Drepturi de bun-simț pentru persoanele cu handicap. Gherghina contra României




Deși legea instituie nenumărate drepturi pentru persoanele cu handicap, la nivel practic lucrurile par să fie diferite, în sensul imposibilității (în nenumărate cazuri) de punere în aplicare a dispozițiilor legale și de asigurare a unor ,,drepturi de bun-simț” pentru aceste persoane. De la lipsa de asigurare a unui acces facil în cadrul unei instituții și până la marginalizarea realizată la nivel social, această categorie necesită măsuri sporite și aplicate la nivel practic de către autoritățile competente. O situație pe care o vom reflecta în cadrul prezentului articol este reprezentată de o cauză tratată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cauză în care un student cu handicap a acuzat imposibilitatea de continuare a studiilor universitare, din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap (Cauza Gherghina contra României).

Prevederi legale în materia protecției persoanelor cu handicap

Având în vedere prevederile legale, conform art. 50 din Constituția României, persoanele cu handicap beneficiază de protecție specială; în sensul precizat, este de datoria statului să asigure realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, dar și de prevenire și de tratament ale handicapului[1]. Aceste acțiuni sunt realizate în scopul unei participări efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, asigurându-se totodată respectarea drepturilor și a îndatoririlor ce revin părinților și tutorilor acestora.

Protecția persoanelor cu handicap este reglementată la nivel legislativ prin intermediul Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În acest sens, persoanele cu handicap sunt definite, în temeiul art. 2 drept acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale[2].

Autoritățile naționale au obligații instituite prin intermediul Legii nr. 448/2006 protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, conturate prin intermediul art. 4, astfel:

  • Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte interne și internaționale în materie la care România este parte[3].

 

Jurisprudență internațională relevantă

Dincolo de măsurile ce sunt necesare pentru protecția persoanelor cu handicap, vom analiza în cele ce urmează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gherghina contra României, având ca obiect cererea unui student cu handicap care a acuzat imposibilitatea de a putea continua studiile universitare din cauza neadaptării construcțiilor instituțiilor de învățământ pentru uzul și accesul persoanelor cu handicap.

Cu privire la această cerere, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a decis că cererea reclamantului este inadmisibilă. Motivul respingerii cererii a fost, în viziunea Curții Europene, faptul că reclamantul nu a procedat la epuizarea tuturor căilor de atac la nivel intern, astfel:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, amintind că cei care doresc să introducă o cerere împotriva unui stat la CEDO au obligația să exercite mai întâi căile de atac oferite de sistemul juridic național, a considerat că motivele invocate de către reclamant pentru a justifica de ce nu a exercitat aceste căi de atac nu au fost convingătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în mod concret, că reclamantul ar fi putut:

  1. să solicite instanțelor civile din România o hotărâre prin care să oblige instituțiile universitare respective să amenajeze o rampă de acces și să se doteze cu echipamentele adaptate nevoilor sale;
  2. să introducă o acțiune în pretenții pentru a obține reparația prejudiciilor suferite;
  3. să conteste la instanța de contencios administrativ decizia prin care a fost exclus din universitate pe motivul că nu a obținut suficiente puncte la examentul de continuare a studiilor.

Dacă domnul Ghergina avea dubii cu privire la posibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească, era obligația sa să încerce să le confirme, adresându-se instanțelor naționale, furnizându-le astfel oportunitatea să dezvolte jurisprudența internă în domeniul protecției drepturilor persoanelor handicapate. Raritatea hotărârilor prin care o instanță obligă o instituție să-și adapteze construcția pentru a putea fi folosită de persoanele cu handicap nu este surprinzătoare, având în vedere că tendința de a proteja mai bine drepturile persoanelor handicapate este o ramură a dreptului relativ recentă.

În concluzie, domnul Gherghina nu le-a oferit instanțelor naționale oportunitatea de a preveni sau de a repara, în cadrul ordinii juridice interne, eventualele încălcări ale Convenției și Curtea a respins cererea ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Cererea astfel formulată a fost respinsă, având în vedere mai multe considerente. Dacă ar fi să urmăm argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului, concluziile s-ar putea subsuma astfel:

  1. În cazul în care o persoană suferă de un anumit handicap, aceasta poate să întreprindă următoarele acțiuni în scopul protecției drepturilor sale: fie să se adreseze instanțelor de judecată în scopul obligării instituțiilor universitare de a amenaja o rampă de acces, fie să introducă o acțiune în pretenții pentru repararea prejudiciilor suferite, fie să conteste decizia prin care a fost exclus de la unitatea de învățământ în cauză, reliefând astfel situația faptică;
  2. Este de obligația persoanelor cu handicap să se adreseze instanțelor naționale pentru protecția drepturilor lor, putând contribui totodată la dezvoltarea jurisprudenței pe acest palier;
  3. Omisiunea de adresare către o instanță națională în scopul apărării drepturilor persoanelor cu handicap nu poate să confere instanțelor posibilitatea de protecție a drepturilor persoanelor în cauză.




În urma expunerii considerentelor precizate anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea, considerându-se o soluție întemeiată. De remarcat faptul că, în privința protecției drepturilor persoanelor cu handicap, este necesară o cât mai bună implicare a autorităților naționale. Protecția drepturilor persoanelor cu handicap trebuie să fie o prioritate, inclusiv în ceea ce privește accesul ,,fizic” în cadrul unei instituții de învățământ. Măsurile luate de către autoritățile și instituțiile în cauză vor avea în vedere protecția persoanei, mai presus de orice fundament juridic. Cu toate acestea, urmând același raționament al Curții Europene a Drepturilor Omului, se apreciază faptul că nu poate să existe o protecție fundamentată, câtă vreme persoanele în cauză nu se adresează instituțiilor și autorităților competente în scopul luării măsurilor necesare.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!