CEDO. Despre dreptul la viață al copilului nenăscut și despre „dreptul de a muri”.

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează, în articolul 2, dreptul la viață al oricărei persoane. Statele semnatare ale convenției au atât obligații negative, cât și obligații pozitive, în sensul că: „nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (responsabilitatea pozitivă a statului)”[1].

Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.

Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.

Începutul dreptului la viață

În doctrină, se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.

În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.

Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).

Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.

Recent, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.

La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.

În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.

Sfârșitul dreptului la viață

Dreptul de a muri, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

  • articolul 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
  • Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 95-98.

 

          Abrevieri:

  • CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
  • – contra;
  • RU – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

 

[1] Pentru detalii a se vedea Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 90


ALTE ARTICOLE

Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!