Excepția de neexecutare a contractului rezultă din prevederile art. 1556 Cod Civil potrivit cărora atunci când, în cadrul unui contract sinalagmatic, obligațiile sunt exigibile, iar una dintre părți nu își executa propria obligația, cealaltă parte poate să refuze executarea propriei obligații, cu excepția situației în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte trebuie să execute mai întâi. Un exemplu clasic de invocare a excepției de neexecutare intervine într-un contract de vânzare, atunci când un vânzător refuză să predea bunul cumpărătorului care nu achită prețul. În doctrină s-a explicat faptul că excepția de neexecutare reprezintă o garanție pentru creditor, sintetizată prin adagiul „îmi dai, îți dau”[1], sau, a contrario, „nu îmi dai, nu îți dau”. Principalul efect al excepției de neexecutare este suspendarea obligației unei părți până la executarea obligației celeilalte părți[2], alți autori afirmând că se suspendă chiar forța obligatorie a contractului[3]. Cu toate acestea, astfel cum s-a subliniat în doctrină, invocarea excepției de neexecutare nu conduce către desființarea contractului, desființarea contractului fiind rezultatul rezoluțiunii și rezilierii, nu și rezultatul invocării excepției de neexecutare[4].

Excepția de neexecutare a fost definită în doctrină ca „un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații”[5].

Excepția de neexecutare se poate invoca de o către parte, fără intervenția instanței și fără a respecta vreo formalitate[6]. Ea poate fi invocată și în instanță ca mijloc de apărare[7]. Excepția de neexecutare nu este o excepție procesuală, ci o apărare de fond.

Excepția de neexecutare are o importanță practică deosebită, având în vedere că, astfel cum s-a explicat în doctrină, această excepție reprezintă atât un mijloc de apărare, cât și un mijloc de presiune asupra celeilalte părți:

„ea [excepția de neexecutare] poate fi considerată, în același timp, un mijloc de apărare a părții care o invocă și un mijloc de presiune asupra celeilalte părți. Excepția de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecția acelei părți contractante. Având dreptul să refuze executarea prestațiilor sale, debitorul, care, în același timp, este și creditor, poate evita concursul eventual al celorlalți creditori ai contractantului. E.g., dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deși nu i s-a plătit prețul, pentru a-și realiza dreptul său de creanță, el ar trebui să suporte concursul celorlalți creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepția de neexecutare are caracter cominatoriu foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt contractant. În măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestația corelativă a celuilalt, pentru a o putea obține, el va fi silit să procedeze îndată la executarea prestației sau prestațiilor la care este îndatorat”[8].

Ce condiții trebuie să îndeplinească excepția de neexecutare?

Pentru a putea fi invocată cu succes, excepția de neexecutare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, mai multe condiții, astfel:

1. Obligațiile părților trebuie să își aibă izvorul în același contract[9], nefiind posibil ca o parte să spună că nu își execută propria obligație pentru că cealaltă parte nu execută o obligație din alt contract[10] (e.g., un cumpărător nu poate să refuze plata prețului unui bun pentru că vânzătorul are de achitat o factură de consultanță);
2. Obligațiile trebuie să fie ambele exigibile[11];
3. Contractul trebuie să fie sinalagmatic[12];
4. Părțile să nu fi eliminat excepția prin contract[13];
5. Neexecutarea să nu fie de mică însemnătate, ci suficient de însemnată pentru a justifica remediul[14];
6. Neexecutarea să nu aibă drept cauză fapta celui care invocă excepția de neexecutare[15], adică cel care invocă excepția să fie de bună-credință[16].

Referințe:

[1] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 96.

[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008, p. 86.

[3] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 223.

[4] E. Veress, op. cit. p. 97.

[5] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 86.

[6] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 97.

[7] Ibidem.

[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 224.

[9] E. Veress, op. cit., p. 96.

[10] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 86.

[11] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 220.

[12] E. Veress, op. cit., p. 96.

[13] Ibidem.

[14] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 219-220.

[15] Idem, p. 219-221.

[16] E. Veress, op. cit., p. 97.