Cum se soluționează conflictul între dreptul la sănătate și celelalte drepturi? Respectarea drepturilor omului reprezintă un element esențial într-o societate aflată în plin proces de dezvoltare. La nivel intern și internațional, s-a apreciat faptul că respectarea drepturilor omului trebuie să se realizeze cu precădere în orice situație, excepțiile fiind însă reprezentate de situații în care restrângerile pot opera respectând cerința proporționalității și a necesității. Față de aceste aspecte, la nivel intern s-a analizat prioritatea drepturilor persoanelor în raport de contextul social dat. În raportul drept la liberă circulație – drept la sănătate există o prioritate sau o prioritizare a drepturilor?
Respect for human rights is an essential element in a developing society. Internally and internationally, it has been appreciated that respect for human rights must be achieved in all situations, but the exceptions are situations where restrictions may operate in accordance with the requirement of proportionality and necessity. In relation to these issues, at the internal level, the priority of people’s rights in relation to the given social context was analyzed. Is there a priority or a prioritization of rights in the relationship between the right to free movement and the right to health?
Te-ar putea interesa și:
Cum trebuie să înțelegem drepturile omului?
Drepturile omului sunt asociate cu noțiunea de ,,drept inalienabil fundamental”[1]. Această noțiunea presupune faptul că drepturile ce aparțin oamenilor nu pot să fie ,,înstrăinate” și nu pot face obiectul unui raport de natură patrimonială.
S-a considerat totodată faptul că persoanele au acces la drepturile lor în mod inerent, pentru simplul fapt că au ,,calitatea de ființe umane”[2]. Pe de altă parte, drepturile au fost definite ca ,,libertăți acordate cetățenilor pe baza unui sistem juridic, a unui pact social sau a unei teorii etice; drepturile sunt privite în raport cu anumite grupuri sociale (minorități) sau în raport cu toți indivizii”[3]. Drepturile omului au fost definite și ca ,,drepturi și libertăți fundamentale de care trebuie să se bucure toate ființele umane, indiferent de naționalitatea, sexul, originea națională sau etnică, rasa, religia, orientarea sexuală sau limba lor ori de alte caracteristici ale acestora”[4].
Față de aspectele precizate anterior, trebuie să înțelegem drepturile omului ca:
- Drepturi și libertăți fundamentale;
- Drepturi de care trebuie să se bucure toate ființele umane;
- Drepturi inalienabile;
- Drepturi care se aplică nediscriminatoriu.
KIT GDPR Premium
Dreptul la liberă circulație
Conform art. 25 din Constituția României, dreptul la liberă circulație este înțeles astfel:
(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară[5].
Dreptul la liberă circulație este consacrat și în cadrul art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel:
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.
(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru[6].
Libertatea de circulație și de ședere a persoanelor în Uniunea Europeană a fost catalogată drept ,,piatra de temelie a cetățeniei Uniunii, instituită de Tratatul de la Maastricht în 1992”[7]. Pactul Internațional privind drepturile civile și politice prevede faptul că ,,nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria țară”[8].
Dreptul la sănătate
,,Organizația Mondială a Sănătății a propus în 1946 definiția următoare: sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mintal cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților”[9]. Mai târziu a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.
,,Negocierile internaționale au dus la concluzia că fiecare persoană are un drept recunoscut la sănătate, că trebuie să se bucure de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge”[10].
Dreptul la sănătate este reglementat la nivel intern în cadrul art. 34 din Constituția României astfel:
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii[11].
Conform art. 31 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa[12]. ,,În dreptul internațional al drepturilor omului, dreptul la sănătate este denumit dreptul la cel mai înalt standard de sănătate fizică și mentală”[13].
Când și cum se pot restrânge drepturile fundamentale ale persoanelor?
La nivel intern, asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor pot exista restrângeri. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este consacrată la nivelul Constituției statului român, în cadrul art. 53, astfel:
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii[14].
În raport de prevederile legale, restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale se poate face:
- Numai prin lege;
- Numai dacă se impune;
- În domenii expres reglementate prin Constituție;
- Numai dacă este necesară într-o societate democratică;
- În mod proporțional cu situația determinantă;
- În mod nediscriminatoriu;
- Fără a aduce atingere existenței drepturilui ori libertății.
La nivel jurisprudențial s-a apreciat faptul că ,,exercițiul unui drept nu poate fi absolutizat, prin eliminarea oricărei îngrădiri, inerente în considerarea existenței altor drepturi aparținând altor titulari, cărora autoritatea statală este ținută, în egală măsură, să le acorde ocrotire”[15] (Decizia nr. 587 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1159 din 21 decembrie 2005).
Poate exista prioritizare a drepturilor la nivelul statului român? – problematica prioritizării dreptului la sănătate și restrângerea dreptului la liberă circulație
La nivel intern s-a realizat o ,,prioritizare” a drepturilor, în măsura în care a prevalat dreptul la sănătate (cu măsurile aferente) înțeles ca protecție apriorică asigurată de către stat, față de libertatea de circulație a persoanelor. În urma acestor situații, Curtea Constituțională a statuat faptul că nu se pot dispune măsuri care pot restrânge libertatea de circulație a persoanelor și, inclusiv, dreptul la sănătate (o supraapreciere statală). Poate opera însă o prioritizare a drepturilor la nivel intern, prin restrângerea unor drepturi în detrimentul altora? Dacă urmăm considerentele Curții Constituționale române (paradoxal), răspunsul este DA. În raport de jurisprudența Curții Constituționale se apreciază că ,,libertatea încetează acolo unde începe libertatea altor subiecte de drept”[16]. Analiza se poate impune cu dublă semnificație: pe de o parte, putem restrânge dreptul la liberă circulație al persoanelor în scopul protecției sănătății acestora (prevalența interesului general), iar pe de altă parte putem restrânge dreptul la sănătate al persoanelor prin prevalența exercitării dreptului la liberă circulație”. La nivel intern, atunci când analizăm criteriul interesului general, se mizează pe criteriu cantitativ (majoritatea decide, minoritatea se supune). De aceea, se impune o analiză complexă a modului în care trebuie să opereze restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale cetățenești. Într-o societate democratică nu putem prioritiza anumite drepturi în scopul anulării altor drepturi.
Dacă am aprecia caracterul temporar al unei măsuri restrictive de drepturi, am putea să fundamentăm o opinie pe considerente jurisprudențiale, astfel: ,,restrângerea este o excepție, dacă nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol”[17] (Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2019).
În ceea ce privește restrângerea temporară a dreptului la liberă circulație, Curtea Constituțională română a statuat prin Decizia nr. 544/2004 faptul că ,,aceasta se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție, fiind instituită în mod expres pentru apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor”[18].
Concluzii
Drepturile și libertățile fundamentale sunt consacrate la nivel național și la nivel internațional. Acestea sunt elemente strâns legate de ființa umană. Inexistența drepturilor sau a libertăților persoanelor nu poate să fundamenteze o societate organizată și nu poate conduce la progres.
Drepturile și libertățile fundamentale sunt cuprinse în cadrul legii fundamentale a statului și sunt susceptibile de restrângere. Cu toate acestea, apreciem faptul că nu poate exista o prioritizare a drepturilor în detrimentul altora. Cu alte cuvinte, nu putem restrânge drepturi pe criteriul cantitativ într-o societate democratică. Pe de altă parte, orice drept este susceptibil de restrângeri în cazuri date. Și această restrângere trebuie să întrunească anumite condiții. Fără proporționalitate și necesitate, măsura restrângerii nu poate să opereze în democrație. De asemenea, nu se poate realiza o restrângere ,,proporțională” câtă vreme aceasta nu se face prin lege și nu cuprinde totalitatea măsurilor ce se impun a fi luate și nici termenul pentru care sunt dispuse. Față de toate aceste considerente, se impune o analiză la nivel legislativ, în sensul adaptării prevederilor legale situațiilor date. Prin adaptare vom înțelege un echilibru între drepturi, iar nu o prioritizare a lor. În concluzie, orice restrângere în cadrul unui stat trebuie să se realizeze în mod proporțional și echilibrat, nicidecum prioritar față de alte drepturi și libertăți.
[1] aici.
[2] Sepúlveda, Magdalena; van Banning, Theo; Gudmundsdóttir, Gudrún; Chamoun, Christine; van Genugten, Willem J.M. (2004). Human rights reference handbook (ed. 3rd ed. rev.). Ciudad Colon, Costa Rica: University of Peace. ISBN 9977-925-18-6, aici.
[3] aici.
[4]„Tratament egal? – Drepturile omuluiˮ, platform online aici .
[5] aici.
[6] aici.
[7] Eliminarea treptată a frontierelor interne, în conformitate cu acordurile Schengen, a fost urmată de adoptarea Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere în UE pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, aici.
[8] Mădălina Tomescu, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 69.
[9] aici.
[10] Mădălina Tomescu, Drepturile omului. Tendințe și orientări contemporane, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 83.
[11] aici.
[12] aici.
[13] aici, Dreptul la sănătate este reglementat de următoarele acte de la nivel internațional: • art. 25 (1) din Declarația Universală; • art. 12 (1) din Pactul pentru drepturi economice, sociale și culturale; • art. 5 (e), (iv) din Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; • art. 11 (1) f), art. 12, 14 din Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei; • art. 24 din Convenția privind drepturile copilului; • art. 25 din Convenția cu privire Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.
[14] aici.
[15] Tudorel Toader, Marieta Safta, Constituția României. Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 377.
[16] Ibidem.
[17] Tudorel Toader, Marieta Safta, Constituția României. Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 377.
[18] Ibidem.
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
