Dreptul de uz și dreptul de abitație reprezintă o varietate a dreptului de uzufruct și sunt drepturi reale principale și dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Aceste două drepturi conferă posibilitatea titularilor de a folosi bunurile și de a culege fructele numai pentru satisfacerea nevoilor lor sau alte familiei. Astfel, titularul acestor drepturi poate fi doar o persoană fizică. Fiind drepturi strict personale, acestea sunt incesibile deoarece, astfel cum s-a explicat în doctrină, „aceste două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se deosebesc de dreptul de uzufruct întrucât nu numai că ele sunt incesibile, dar nu este permisă nici cedarea emolumentului său. Așadar, titularul dreptului de uz sau de abitație nu numai că nu poate ceda dreptul său, dar el trebuie să îl exercite, de regulă, numai pentru nevoile lui și ale familiei sale”[1]. Principala diferență dintre dreptul de uz și dreptul de abitație este aceea că, în timp ce dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun mobil sau imobil, dreptul de abitație poate avea ca obiect doar un bun imobil cu destinația de locuință[2]. Dreptul de uz și dreptul de abitație se constituie, se exercită și se sting după regulile constituirii dreptului de uzufruct, iar ele pot fi apărate pe calea acțiunii confesorii confesorii de uz sau de abitație. Titularii dreptului de uz și dreptului de abitație sunt obligați să suporte cheltuielile cu reparațiile de întreținere ale bunului, proporțional cu întinderea dreptului[3].
Dreptul de uz în legislația română
Potrivit art. 749 Cod Civil, dreptul de uz este un drept real principal în virtutea căruia titularul poate folosi un lucru și îi poate culege fructele naturale și industriale numai pentru nevoile lui și ale familiei sale. Spre deosebire de dreptul de abitație – care poate avea ca obiect doar o casă cu destinația de locuință, dreptul de uz poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât și imobile[4]. În ceea ce privește exercitarea posesiei este importat de menționat faptul că, astfel cum s-a remarcat în doctrină, „pe temeiul dreptului de uz, uzuarul va exercita usus și fructus asupra bunului primit și va exercita posesia asupra acestui bun cu elementul psihologic specific exercițiului dreptului său, în calitate de uzuar, și nu de proprietar al acelui bun”[5].
Dreptul de abitație în legislația română
Dreptul de abitație este acel drept de uz cu obiect un imobil de locuit pentru nevoile unei persoane și/sau ale familiei sale[6]. Art. 750 din Codul Civil specifică în mod clar faptul că titularul dreptului de abitație are dreptul de a folosi bunul pentru nevoile sale și ale familiei sale, chiar dacă nu era căsătorit și nu avea copii la data constituirii dreptului de abitație. Prin familie se înțelege soțul, copiii, părinții și alte persoane aflate în întreținerea titularului. Nici dreptul de abitație nu poate fi cedat sau închiriat, deoarece este un drept strict personal. Aceasta este o modificare substanțială față de Vechiul Cod Civil care permitea titularului să închirieze partea nelocuibilă din imobil. Potrivit Noului Cod Civil, interdicția de a ceda dreptul sau închiria bunul este totală[7].
Articolul 973 din Codul Civil stipulează, în favoarea soțului supraviețuitor, un drept special de abitație asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moștenirii defunctului.
Referințe:
[1] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 222.
[2] Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 383.
[3] Idem, p. 384.
[4] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 325.
[5] Ibidem.
[6] Eugen Chelaru, op. cit., p. 383.
[7] Idem, p. 384.
