Dreptul de retenție în Noul Cod Civil și aplicații practice

Dreptul de retenție a luat naștere pentru că există situații în care este justificat ca o persoană să rețină un bun până când cealaltă persoană își execută obligațiile sale. De exemplu, în condițiile art. 1823 Cod Civil, locatarul poate invoca dreptul de retenție asupra bunului închiriat până când locatorul îl despăgubește pentru îmbunătățirile aduse bunului. Un alt exemplu este cel al contractului de mandat în cadrul căruia, în condițiile art. 2029 Cod Civil, mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului pentru a garanta toate creanțele sale împotriva mandantului, creanțe izvorâte din contractul de mandat.

Dreptul de retenție este reglementat la art. 2495 – 2499 Cod Civil și a fost definit în doctrină fiind „acel drept subiectiv civil ce conferă titularului său puterea de a reține și de a refuza restituirea unui bun, până când cel îndreptățit la predarea bunului nu execută obligația ce-i revine, izvorâtă din același raport de drept, sau, după caz, până când nu îl despăgubește pe retentor pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”[1].

 

 



Dreptul de retenție și excepția de neexecutare

În doctrină s-a afirmat că dreptul de retenție este și un mijloc de realizare a excepției de neexecutare și constă în „dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce debitorul nu-i plătește ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun”[2]. Pe aceeași lungime de undă, alți autori explică faptul că, în cadrul contractelor sinalagmatice, nu se pot invoca ambele remedii (excepția de neexecutare și dreptul de retenție), ci se poate invoca doar excepția de neexecutare, dreptul de retenție fiind o manifestare a acestei excepții[3].

În ce condiții se poate exercita dreptul de retenție?

Pentru a putea fi exercitat cu succes dreptul de retenție, trebuie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții, dintre care enumerăm (i) creditorul are o creanță născută în legătură cu bunul deținut, cu izvor contractual sau extracontractual; (ii) între bunul deținut și creanță trebuie să existe o strânsă legătură; (iii) creanța trebuie să fie certă lichidă și exigibilă; (iv) dreptul de retenție să nu provină dintr-o faptă ilicită, abuzivă sau ilegală; (v) în cazul posesiei, posesia să nu fie de rea-credință[4].

În ceea ce privește condiția privind existența unei legături între bunul deținut și creanță, în doctrină s-a explicat că necesitatea unei conexități materiale sau juridice între bunul deținut și creanță „rezultă cu claritate din cuprinsul art. 2495 alin. (1) C. civ. Există conexitate materială (obiectivă) atunci când creanța garantată se naște în legătură directă cu bunul (debitum cum ren iunctum). Așa se întâmplă atunci când creditorul efectuează cheltuieli necesrae și utile asupra bunului grevat […]. Trebuie semnalată conexitatea materială și între creanța în repararea prejudiciului cauzat creditorului retentor și bunul care i-a cauzat paguba […].  Apreciem că invocarea dreptului de retenție în acest ultim caz este justificată numai atunci când consecința păgubitoare este urmarea nemijlocită a <<faptei ilicite>> a lucrului. Dacă prejudiciul este imputabil omului, bunul fiind un simplu instrument al acestuia, <<relația>> datorie-lucru este insuficient conturată pentru a fundamenta nașterea dreptului de retenție. El [dreptul de retenție] va putea fi deci invocat numai în cazurile de răspundere civilă obiectivă, conturate legislativ de dispozițiile art. 1.375-1378 C. civ. (este vorba de răspunderea pentru lucruri în general, pentru animale și pentru ruina edificiului)”[5].

 

->>Pentru o analiză aprofundată a subiectului, vă recomandăm să lecturați această carte!

 

Care sunt caracterele juridice ale dreptului de retenție?

Caracterele juridice ale dreptului de retenție pot fi rezumate astfel (i) un caracter legal – dreptul de retenție ia naștere în temeiul legii, atunci când sunt îndeplinite condițiile, indiferent de manifestarea de voință a creditorului; (ii) un caracter real – este o garanție reală, alături de ipotecă și gaj; (iii) un caracter accesoriu, neavând o existență de sine stătătoare, ci depinzând de un drept de creanță[6].

Aplicații ale dreptului de retenție în actualul Cod Civil

Oferim, în continuare, mai multe exemple ale dreptului de retenție în actualul Cod Civil:

  • Dreptul de retenție al soțului asupra bunurilor celuilalt soț atunci când, în condițiile art. 352 Cod Civil, a plătit datoriile comune cu bunurile sale proprii;
  • În cazul acțiunii în revendicare, pârâtul are un drept de retenție asupra produselor bunului (fructe și producte) până când îi sunt restituite cheltuielile cu producerea și culegerea acestora, în condițiile art. 566 Cod Civil;
  • în cadrul administrării bunurilor altuia, administratorul are un drept de retenție asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei – art. 856 Cod Civil;
  • în condițiile art. 1823 Cod Civil, locatarul poate invoca dreptul de retenție asupra bunului închiriat până când locatorul îl despăgubește pentru îmbunătățirile aduse bunului;
  • în condițiile art. 2029 Cod Civil, mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului pentru a garanta toate creanțele sale împotriva mandantului, creanțe izvorâte din contractul de mandat.

Cum se stinge dreptul de retenție?

În conformitate cu art. 2499 Cod Civil, dreptul de retenție se stinge dacă se consemnează suma pretinsă sau dacă se oferă retentorului o garanție suficientă. Dacă retentorul a fost deposedat involutar de bun, dreptul de retenție nu se va stinge, retentorul putând solicita restituirea bunului, în condițiile dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credință.

 

->>Pentru o analiză aprofundată a subiectului, vă recomandăm să lecturați această carte!

 

Referințe:

[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 682.

[2] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 435.

[3] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 690.

[4] E. Veress, op. cit., p. 436.

[5] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 683.

[6] Idem, p. 682.




Pune o întrebare

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

MAI MULTE ARTICOLE




Vrei să primești articolele noastre direct pe mail?

Abonează-te, e gratuit!