Utilizarea rețelelor de socializare a devenit o obișnuință pentru fiecare persoană în parte. De la verificarea notificărilor primite, până la conversațiile în sfera virtuală, internetul a început să acapareze întru totul mintea umană. O astfel de practică a început să fie sancționată de către angajatori, inclusiv prin decizii de concediere. Dar poate o astfel de decizie să fie una legitimă?
Monitorizare sau viață privată?
În raportul drept la monitorizare – drept la viață privată trebuie să primeze dreptul la viața privată. Cel puțin, astfel este receptată această situație în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin Hotărârea nr. 61496/08 din septembrie 2017, în cauza Bărbulescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acțiunea de monitorizare a comunicărilor angajatului, alături de consultarea conținutului, care au avut ca scop justificativ concedierea angajatului, au adus atingere vieții private (a se vedea Hotărârea nr. 61496/08 din 2 septembrie 2017 a Curții Europene a Drepturilor Omului, platformă online hudoc.echr.coe.int).
Situația faptică este următoarea:
- Angajatul unei societăți din România a utilizat contul de Yahoo Messenger în timpul serviciului;
- Contul a fost utilizat în scopul de a răspunde întrebărilor primite de la clienții societății comerciale în cadrul căruia era angajat, dar și în purtarea de conversații cu fratele și logodnica acestuia;
- Asupra acțiunilor sale s-a început monitorizarea de către societatea comercială în cauză;
- Angajatul a fost anunțat cu privire la monitorizarea sa;
- Angajatului i s-a pus în vedere și faptul că utiliza internetul în scopuri personale;
- Regulamentul intern al societății comerciale prevedea faptul că este interzisă utilizarea internetului în timpul serviciului în scopuri personale;
- Angajatului i s-a aplicat sancțiunea concedierii.
Te-ar putea interesa și:
Ulterior, adresându-se Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), s-a constatat faptul că înregistrările conversațiilor angajatului le includeau și pe cele pe care acesta le efectuase cu fratele sau logodnica sa, deci intrau în sfera conversațiilor private. Cu toate acestea, CEDO a constatat că nu a existat nicio încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Conform art. 8 din prezenta Convenție, orice persoană are:
- Dreptul la respectarea vieții sale private și de familie;
- Dreptul la respectarea domiciliului său;
- Dreptul la respectarea corespondenței sale.
De asemenea, amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată și de familie nu este admis. Derogarea se face numai în situația în care:
- Amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului este prevăzut de lege;
- Amestecul constituie o măsură necesară (într-o societate democratică) pentru subdomenii precum: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii, prevenirea faptelor de natură penală, protecția sănătății, protecția drepturilor și a libertăților altor persoane (a se vedea Convenția Europeană a Dreptuilor Omului, platformă online echr.coe.int).
Care a fost motivarea Curții Europene a Drepturilor Omului?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că autoritățile naționale nu au acordat protecția adecvată drepturilor reclamantului (ale angajatului) la respectarea vieții private. S-a constatat astfel că a existat o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la această soluție a Curții au existat și opinii divergente, distincte.
Prin opinia divergentă a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat în primă etapă că, deși solicitantul (angajat al societății comerciale) a cerut instanțelor naționale desființarea deciziei de concediere – fără a se materializa într-o soluție favorabilă acestuia, nici la nivel internațional nu s-a putut constata o încălcare a vieții private prin accesul și monitorizarea de către societatea comercială în cauză a conversațiilor sale.
Raționamentul ,,divergent” al Curții Europene a Drepturilor Omului a fost următorul:
- Monitorizarea angajatului de către angajator s-a desfășurat pe o perioadă limitată în timp;
- Monitorizarea a avut ca obiect strict activitățile de comunicare electronică și internet ale angajatului;
- Rezultatele obținute din operațiunea de monitorizare au fost utilizat exclusiv în scopul procedurii disciplinare;
- Numai angajatorul a avut acces la conținutul comunicărilor angajatului, nicio altă persoană din cadrul societății nu a luat cunoștință de conținutul lor;
- Nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că acel conținut al comunicărilor angajatului a fost dezvăluit altor persoane (colegilor acestuia);
- Angajatul a încălcat regulamentul intern al societății comerciale în cauză, care prevedea că este interzisă utilizarea calculatoarelor în scopuri personale;
- Angajatul a fost informat cu privire la monitorizarea sa;
- Angajatul a afirmat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului că știa faptul că utilizarea calculatorului în scopuri private, personale, era interzisă;
- Instanțele naționale au constatat corect că obiectul legal pe care angajatorul l-a urmărit în monitorizarea comunicărilor angajatului a fost reprezentat de exercitarea dreptului și a datoriei de a asigura buna conducere a companiei (a se vedea integral la hudoc.echr.coe.int, Cauza Bărbulescu contra României).
O parte dintre judecătorii Curții a decis (în opinie divergentă), având în vedere raportul prioritate a intereselor angajatorului – prioritate a intereselor salariatului, faptul că instanțele naționale au acționat în marja de apreciere a statului român, instanțele naționale considerând legală decizia de concediere. Prin urmare, prin opinia divergentă a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) s-a concluzionat faptul că nu s-a produs nicio încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO).
Curtea s-a pronunțat în favoarea încălcării dreptului la viață privată și familială cu 11 voturi contra 6. De asemenea, a hotărât cu 16 voturi la 1 că satisfacția justă pentru prejudiciul moral cauzat angajatului (reclamant) este reprezentată de constatarea încălcării art. 8 din Convenție. Cu 14 voturi la 3 a reținut că statul pârât va plăti reclamantului suma de 1365 de euro pentru costuri și cheltuieli , în termen de 3 luni (a se consulta hudoc.echr.coe.int, Case of Bărbulescu v. Romania).
Te-ar putea interesa și:
