Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953[1].
The European Convention on Human Rights (ECHR) (formally the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms) is an international convention to protect human rights and political freedoms in Europe. Drafted in 1950 by the then newly formed Council of Europe, the convention entered into force on 3 September 1953[2].
Convenția Europeană a Drepturilor Omului – importanță și reglementări
La nivel doctrinar s-a apreciat faptul că ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului a reprezentat baza ,,construcțiilor sistemului instituțional internațional”[3] și a contribuit la apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanelor fizice sau a entităților sociale[4].
Ce drepturi fundamentale cuprinde Convenția Europeană a Drepturilor Omului?
Câteva exemple mai jos:
Dreptul la viață:
- Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege;
- Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie[5].
Jurisprudență CEDO:
,,Dreptul la viață este înțeles și ca obligaţie pozitivă a statelor (dedusă jurisprudenţial prin interpretarea textului de către Curtea Europeană) de a efectua investigaţii sau anchete rapide, eficiente şi adecvate în toate cazurile în care moartea unei persoane a survenit în condiţii violente sau suspecte. Acestei obligaţii îi corespunde, potrivit jurisprudenţei Curţii, şi dreptul publicului de a lua cunoştinţă de modul cum s-a desfăşurat o astfel de anchetă, ca şi de concluziile acesteia: „existenţa unor proceduri adecvate, care permit angajarea eventualei responsabilităţi a agenţilor statului este indispensabilă pentru a menţine încrederea publicului şi a răspunde neliniştii legitime a acestuia în caz de recurgere la forţă din partea acestora, cu consecinţa morţii victimei” (Mahmut Kaya c. Turciei, 2002)”[6] – Hotărârea nr. 0/2009 din 20 octombrie 2009, Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Te-ar putea interesa și:
Interzicerea toturii: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante[7].
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate:
Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol: a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale[8].
KIT GDPR Premium
Dreptul la libertate și siguranță:
Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente; e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare[9].
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală[10].
Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii[11].
JURISPRUDENȚĂ CEDO:
,,Curtea aminteşte că art. 5 din Convenţie garantează dreptul fundamental la libertate şi la siguranţă. Acest drept prezintă o mare importanţă într-o societate democratică, în sensul Convenţiei. Orice individ are dreptul la protejarea acestui drept, adică să nu fie sau să nu rămână privat de libertate, decât cu respectarea exigenţelor parag. 1 al art. 5. Lista excepţiilor figurând în art. 5 parag. 1 are caracter exclusiv şi numai o interpretare restrictivă cadrează cu scopul şi obiectul acestei dispoziţii, care este asigurarea ca nimeni să nu fie privat arbitrar de libertatea sa. Totuşi, nu este suficient ca privarea de libertate să aibă loc în cadrul cazurilor autorizate de art. 5 parag. 1. Dacă un individ este arestat sau deţinut, el trebuie să beneficieze de diferitele garanţii din parag. 2 – parag. 5 ale art. 5, în măsura în care ele sunt aplicabile. Astfel, dispoziţiile art. 5 cer ca detenţia să aibă loc potrivit căilor prevăzute de lege şi ca orice decizie luată de jurisdicţiile naţionale în sfera de aplicare a art. 5 să fie conformă exigenţelor procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentă. În această materie, Convenţia trimite, pentru esenţial, la legislaţia naţională, dar ea reclamă, suplimentar, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5, adică protejarea individului contra arbitrariului. Dacă revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul naţional faţă de art. 5 parag. 1, nerespectarea dreptului naţional antrenează nerespectarea Convenţiei şi Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat”[12] – Hotărârea nr. 71503/01/2004 din 08 aprilie 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Dreptul la un proces echitabil :
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei[13].
Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită[14].
Orice acuzat are, mai ales, dreptul: a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere[15].
JURISPRUDENȚĂ CEDO:
,,Rămâne de examinat faptul dacă reclamantul a beneficiat de dreptul său la o instanţă judecătorească, drept care include dreptul la executarea hotărârii pronunţate de o jurisdicţie. Sub acest aspect, Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv. În cauză, reclamantul a obţinut o hotărâre executorie de expulzare, apoi a început procedura de executare în august 1989, dar nu a reuşit executarea decât în iulie 1993, adică după aproape 4 ani. De asemenea, Curtea subliniază că reclamantul avea dreptul să obţină cu prioritate asistenţă din partea forţei publice, locatarul fiind în întârziere cu plata chiriei, dar au fost necesare aproximativ 16 luni pentru ca această prioritate să fie recunoscută de judecător. Curtea estimează că Guvernul nu a demonstrat că suspendarea executării nu ar fi durat decât timpul strict necesar pentru găsirea unei soluţii satisfăcătoare problemelor de ordine publică aflate în faţa autorităţilor italiene; în special, instanţa europeană notează că Guvernul, care a arătat că locatarul avea un copil de întreţinut şi dispunea de venituri modeste, nu a demonstrat că pe durata celor 4 ani autorităţile ar fi căutat o soluţie problemelor locative ale acestuia. În aceste condiţii, Curtea estimează că dreptul la o instanţă garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie a fost violat, iar capătul de cerere vizând durata procedurii trebuie considerat ca fiind absorbit în acesta”[16] – Hotărârea nr. 0/2001 din 11 ianuarie 2001, Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
[1] Conform aici.
[2] aici.
[3] aici.
[4] Idem.
[5] aici.
[6] aici.
[7] Idem.
[8] Idem.
[9] aici.
[10] aici.
[11] Idem.
[12]aici.
[13] aici.
[14] Idem.
[15] aici.
[16]aici
[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]
