Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată printr-un unic articol în Codul Civil (art. 1634 Cod Civil) și poate fi definită ca „acea cauză de stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului”[1]. Această imposibilitate nu trebuie să aibă legătură cu vreo culpă a debitorului[2], ci trebuie să fie fortuită, adică să se datoreze unui caz de forță majoră sau unui caz fortuit. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „termenul <<fortuit>> semnifică faptul că imposibilitatea executării obligației nu este imputabilă debitorului, fiindcă dacă imposibilitatea de executare ar fi imputabilă debitorului, atunci ar atrage răspunderea acestuia”[3].

Principalul efect al imposibilității fortuite de executare este stingerea obligației, ceea ce conduce la desființarea automată a contractelor, cu aplicarea subsecventă a teoriei riscului contractual[4].

Imposibilitatea fortuită de executare – condiții

Pentru a ne afla în prezența unei imposibilități fortuite de executare, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții:

1. existența unui caz de forță majoră, a unui caz fortuit sau a altor evenimente asimilate (fapta victimei sau fapta terțului)[5];
2. obligația să fi fost posibil de executat la momentul nașterii acesteia deoarece dacă obligația era imposibil de executat la momentul nașterii atunci aceasta era nulă[6].
3. imposibilitatea de executare trebuie să fie absolută și perpetuă[7]. Dacă imposibilitatea este relativă, atunci libertatea va produce doar un efect parțial, iar dacă imposibilitatea este temporară, efectul nu va fi stingerea obligației, ci doar suspendarea executării acesteia[8];
4. debitorul să nu fi fost pus în întârziere[9]. În legătură cu această condiție, în doctrină s-a subliniat faptul că „prin excepție [art. 1634 alin. (2) Cod Civil], riscul neexecutării nu va fi suportat de către debitor, chiar și pus în întârziere, dacă acesta dovedește că oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executare din cauza forței majore sau a cazului fortuit”[10];
5. obiectul obligației nu trebuie să privească bunuri de gen deoarece bunurile de gen nu pier[11] (res genera non pereunt);
6. debitorul să nu-și fi asumat răspunderea pentru neexecutarea din cauze fortuite deoarece, în caz contrar, trebuie să repare prin echivalent pierderea suferită de către creditor[12].

->>Pentru o analiză aprofundată a subiectului, vă recomandăm să lecturați această carte!

Referințe:

[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 579.

[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 387.

[3] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 308.

[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 581.

[5] Idem, p. 580.

[6] E. Veress, op. cit., p. 309.

[7] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 580.

[8] Ibidem.  

[9] E. Veress, op. cit., p. 310.

[10] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 580.

[11] E. Veress, op. cit., p. 310.

[12] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 580.