrage și nulitatea actelor subsecvente, de exemplu, nulitatea unui raport de expertiză nu atrage și nulitatea depozițiilor martorilor[4]. Potrivit art. 179 alin. (4) Cod de procedură civilă, chiar dacă un act de procedură a fost lovit de nulitate, acesta rămâne apt să producă alte efecte juridice. Astfel cum s-a exemplificat în doctrină, „o cerere de chemare în judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate servi ca un început de dovadă scrisă, un înscris autentic declarat nul pentru vicii de formă păstrează puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură privată sau, după caz, constituie început de dovadă scrisă, nulitatea pentru necompetență nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în instanța competentă etc”[5].

Important de menționat este și faptul că nulitatea actelor de procedură, indiferent că este relativă sau absolută, nu mai produce efecte după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepția motivelor care pot fi invocate, în condițiile legii, în căile extraordinare de atac ale unui proces civil (e.g. contestația în anulare, revizuirea)[6].

 

Referințe:

[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 294.

[2] Idem, p. 305.

[3] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 238.

[4] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 305.

[5] Idem, p. 306.

[6] G. Boroi, M. Stancu, op. cit, p. 306.






















AFLĂ MAI MULTE!