Societatea funcționează prin normele sale juridice, iar cei care încalcă aceste norme săvârșesc o faptă ilicită. Unele fapte ilicite sunt și infracțiuni, ca de exemplu distrugerea unui bun. Alte fapte ilicite nu sunt infracțiuni, ci sunt contravenții (e.g., depășirea pe linia continuă, trecerea pe culoarea galbenă a semaforului). Alte fapte ilicite nu sunt nici contravenții, nici infracțiuni, însă ele sunt ilicite pentru că încalcă o normă juridică și cauzează prejudicii altor persoane. Cu alte cuvinte, deși fapta ilicită este contrară ordinii publice, nu este obligatoriu ca ea să fie sancționată de dreptul penal. Fapta ilicită poate conduce către sancțiuni civile ca ineficacitate, nulitatea, inopozabilitatea, acordarea de daune-interese[1], daune materiale, daune morale etc. Persoana va răspunde pentru fapta ilicită în absența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei (e.g. starea de necesitate, legitima apărare, forța majoră).

În doctrină fapta ilicită a fost definită ca „o acțiune sau o inacțiune umană care încalcă normele dreptului obiectiv, și cauzează prejudicii dreptului sau interesului unei persoane”[2]. Așadar, o faptă ilicită atinge răspunderea civilă a persoanei responsabile nu doar dacă se încalcă un drept al unei persoane, ci și în situația în care se încalcă un interes[3]. Astfel, fapta ilicită poate rezulta fie din încălcarea unui drept (e.g. drept de proprietate, dreptul la protecția datelor cu caracter personal), fie din încălcarea unei norme juridice (de drept privat sau public) care ocrotește interesele altora[4].

Fapta ilicită poate fi o faptă proprie, fapta altei persoane sau fapta lucrurilor și a animalelor aflate sub paza umană[5]. Abuzul de drept este și el tot o faptă ilicită[6], persoana care își exercită abuziv drepturile, prejudiciind pe alții, poate fi obligată la răspundere în condițiile răspunderii civile delictuale. Fapta ilicită poate fi de natură contractuală (atunci când nu s-au respectat prevederile unui contract) sau de natură delictuală, în afara unui contract. În prima situație, intervine răspunderea civilă contractuală, iar în a doua situație intervine răspunderea civilă delictuală.

Exemple de fapte ilicite: distrugerea unui bun, neluarea măsurilor de securitate cu privire la protecția datelor cu caracter personal, încălcarea drepturilor de autor, calomnierea sau insultarea unei persoane, ingerința unui soț în corespondența altui soț, divulgarea unor conversații private (print-screenuri) fără acordul persoanei, accesarea de către un soț a conturilor personale ale altui soț.

Fapta ilicită este o condiție a răspunderii civile delictuale, deoarece astfel cum s-a explicat în doctrină „pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă. În aceste condiții, <<fapta ilicită>> declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire a persoanei responsabile”[7].

Fapta ilicită poate fi săvârșită atât prin acțiune (e.g. divulgarea secretului profesional), cât și prin inacțiune (e.g., neluarea măsurilor de securitate cu privire la protecția datelor cu caracter personal). Deși faptele ilicite săvârșite prin acțiune sunt mult mai dese[8], există numeroase situații în care faptele pot fi săvârșite prin inacțiune, aceste situații fiind generate de norme juridice care obligă o anumită persoană să aibă un anumit comportament[9], iar persoana nu respectă respectiva cerință legală. De exemplu, nepurtarea măștii de protecție anti-covid, în condițiile în care este obligatorie, este o faptă ilicită (și contravenție). Alte situații includ neluarea măsurilor privind securitatea și confidențialitatea datelor personale, refuzul de a încheia un contract forțat, neacordarea asistenței medicale de urgență, neluarea măsurilor de securitatea muncii[10], omisiunea de a semnala un pericol de accidentare al unui șanț săpat pe o arteră de circulație[11]. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „inacțiunea constituie faptă ilicită, ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care nu a fost respectată”[12].

Referințe:

[1] Sursa aici.

[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 146.

[3] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 176.

[4] Conform Wikipedia.

[5] L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1628.

[6] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 357.

[7] L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1628.

[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 357.

[9] Ibidem.  

[10] Ibidem.  

[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 178.

[12] Ibidem.