Simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit legii fundamentale a statului român, în speță art. 4, România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, făcând abstracție de rasă, naționalitate, origine etnică, religie și alte criterii de natură discriminatorie.
Cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, acestea nu pot fi îngrădite și nicio persoană nu poate fi constrânsă să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă (care ar fi contrară convingerilor personale).
În conformitate cu prevederile internaționale, în speță art. 9, persoanele dispun de libertate de gândire, conștiință și religie. Dreptul la libertatea de religie include chiar libertate unei persoane de a-și schimba religia sau convingere, dar și libertatea de manifestarea a religiei sau a convingerilor în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin următoarele modalități : cult, învățământ, practici, îndeplinirea ritualurilor.
Referitor la libertatea unei persoane de a-și manifesta religia sau convingerilor, aceasta nu poate să fie restrânsă decât în condițiile legii și numai când sunt măsuri necesare pentru siguranța publică, pentru protecția sănătății sau a moralei publice, pentru protecția ordinii ori a drepturilor și libertăților altor persoane, conform art. 9, pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În materie jurisprudențială, vom avea în vedere cauza Palau-Martinez contra Franței, privind diferența de tratament pe baza religiei. Din prezenta cauză aflăm că reclamanta a cerut la nivelul instanțelor de judecată naționale încredințarea copiilor minori.
Te-ar putea interesa și:
În perioada în care copiii se aflau în vacanță școlară la tatăl acestora, au fost înscriși la o școală de lângă domiciliul tatălui, instanțele decizând că minorii trebuie să fie scoși din sistemul educațional al martorilor lui Jehova. Sistemul educațional era unul la care mama copiilor aderase, iar instanțele au decis că un atare sistem ar impune copiilor anumite convingeri. În cauza prezentă, nr. 64927/01 din 2003, instanța a statuat asupra faptului că simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online https://jurisprudentacedo.com/Palau-Martinez-cotnra-Franta-Diferenta-de-tratament-pe-baza-religiei.-Incredintarea-copilului.html). În conformitate cu acest articol, este interzisă discriminarea. În sensul precizat, exercitarea drepturilor și a libertăților recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie asigurată fără discriminare în funcție de următoarele criterii : sex, rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională, origine socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, ș.a.m.d. (conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminării). Raportarea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat la art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Conform art. 8 din Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței personale. În acest scop, autorităților publice nu le este admis niciun amestec în exercitarea dreptului în cauză, decât în măsura în care amestecul este prevăzut de lege și ar reprezenta, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (securitate națională, siguranță publică, bunăstare economică a țării, apărare ordine, prevenire fapte penale, ș.a.m.d.). În speță, fixarea reședinței copiilor la tatăl acestora, care a intervenit după ce copiii locuiseră pe o perioadă de trei ani alături de mama lor, a reprezentat un amestec în viața familială a acestora.
Ținând cont de susținerile Guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis faptul că nu a putut să opereze o intervenție implicită ce apare în urma oricărui divorț. Mai mult, s-a observat faptul că la nivel intern a operat o ,,diferență de tratament” între părinții copiilor având la bază criteriul religiei. Dar, apreciază Curtea, judecătorul nu a făcut altceva decât să enunțe afirmații generale privind secta religioasă din care făcea parte reclamanta, fără să indice elemente concrete prin care să arate în ce manieră s-ar putea produce o influență a copiilor prin intermediul religiei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat de asemenea faptul că instanțele naționale au respins o cerere de anchetă socială, deși o atare cerere era indicată în situația expusă. O atare cerere ar fi avut un rol esențial privind situația educațională a copiilor. Curtea Europeană a remarcat modalitatea în care instanțele naționale au pronunțat o hotărâre în prezenta cauză, anume având în vedere criterii vagi, de natură generală, omițânt un aspect esențial. Acest aspect era reprezentat chiar de interesul real al copiilor.
Deci, tocmai în baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra modalității în care instanțele naționale au soluționat cauza. Acestea din urmă nu au făcut o raportare la interesul copiilor, care trebuia să primeze, ci la condiții generale privind confesiunea religioasă a unei persoane. Deci, instanțele naționale au considerat aprioric faptul că o anumită confesiune religioasă ar putea să aibă efecte nu tocmai benefice asupra dezvoltării copiilor în sistemul educațional și social.
