Dreptul nostru la un mediu sănătos este un drept fundamental.
„Omul poate stăpâni natura cât timp ține seama de legile ei.” – Grigore Antipa
La prima Conferință ONU privind mediul, ținută la Stockholm în anul 1972, s-a pus problema unui drept fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate îi permite omului să trăiască în mod demn și în prosperitate. Cu toate că această Conferință nu realiza nici măcar circumscrierea noțiunii și nici recunoașterea internațională propriu-zisă a dreptului la un mediu sănătos, ea a constituit totuși un pas foarte important în consacrarea ulterioară a unui astfel de drept.
Mediul sănătos este un mediu nepoluat, curat și echilibrat, corespunzător dezvoltării fizice și intelectuale a omului, absolut necesar existenței vieții pe Planetă.
Considerat ca un ecosistem complex aflat în strânsă interacțiune cu natura, omul este valoarea supremă ce trebuie ocrotită prin toate mijloacele, inclusiv cele juridice, fapt ce presupune recunoașterea unanimă și garantarea acestui drept fundamental.
Dreptul la un mediu sănătos este acum prevăzut la art. 35 din capitolul II, intitulat „Drepturile și libertățile fundamentale” în Constituție. De aici, rezultă în mod evident, dreptul la mediu sănătos este un drept fundamental, garantarea acestuia fiind deci obligatorie.
Denumirea de dreptul „la un mediu înconjurător sănătos” din primul alineat al art. 35 din Constituție are la bază argumentul conform căruia acest drept reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și morală, la proprietate etc).
Așadar, prin dreptul la mediu „sănătos și echilibrat ecologic” se are în vedere necesitatea întreținerii unui mediu care să permită nu doar apariția și dezvoltarea vieții, ci și menținerea la standarde optime a calității acesteia.
De subliniat în alineatul al treilea al aceluiași articol este natura dublă a participării cetățenilor, ca subiecte de drept, în acest raport om – mediu. Însăși forța statală reglementează acest domeniu întrucât dreptul fiecărui om de a trăi într-un mediu sănătos îl obligă ca în același timp să devină un subiect activ în cadrul raportului de drept pe care îl întreține mediul, deci și cu statul, fapt ce impune asumarea responsabilității ce revine odată cu statutul de cetățean.
Este firesc ca orice persoană să poată pretinde să trăiască într-un mediu sănătos, nepoluat. Lupta pentru prevenirea poluării și înlăturarea consecințelor acesteia trebuie să fie o îndatorire a tuturor locuitorilor unei țări, cum este și dreptul la un mediu sănătos, exprimat în caracterul său universal.
Este drept subiectiv, însemnând că deținerea acestui drept de către o persoană îi conferă acesteia posibilitatea, recunoscută prin lege, de a pretinde unui terț să aibă o anumită conduită. Astfel, orice cetățean al unui stat ce are în cadrul sistemului său de drept reglementări în ceea ce privește mediul, își poate revendica acest drept, poate semnala orice încălcare a legii și poate cere despăgubiri terțului ce se face vinovat de nerespectarea prevederilor legale.
Dreptul mediului este drept pozitiv. În sarcina statului român, au fost stabilite atât obligații cu caracter constituțional (art. 35 din Constituția României), cât și obligații cuprinse în legi (Legea nr. 137\1995).
O altă trăsătură este aceea de preponderent preventiv ce are la bază necesitatea aplicării măsurilor de prevenție împotriva alterării calității mediului și are în vedere, de asemenea, interesul asigurării protecției mediului atât în prezent, cât și pentru generațiile viitoare. Așadar, mediul înconjurător poate fi protejat în primul rând prin intermediul măsurilor preventive.
Deci, se poate vorbi și de un caracter temporal, deoarece aplicarea normelor specifice dreptului mediului ține cont de contextul social și de evoluția umanității, însă nu poate fi anulată de nici unul dintre acești factori.
În altă ordine de idei, dreptul la un mediu sănătos poate fi privit atât într-o dimensiune individuală, cât și într-una colectivă. Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu sănătos implică dreptul fiecărei persoane la prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă și refacerea mediului poluat, precum și repararea pagubei suferite de pe urma poluării mediului. Dimensiunea colectivă a dreptului la un mediu sănătos implică obligația statelor de a garanta exercitarea acestui drept și de a coopera în vederea prevenirii poluării și protejării mediului la nivel regional și internațional.
Legea nr. 137/1995 republicată prevede în acest sens la art. 5 că: „statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”, așadar, atât persoanelor fizice cât și celor juridice li se recunoaște calitatea de titulari ai dreptului la un mediu sănătos și protejat.
Accesul României la instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul mediului, declanşarea şi finalizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană şi aproximarea legislaţiei interne cu dreptul comunitar al mediului au stimulat procesul de constituţionalizare a dreptului omului la un mediu sănătos. Prin referendumul naţional din 18–19 noiembrie 2003 a fost aprobată Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei. În elaborarea acestui act normativ este important de menţionat rolul pe care l-a avut Decizia nr. 148/200322 a Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a legii fundamentale care a decis că pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea consideră că este necesar să se insereze la Capitolul II al Titlului II din Constituţie, dreptul omului la un mediu sănătos la art 35.
Articolul prevede alături de dreptul omului la un mediu sănătos şi îndatorirea tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, tocmai ca o garanţie specială a acestui drept. Așadar, afirmarea expresă a îndatoririi de a proteja mediul, ridică protecţia mediului la rangul de îndatorire fundamentală.
Recunoaşterea şi garantarea constituţională a dreptului la un mediu sănătos în ţara noastră amplifică obligaţiile autorităţilor publice de a proteja mediul, oferă instanţelor mijloace noi pentru repararea prejudiciilor ecologice şi sancţionarea atingerilor aduse mediului, permite o mai bună armonizare între diferitele niveluri de recunoaştere şi garantare a dreptului fundamental la mediu, realizând o corelare necesară între legislaţia naţională, pe de o parte şi reglementarea internaţională pe de alta.
În doctrină există o recunoaștere judecătorească a dreptului la un mediu sănătos și protejat, ce reprezintă de altfel o formă de protecție a acestui drept. Pe plan intern, protecția mediului înconjurător se poate invoca la Tribunale și Curțile Constituționale, iar pe plan extern, în fața Comisiei Drepturilor Omului și a Curții Drepturilor Omului.
Considerăm că, în contextul evoluției realităților s-a ajuns la recunoașterea indirectă a acestui drept, pe calea practicii judiciare care, pe de o parte a luat în calcul dimensiunea mediului ca parte inseparabilă a protecției drepturilor umane fundamentale, iar pe de altă parte, prin stabilirea unor obligații în sarcina statelor și cetățenilor, motivate de nevoia ocrotirii mediului.
„Iubiți arborii! Cu frunza lor putrezită au dospit lutul din care s-a făcut omul. Ei sunt izvorul, ocrotirea și poezia vieții.” – Alexandru Vlahuță
Autor Tania Diaconu
Note bibliografice:
Constituția României;
Legea protecției mediului nr. 137/1995;
Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol. II, Editura Economică, Bucureşti.
Politica de confidențialitate, Termeni și Condiții, Politica Cookies, Politica de livrare și Politica de retur. Documente scrise de avocat.
