Infracțiunea progresivă este o formă a unității legale de infracțiune[1] și are ca specificitate agravarea în timp a urmării imediate. Infracțiunea progresivă a fost definită în doctrină ca „infracțiunea a cărei urmare imediată se agravează fie prin amplificarea urmării inițiale, fie prin producerea și a altor urmări ori prin suprapunerea unor alte urmări fără o nouă intervenție din partea autorului”[2]. Infracțiunea progresivă a primit și alte definiții în doctrină, de exemplu „acea infracțiune care după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite infracțiuni, fără intervenția făptuitorului, își amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi [corespunzătoare] unei infracțiuni mai grave”[3].
Cu alte cuvinte, infracțiunea progresivă cunoaște două momente: momentul consumării și momentul epuizării[4]. Un prim moment (momentul consumării) este cel al consumării actului infracțional (de exemplu, acțiunea de a lovi o persoană), care poate produce, într-o primă fază o suferință fizică (loviri sau alte violențe – art. 193 Cod Penal). Momentele ulterioare conturează existența unei infracțiuni progresive, ca de exemplu, în situația în care fapta inițială (lovirea unei persoane) produce mai târziu o infirmitate (vătămarea corporală – art. 194 Cod Penal) sau decesul (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 Cod Penal)[5]. Ultimul rezultat definitiv produs aparține momentului epuizării. Infracțiunea progresivă cunoaște și alte exemple: tâlhăria urmată de moartea victimei – art. 236 Cod Penal[6] (atunci când primul rezultat produs al faptei este tâlhăria, însă, la un moment ulterior și fără o nouă intervenție a făptuitorului, intervine moartea persoanei ca urmare a faptei inițiale de tâlhărie), violul urmat de moartea victimei – art. 218 alin. (4) Cod Penal (atunci când primul rezultat produs al faptei este violul, însă, la un moment ulterior și fără o nouă intervenție a făptuitorului, intervine moartea persoanei ca urmare a faptei inițiale de viol).
Infracțiunea progresivă – implicații practice
Calificarea unei infracțiuni ca progresivă cunoaște mai multe aspecte practice. În primul rând, deoarece infracțiunea progresivă aparține unității de infracțiune (iar nu pluralității), făptuitorul va fi sancționat pentru infracțiunea cea mai gravă la care a ajuns rezultatul definitiv produs (și nu pentru un concurs între infracțiuni) deoarece, astfel cum s-a afirmat la nivel doctrinar, rezultatul mai grav determină și încadrarea juridică a faptei[7]. În doctrină s-a afirmat că „dacă s-a aplicat o pedeapsă pentru infracțiunea corespunzătoare unui anumit rezultat [,] iar acesta se amplifică, se va stabili o pedeapsă pentru infracțiunea corespunzătoare noului rezultat”[8]. În al doilea rând, data săvârșirii acțiunii și inacțiunii este importantă pentru a putea stabili data de la care curge termenul de prescripție (art. 154 alin. (3) Cod Penal), reținerea stării de minoritate, aplicarea legii de grațiere[9], etc. Infracțiunea progresivă se deosebește de infracțiunile continue, continuate sau de obicei și în ceea ce privește data săvârșirii infracțiunii. Spre deosebire de infracțiunile continue, continuate sau de obicei, pentru infracțiunea progresivă este important momentul consumării infracțiunii (momentul comiterii activității infracționale), iar nu momentul epuizării infracțiunii (momentul producerii rezultatului mai grav)[10]. Această diferență de tratament juridic a infracțiunii progresive este justificată deoarece rezultatul final agravant se produce fără a exista o nouă intervenție a făptuitorului[11]. Nu în ultimul rând, infracțiunea progresivă nu ar trebui confundată cu infracțiunea praeterintenționată deoarece deși cea mai frecventă formă de vinovăție a infracțiunii progresive este praeterintenția, infracțiunea progresivă poate fi comisă atât din culpă, cât și cu intenție[12].
Referințe:
[1] „Unitatea de infracțiune este legală când activitatea infracțională este unică, prin voința legiuitorului (infracțiunea continuată, infracțiunea complexă, infracțiunea progresivă, infracțiunea de obicei)”. A se vedea, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2013, p. 95. În schimb, „unitatea de infracțiune este naturală, când activitatea infracțională este prin natura sa unică, indiferent de numărul de acte materiale eterogene sau omogene efectuate pentru realizarea ei (infracțiune simplă, infracțiune continuă, infracțiune deviată)”, a se vedea, M. Udroiu, op. cit. p. 92.
[2] Idem, p. 100.
[3] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București, 2010, Ediția a VIII-a, p. 269.
[4] F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în Noul Cod Penal, București, 2020, p. 125, disponibilă la următoarea adresă, link accesat 25.04.2021.
[5] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 269.
[6] M. Udroiu, op. cit. p. 100.
[7] Idem, p. 101.
[8] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 270.
[9] M. Udroiu, op. cit. p. 101.
[10] Ibidem.
[11] F. Streteanu, R. Moroșanu, op. cit., p. 125.
[12] Idem, p. 124.
