Contractul de schimb datează încă dinainte de apariția monedei, când oamenii făceau schimb între ei cu bunurile pe care le aveau. Cunoscut în mod tradițional sub denumirea de troc, acest tip de contract este un contract în cadrul căruia părțile schimbă între ele bunuri, drepturi reale sau drepturi de creanță[1]. El este reglementat la art. 1763-1765 Cod Civil. Părțile unui contract de schimb poartă denumirea de copermutanți. La fel ca și contractul de vânzare, și schimbul poate fi precedat de un antecontract.
În doctrină, acest tip de contract a fost denumit ca „acel contract consensual prin care părțile, numite copermutanți sau coschimbași, își transferă reciproc proprietatea unor bunuri sau alte drepturi reale sau de creanță, fiind exclusă contraprestația sub forma unor sume de bani”[2]. Contractului de schimb i se vor aplica regulile de la contractul de vânzare. Însă, spre deosebire de contractul de vânzare, unde cheltuielile sunt în sarcina cumpărătorului, în cazul schimbului, părțile vor suporta în mod egal cheltuielile cu privire la încheierea contractului de schimb. O altă deosebire importantă față de contractul de vânzare este aceea că, în cazul schimbului, părțile nu vor plăti un preț. Dacă se plătește un preț, atunci contractul va fi unul de vânzare, iar nu de schimb.
Schimbul este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și, atunci când se transferă dreptul de proprietate, un contract translativ de proprietate[3].
Contractul de schimb imobiliar
Schimbul imobiliar este un contract solemn, care trebuie încheiat în formă autentică ad validitatem, la notar[4], sub sancțiunea nulității absolute.
Referințe:
[1] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, 2020, p. 148.
[2] C. Macovei/ Gheorgiu în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul Civil. Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C. H Beck, București, 2021, p. 2091.
[3] V. Nemeș, G. Fierbințeanu, op. cit., p. 150.
[4] Idem, p. 151.
