Încă de la formarea societății, exista un precept pe care omenirea nu a ezitat să îl folosească: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte (sau pedeapsa talionului), iar în acest articol vom vorbi despre infracțiuni și pedepse în Evul Mediu. La nivel practic, doctrinar, s-a remarcat faptul că ,,cea mai expresivă reminiscenţă a legii talionului este însă pedeapsa cu moartea, o pedeapsă pe care nici secolul XX nu a reuşit să o înlăture definitiv; semnificativ este şi faptul că în dreptul penal al unor popoare islamice această pedeapsă se execută şi astăzi prin tăierea capului de către un aparţinător al victimei”.
Treptat, în România, aplicarea sa a început să cunoască și îngrădirea. Atunci când s-a trecut la formarea unei societăți democratice, s-a considerat că răzbunarea sau pedeapsa sub auspiciile legii talionului este una disproporționată.
S-a remarcat faptul că, ,,în reglementarea penală a lui Vasile Lupu, legea ţării mai păstra unele reminiscenţe din epocile anterioare, dar în principal se apărau valorile şi relaţiile interesând nobilimea feudală şi se anunţau totodată unele începuturi de modernizare juridică; statul căutând astfel să pună stavilă practicii învechite a talionului prin aplicarea pedepsei numită „zavească” (amendă) celor care mai cutezau să recurgă la răzbunarea privată”.
În Țara Românească, în materie de pedepse și infracțiuni, acestea din urmă erau reglementate prin Legiuirea Caragea; printre pedepsele prevăzute era și tortura (ulterior desființată de către Regulamentele organice).
Infracțiunile cele mai importante erau considerate cele îndreptate împotriva moralei și religiei, iar pedepsele cele mai utilizate erau pedepsele corporale (aplicându-se și pedeapsa cu moartea), amenzile și închisoarea.
,,Printre infracţiunile cel mai grav pedepsite, era încălcarea interdicţiilor religioase. Deşi formal atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai ales în cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui”. S-a scris faptul că, ,,în dispreţul legilor, geţii îşi faceau singuri dreptate și, prin urmare, răzbunarea personala era în contradicţie cu prevederile legilor. Prin pedeapsa capitală se sancţionau adulterul, omorul, acuzaţiile false, posibil şi jurământul fals”.
De asemenea, cu trimitere la materia penală, dreptul cutumiar din România a păstrat elementele anterioare de justiție privată (un exemplu relevant în acest sens fiind răzbunarea sângelui)[1]. Au fost reglementate atât infracțiuni contra statului, cât și infracțiuni contra religiei, pentru aceasta din urmă fiind cunoscută vrăjitoria, definită ca ,,procedeu ocult de magie pentru a atrage forțe negative sau pozitive în scop malefic (magie neagră) sau benefic (magie albă)[2].
S-a realizat și incriminarea infracțiunilor de corupție comise de către judecători, în sensul că printre pedepsele aplicabile se regăsea și ,,jupuirea” pielii judecătorului corupt și ,,îmbrăcarea” scaunului ,,de jude” cu această piele. Noul judecător era într-un fel constrâns să nu săvârșească o infracțiune asemănătoare (reprimarea comiterii infracțiunilor).
[1] Elena Tereza Chilom, Istoria dreptului românesc, Editura Universitaria, Craiova, 2002, op.cit., p. 129.
[2] Idem, op.cit., p. 132.
Noțiunile de ,,infracțiune” și ,,pedeapsă penală” au existat în Țările Române și înainte de constituirea acestora în state feudale, obștile sătești aplicând un drept penal nescris, stabilit prin cutumă sau obicei[1].
Sistemul pedepselor, se remarcă în doctrină, a fost caracterizat prin cruzime și varietate; de la pedepse corporale (pedeapsa cu moartea, mutilarea, înfierarea) și până la pedepse privative de libertate, pecuniare sau accesorii (tortura, degradarea civică, raderea bărbii)[2].
Potrivit vechiului cod penal românesc, infracțiunile erau împărțite în 3 categorii: crime, delicte și contravenții. Codul Penal francez, ce a reprezentat sursă de inspirație pentru cel românesc, a păstrat în art. 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima categorie, contravențiile, nu mai reprezintă o categorie de infracțiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă[3].
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată o faptă apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice, de aceea, era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă, legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială[4]. În general, pedepsele în Dreptul medieval scris se caracterizau prin trăsături, precum: urmăreau intimidarea, nu erau limitate prin lege, căci domnul avea să aplice sancţiuni şi “peste pravilă”, cumulul pedepselor era îngăduit, erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă puteau varia în raport cu poziţia socială a celui vinovat, cele mai multe pedepse erau lăsate de lege “la voia judecătorului”, aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau, răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale “vendetei” se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia voluntară)[5].
Dintre infracțiunile însemnate, enumerăm infracțiunile îndreptate împotriva statului și șefului statului, astfel: înalta trădare, numită și hiclenie, viclenie, vicleșug sau hainie, lesmajestatea, osluhul, călpuzenia[6].
Dacă în trecut era caracterizat un drept al ,,răzbunării sângelui”, treptat s-a renunțat la această acțiune sau la acest precept, infracțiunile și pedepsele ajungând să cunoască reglementarea prin lege și să asigure și protecția (corporală) a persoanei.
