Confuziunea este „un mijloc de stingere a obligațiilor care constă în întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport obligațional, a calității de creditor și de debitor”[1]. Obligația se va stinge deoarece un raport juridic poate exista între cel puțin două persoane[2]. Cel mai adesea, confuziunea de regăsește în practică în materia succesiunilor[3], „când creditorul succedă debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, și acceptă moștenirea”[4].

Exemplul #1: Locatarul devine proprietarul imobilului dat în locațiune[5].

Exemplul #2: A împrumută de la B, tatăl lui, 15.000 lei. Între timp, tatăl decedează și A este unic moștenitor. Obligația sa se va stinge prin confuziune deoarece A nu poate să fie propriul creditor[6].

Exemplul #3: Creditorul gajist cumpără bunul gajat[7].

Exemplul #4: ABC SRL (debitor) are o datorie către XYZ SRL (creditor). Între timp ABC SRL ș XYZ SRL fuzionează prin absorbție. Ca urmare a fuziunii prin absorbție, ABC SRL își încetează existența, iar XYZ devine și creditor și debitor (confuziune).

Foarte important de reținut este faptul că, pentru a fi în prezenta confuziunii, datoria și creanța trebuie să se găsească în același patrimoniu și în aceeași masă patrimonială[8]. Confuziunea nu afectează drepturile dobândite anterior de terții de bună credință (art. 1727 Cod Civil). De exemplu, dacă raportul obligațional de închiriere se stinge prin confuziunea calității de locatar și locator, sublocațiunea consimțită de locator continuă să existe[9].

Principalul efect al confuziunii este stingerea obligației principale, cu toate garanțiile și accesoriile sale[10]. Ca urmare, confuziunea îi liberează și pe fideiusor, și pe garantul principal și pe gajist[11].

Referințe:

[1] A.-T. Ștefănescu, A. M. Bârlădeanu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1988.

[2] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept Civil. Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 574.

[3] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 307.

[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 574.

[5] Ibidem.  

[6] E. Veress, op. cit., p. 307.

[7] A.-T. Ștefănescu, A. M. Bârlădeanu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1989.

[8] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 574.

[9] A.-T. Ștefănescu, A. M. Bârlădeanu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1991.

[10] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 575.

[11] Ibidem.