În acest articol vom discuta despre mărturisirea judiciară și mărturisirea extrajudiciară. Cu privire la mărturisire, normele procesual civile instituie faptul că reprezintă mărturisire ,,recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția, respectiv apărarea”. Mărturisirea, în procesul civil, este de două feluri: mărturisire judiciară și mărturisire extrajudiciară. În cadrul prezentului articol vom analiza legislația și jurisprudența internă privind mărturisirea extrajudiciară, reliefând cazurile practice concrete în ceea ce privește judecarea cauzelor.

Mărturisirea judiciară și mărturisirea extrajudiciară

Mărturisirea judiciară este reglementată în cadrul art. 349 din Codul de procedură civilă, astfel:

• Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială;
• Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele;
• De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile;
• Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune.

Mărturisirea extrajudiciară este reglementată în cadrul art. 350 din Codul de procedură civilă, în sensul următor:

• Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probațiune.
• Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.

Mărturisirea extrajudiciară reflectată în jurisprudența din România

Pentru realizarea unei analize complete în materie de mărturisire extrajudiciară, am avut în vedere jurisprudența internă, reflectată astfel:

• Sentința nr. 336/2009, Judecătoria Adjud: Potrivit art 1205, Cod civil, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi ca dovadă, când obiectul contestației nu poate fi dovedit cu martori. Însă, mărturisirea extrajudiciară verbală făcută în fața altei instanțe sau a altui organ de stat (notarul, în cauza dată) dacă este consemnată în scris, mai mult, fiind și autentificată, poate fi folosită în orice proces – chiar și în acela în care proba cu martori nu este admisibilă. Astfel, instanța reține față de cele arătate că, deși în chitanțele ce fac dovada plății cheltuielilor efectuate cu perfectarea contractului se menționează că plata a fost efectuată de pârâtă conform recunoașterii implicite a acesteia, instanța va reține că plata s-a efectuat de reclamantă[1];
• Sentința nr. 597/2015 pronunțată de Judecătoria Reșița, în Dosarul nr. 597/2015: Astfel cum reiese din textul de lege precizat în cadrul procesual, ,,vânzarea-cumpărarea între soți (chiar realizată indirect, prin interpus) era prohibită de lege la data încheierii convențiilor. Pe de altă parte, din cuprinsul interogatoriului administrat pârâtei în dosar, proba admisibilă și valorificată drept mărturisire extrajudiciară scrisă în prezenta cauză, instanța reține că scopul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare succesive, în aceeași zi și asupra aceluiași bun a fost unul ilicit, contrar normelor. Instanța nu va avea în vedere susținerea pârâtei privind necunoașterea termenilor folosiți în răspunsul la interogatoriu câtă vreme revocarea mărturisirii poate avea loc doar în condițiile unei erori de fapt a părții ce a făcut-o, probă nefăcută de parte în cauză”. Astfel, ,,succesiunea celor două contracte de vânzare-cumpărare coroborat cu mărturisirea extrajudiciară îndreptățesc instanța să rețină că scopul încheierii celor două contracte a fost unul ilicit, fictiv, în vederea fraudării intereselor patrimoniale ale reclamanților, nepoți ai defunctului, încercându-se astfel și eludarea interdicției instituită de dispozițiile art. 1307 din vechiul Cod civil. De altfel, cele reținute au fost confirmate și de martorul V.G., ce a relatat motivul încheierii celor două contracte ca fiind urmare a neînțelegerilor dintre reclamant și nepoții săi, reclamanți în prezenta cauză”
• 
  
  
  
• Decizia nr. 1229/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 1229/2015: ,,Plângerea penală și declarațiile date de reclamanta M. D. în cadrul dosarului penal nr. 7814/P/2010 reprezintă o mărturisire extrajudiciară, în accepțiunea art. 1204 Cod civil, fiind făcute în afara procesului de față.Din declarația dată de reclamantă la data de 09.07.2010 în fața organului de cercetare penală (ce are caracterul unei mărturisiri extrajudiciare conform art. 1204 Cod civil, astfel cum s-a statuat prin decizia de recurs) reiese că 10.000 euro din suma transferată în 16.09.2009, și cei 10.000 euro transferați în data de 16.10.2009 au fost împrumutați numitei G.E.. Ca urmare, prin mărturisirea extrajudiciară a reclamantei, s-a făcut dovada contrară mențiunii din contractul de împrumut autentificat, prin acest act părțile înțelegând să recunoască remiterea sumei de 20.000 euro ce a avut loc anterior acestui moment. Sub un al doilea aspect, se arată că instanța de apel a reținut ca declarația recurentei-reclamante reprezintă o mărturisire extrajudiciara ce a prevalat asupra probelor administrate în mod nemijlocit în faza de rejudecare. Or, înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei nr. 5115 din 13 noiembrie 2009. a apreciat ca ,,pot fi folosite într-un litigiu, ca mijloc de probă și probe extrajudiciare dar, pentru respectarea principiului nemijlocirii, care este un principiu fundamental al procesului civil, probele trebuie să aibă caracter judiciar. Mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare”;

• Decizia nr. 476/2007 pronunțată de Tribunalul București în data de 13 aprilie 2007, nepublicată: ,,În ceea ce priveşte primul motiv de apel, legat de calitatea de moştenitor a lui P.V., pe care nu ar avea-o şi intimatul-pârât P.A., Tribunalul are în vedere pentru stabilirea situaţiei de fapt că prin declaraţia dată de acesta în faţa unui notar public din Ontario la data de 14 octombrie 1992, prin care a arătat că nu a făcut „niciun act de acceptare expresă sau tacită a succesiunii” defunctului său tată, faţă de a cărui succesiune înţelege să rămână străin. Acest act juridic nu are, într-adevăr, valoarea unei renunţări la succesiune, dat fiind că nu a intervenit în termenul de opţiune succesorală de 6 luni de la data deschiderii moştenirii, însă constituie în schimb o mărturisire extrajudiciară, în sensul art. 1204 Cod civil. Cât priveşte forţa probantă a mărturisirii, ca dovadă de drept comun, ea poate fi combătută prin proba contrară, făcută prin orice mijloc admis de lege, situaţie în care poate fi înlăturată motivat recunoaşterea unei părţi dacă, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că mărturisirea nu corespunde adevărului. În speţă, mijlocul de probă invocat în combatere este tot o mărturisire, prin care reclamanta, ca parte adversă, confirmă existenţa faptului pe care pârâtul îşi întemeiază apărarea, confirmare care este de natură să producă împotriva autoarei ei consecinţe juridice. Punând în balanţă cele două mijloace de probă- mărturisiri extrajudiciare, trebuie dată eficienţă primeia dintre ele, având în vedere că recunoaşterea reclamantei era singura care putea fi coroborată cu alte dovezi care să susţină un fapt pozitiv, respectiv prezentarea procurilor invocate, ceea ce însă nu s-a întâmplat fără a putea fi invocat un motiv care să justifice această omisiune. Este de notorietate că în orice sistem de drept actele emise de autorităţi se întocmesc în două exemplare originale, dintre care unul rămâne în păstrarea autorităţii respective o anumită perioadă. Faptul de a nu înfăţişa înscrisurile în dispută la solicitarea primei instanţe are, la rândul său, valoarea unei recunoaşteri a susţinerilor părţii adverse, în cazul acesta a inexistenţei lor, în temeiul art. 174 Cod de procedură civilă”.

Prin raportare la cazurile practice relevante, mărturisirea extrajudiciară prezintă importanță prin implicațiile sale, fiind însă un fapt supus aprecierii judecătorului. Cu toate acestea, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată câtă vreme proba cu martori nu este admisă.