În materia dreptului procesual civil, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevede cazurile în care anumite persoane nu pot fi ascultate în cauză ca martori, și anume:
- rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
- soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
- cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna din părți;
- persoanele puse sub interdicție judecătorească;
- cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Dacă în privința cazurilor prevăzute la pct. 1,2, 4 și 5 ale art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă lucrurile sunt clare, în practică se pune problema cazului prevăzut la pct. 3 și anume, când între partea din proces și martor există o relație de dușmănie sau când se sunt prezente legăturile de interese.
Astfel, suntem de părere că în cazul prevăzut de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate face dovada relației de dușmănie sau legăturilor de interese prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 250 din Codul de procedură civilă, și anume: „prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”.
Curții Constituțională a României, prin Decizia nr. 241/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, statuat că: „În privința interdicției prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă de a nu fi martori cei aflați în legătură de interese cu vreuna din părți, criticată de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta are în vedere prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia. Așadar, interdicția persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părți este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, și este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.
Probele au o importanță deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părți și faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunța o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situații. Acestea se propun în faza inițială a procesului, fiind ulterior puse de către instanță în discuția contradictorie a părților. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviințate numai dacă îndeplinesc aceste condiții [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].
Te-ar putea interesa și:
Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens”.
De altfel, referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reține că acesta nu determină neconstituționalitatea normei legale, instanțele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți şi interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului.
În acest caz, la cererea expresă a părții interesate, instanța de judecată nu va dispune ascultarea martorului pe astfel de motive.
În practică, instanțele de judecată au dat eficacitate art. 315 alin. (1) teza a II-a și, în consecință, nu au ascultat martorul care era angajat al instituției publice, care era partea pârâtă în procesul intentat, apreciind că raporturile de muncă sunt în măsură a induce martorului o stare de imparțialitate și subiectivism.
De asemenea, se poate cere respingerea probei cu martori, în cazul în care obiectul litigiului este un act juridic pentru care legea cere forma scrisă, întrucât, potrivit art. 309 alin. (3) din Codul de procedură civilă: „În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori”.
În practica judiciară, s-a statuat că „Angajatorul, întrucât deține toate datele, probele şi informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente”. (a se vedea Sentința civilă nr. 1002 din 10.09.2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani și menținută prin Decizia nr. 32 din 20.01.2015 a Curții de Apel Suceava).
Astfel, instanța în mod corect a apreciat că pârâtul (în speță, angajatorul) poate face dovada legalității și temeiniciei măsurii disciplinare numai prin înscrisurile aflate de dosarul cauzei în faza de cercetare disciplinară, neputând invoca în fața instanței investite alte motive de fapt și nici nu poate invoca administrarea altor probe, inclusiv martori, încât legea cere pentru sancțiunea disciplinară forma scrisă.
Totodată, art. 311 C. proc. civ. prevede că: „(3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit”. Și pentru acest fapt (când partea nu a identificat în mod lămuritor martorii care urmează a fi audiați și nici nu a precizat teza probatorie) se poate solicita respingerea probei, iar instanța de judecată va respinge proba.
Autor Cocirlau Andrei
Referințe:
