Executarea silită în natură este reglementată la art. 1527-1529 Cod Civil. Conform unei opinii din doctrină, executarea silită în natură este un „pandant al principiului pacta sunt servanda”, potrivit căruia părțile trebuie să își respecte cuvântul dat și să-și îndeplinească obligațiile în natură, indiferent de cât de oneroase ar fi acestea, cu excepția situației în care executarea în natură este imposibilă[1]. Dar ce înseamnă executarea silită în natură? În doctrină s-a explicat astfel: „executarea în natură (plata forțată) semnifică executarea efectivă și reală înseși a prestației la care este obligat debitorul, spre deosebire de executare indirectă, care se referă la plata unor despăgubiri în locul executării în natură”[2]. Cu alte cuvinte, executarea în natură înseamnă executarea întocmai a obligației asumate prin contract (e.g., obligația de da o sumă de bani, obligația de a preda un bun, obligația de a presta o lucrare), indiferent de natura obligației (obligație de a da, de a face sau de a nu face, obligație de mijloace sau de rezultat).
Având în vedere importanța principiului pacta sunt servanda, creditorul are, conform art. 1527 Cod Civil, întotdeauna dreptul să constrângă debitorul să execute în natură obligația atât timp cât executarea în natură este posibilă[3]. Astfel cum s-a punctat în doctrină, „numai când executarea în natură a obligației nu mai este posibilă se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligației”[4]. Alți autori explică importanța principiului executării silite în natură cu următoarele cuvinte:
„Chiar dacă o asemenea executare silită este în natură este extrem de oneroasă și pentru creditor, și pentru debitor, chiar dacă ea se dovedește extrem de nepractică pentru ambele părți și chiar dacă apare ca evident că ar mai utilă înlocuirea sa cu remediul daunelor-interese, creditorului tot nu îi poate fi refuzată pretenția de executare silită în natură decât dacă ea este imposibilă”[5].
Când nu este posibilă executarea silită în natură a obligației?
Executarea în natură a obligației nu este posibilă în circumstanțe precum (i) există o imposibilitate fortuită de executare (e.g. un caz de forță majoră, un caz fortuit); (ii) imposibilitatea executării se datorează culpei debitorului (e.g. bunul a pierit din culpa debitorului); (iii) natura obligației face imposibilă executarea în natură (de exemplu, obligațiile de a nu face)[6]. În cazurile în care executarea silită în natură este imposibilă, creditorul poate apela la executarea prin echivalent, obținând daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare.
Obligația de a da o sumă de bani – întotdeauna în natură
Obligația de a da o sumă de bani poate întotdeauna fi executată silit în natură deoarece dacă debitorul refuză plata, creditorul poate trece la executarea silită a bunurilor acestuia, având în vedere că, astfel cum s-a precizat în doctrină, „în temeiul dreptului de gaj general (garanței comune), creditorul se poate îndestula din averea debitorului”[7]. Astfel, dacă se refuză plata, creditorul poate recurge la remedii precum urmărirea silită mobiliară, la poprirea sumelor datorate debitorului de către terți, la urmărirea silită imobiliară[8], etc.
Ce condiții trebuie îndeplinite?
Pentru a fi posibilă executarea silită în natură, trebuie îndeplinite cel puțin următoarele condiții[9]:
- Debitorul a fost pus în întârziere sau se află de drept în întârziere;
- Executarea silită în natură este posibilă; și
- Debitorul nu are un motiv legal să justifice executarea propriilor prestații (e.g., excepția de neexecutare)[10].
Executarea silită în natură a obligației de a da
Dacă trebuie „dat” un bun individual determinat, obligația de a da poate fi executată în natură atât în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, cât și în ceea ce privește predarea propriu-zisă a bunului[11]. Pot exista situații în care obligația de predare a bunului nu este posibilă în natură (de exemplu, bunul a pierit). Cu toate acestea, obligația de a transfera dreptul de proprietate este întotdeauna posibilă de a fi executată în natură deoarece, în sistemul nostru de drept, transferul dreptului de proprietate operează, în principiu, prin simplul acord de voință al părților[12].
Executarea silită în natură a obligației de a face
Anumiți autori consideră că obligațiile de a face nu pot fi executate silit în natură, explicația fiind aceea că „o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestații ar echivala cu o constrângere fizică în executarea prestației, ceea ce reprezintă o atingere inadmisibilă adusă libertății sale”[13]. Aceasta pare să fie opinia corectă atâta vreme cât se distinge între persoane fizice și persoane juridice. De exemplu, în timp ce un pictor nu ar putea fi forțat să picteze un tablou, o firmă de asigurare poate obligată să își execute obligația de a face (obligația de a repara un autoturism asigurat și avariat).
În ceea ce privește obligațiile de a face, o altă parte a doctrinei distinge între obligațiile ce presupun un fapt personal (obligațiile intuitu personae) și celelalte tipuri de obligații de a face[14]. Astfel, în timp ce obligațiile de a face intuitu personae nu pot fi executate silit, creditorul având doar dreptul la executarea prin echivalent (daune-interese), celelalte obligații de a face pot fi executate în natură[15]. Aducând în discuție Decizia ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16/2017, în doctrină s-au spus următoarele[16]:
„În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că principiul executării în natură reglementat în art. 1516 alin. (1) C.civ. potrivit căruia <<creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației>> este aplicabil și obligațiilor de face sau de a nu face, iar, conform art. 1527 alin. (1) C.Civ., <<creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă>>. ICCJ a mai statuat că refuzul executării voluntare din partea debitorului unei obligații de a face sau de a nu face nu poate rămâne însă nesancționat, impunându-se, cu prioritate, executarea silită în natură, iar executarea prin echivalent intervenind numai dacă executarea în natură nu mai este posibilă nici măcar silit sau nu mai este utilă creditorului”[17].
Este posibilă executarea în natură a obligației de a nu face?
Având în vedere natura obligației de a nu face (o abstențiune de la o anumită conduită), executarea silită în natură propriu-zisă nu este posibilă, însă, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „executarea constă practic în înlăturarea consecințelor încălcării obligației de a nu face”[18], creditorul putând cere instanței să înlăture sau să ridice ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligației de a nu face[19] (de exemplu, demolarea unei construcții acolo unde există o obligație de a nu construi).
Referințe:
[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 209.
[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 215.
[3] Ibidem.
[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 320.
[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 209.
[6] Ibidem.
[7] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 215.
[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 212.
[9] Idem, p. 211.
[10] Ibidem.
[11] E. Veress, op. cit., p. 215.
[12] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 321.
[13] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 213.
[14] De exemplu, E. Veress, op. cit, p. 216.
[15] Ibidem.
[16] D.-A. Ghinoiu în lucrarea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 1850.
[17] Ibidem.
[18] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 217.
[19] Idem, p. 216.
