Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.
Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:
- calitate procesuală1;
- actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
- actul atacat să emane de la o autoritate publică;
- actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
- parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
- respectarea termenului de introducere a acțiunii;
Analiza condițiilor de admisibilitate
1. Condiția referitoare la calitatea procesuală
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).
Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.
Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.
În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.
2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată
Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.
Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.
Te-ar putea interesa și:
3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică
Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.
4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim
Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.
În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.
5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.
Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.
6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;
Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:
- un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
- un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.
Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).
În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.
Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.
O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.
În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Autor Cocirlau Andrei
Referințe:
- Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017;
- Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005;
- Laurențiu Șoneriu, Procedura de soluționare a litigiilor administrative, ed. Universității „Lucian Blaga” Sibiu, 2018
- Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare;
- Articolul 52 din Constituția României, republicată;
- Articolele 193 și 194 din Codul de procedură civilă;
[1] Anton Trăilescu,
Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339
2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423
