Chemarea în garanție este o formă de intervenție forțată în procesul civil, reglementată de art. 72-74 Cod procedură civilă. Chemarea în garanție a fost definită în doctrină ca „o formă de atragere a terților la un proces deja pornit, admisibilă ori de câte ori avem de-a face cu drepturi garantate legal sau convențional și atunci când partea care ar cădea în pretenții ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere separată în garanție sau un despăgubiri”[1]. Un exemplu clasic de chemare în garanție este acela în care Asiguratul dintr-un contract de asigurare cheamă în garanție Asigurătorul pentru a despăgubi civil o persoană prejudiciată printr-un accident de circulație.
Cererea de chemare în garanție poate fi formulată în situația unor drepturi garantate legal (e.g., în materii precum vânzarea, schimbul, mandatul, partajul succesoral) sau convențional, precum și în orice situație în care partea care ar urma să piardă procesul s-ar putea întoarce, cu o cerere în despăgubire, împotriva altei persoane[2]. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, „rolul chemării în garanție este tocmai acela de a realiza obligația de garanție în cadrul procesului în care cel garantat este introdus forțat în acel proces de către o altă persoană. Această obligație de garanție poate rezulta din lege sau convențional, din voința părților. Obligația de garanție se bazează pe ideea că cel care transmite altei persoane un drept real sau de creanță trebuie să îi asigure dobânditorului posibilitatea exercitării dreptului transmis și să-l garanteze împotriva oricărui prejudiciu ce s-ar putea produce din cauza inexistenței dreptului respectiv sau din cauza restrângerii conținutului acelui drept. În principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă această transmisiune se face cu titlu oneros. De aceea, poate fi obligat să garanteze dreptul transmis: proprietarul față de chiriaș, cedentul unei creanțe față de cesionar, debitorul față de fideiusor, vânzătorul față de cumpărător etc.”[3].
Au fost oferite, de-a lungul timpului, și alte exemple de chemare în garanție, dintre care reamintim (i) comitentul care este chemat să răspundă pentru fapta culpabilă a prepusului, îl poate chema în garanție pe acesta din urmă; (ii) fideiusorul chemat în judecată pentru a plăti o datorie, poate chema în garanție debitorul[4].
Chemarea în garanție, procedură și condiții
Chemarea în garanție poate fi făcută în aceleași condiții ca și cererea de chemate în judecată și se poate formula de către reclamant, pârât și de către intervenientul principal[5]. Deoarece este o cerere incidentală, în cuprinsul cererii de chemare în garanție trebuie indicată și legătura cu cererea principală în vederea justificării necesității soluționării împreună a celor două cereri[6], în sensul că, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „trebuie să fie o legătură de dependență și de subordonare între cele două cereri, așa încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poate influența soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în garanție”[7].
Intervenientul accesoriu nu poate formula cerere de chemare în garanție[8]. Chemarea în garanție se face în următoarele termene: pentru pârât, în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la terminarea cercetării în fața primei instanțe, iar pentru reclamant și intervenientul principal până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe[9]. Termenul de formulare a cererii de chemare în garanție este un termen de decădere[10].
După ce chemarea în garanție este depusă, instanța va comunica cererea de chemare în garanție persoanei chemate în garanție, împreună cu copiii ale cererii de chemare în judecată, ale întâmpinării și ale înscrisurilor de la dosar[11].
Dacă cererea de chemare în garanție este admisă în principiu, chematul în garanție va prelua procedura în starea în care se află, va formula întâmpinare și va putea propune probe până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii sale[12]. Cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană (art. 72 Cod procedură civilă), șirul chemărilor în garanție fiind limitat la două[13]. În principiu cererea de chemare în garanție se judecă împreună cu cererea introductivă de instanță (cererea principală), astfel cum prevede art. 74 Cod procedură civilă. Însă, dacă judecarea cererii principale este întârziată de chemarea în garanție, instanța poate să disjungă judecarea cererii de chemare în garanție (art. 74 Cod procedură civilă). Terțul chemat în garanție nu va putea fi obligat de instanță direct față de reclamant deoarece între cei doi nu există un raport juridic[14], așadar instanța va trebui să soluționeze cauza în două etape, întâi pronunțându-se asupra raportului juridic dintre reclamant și pârât și ulterior pronunțându-se asupra raportului juridic dintre pârât și terțul chemat în garanție[15].
[1] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 72.
[2] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013, p. 161.
[3] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2020, București, p. 116.
[4] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 128.
[5] C. Roșu, op. cit., p. 72.
[6] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 131.
[7] Idem, p. 133.
[8] Idem, p. 130.
[9] V. M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 161.
[10] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 132.
[11] I. Leș, D. Chiță (coord.), V. Lozneanu, C. Murzea, A. Stoica, A. Suciu, op. cit., p. 118.
[12] C. Roșu, op. cit., p. 72.
[13] Idem, p. 73.
[14] Ibidem.
[15] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 135.