Intentarea unui proces civil pentru apărarea unor drepturi sau interese vătămate presupune cheltuieli de judecată diverse, de la onorariu de avocat, la copii xerox și cheltuieli de transport la instanță, după caz.
Cheltuielile de judecată constau, potrivit art. 451 din Codul de procedură civilă, în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Instanța va putea să reducă motivat, chiar și din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, experților judiciare ori specialiștilor numiți atunci când acesta este disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Potrivit art. 451 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă, „Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”. Cu toate acestea, instanța nu va putea micșora cheltuielile de judecată care au ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și sumele cuvenite martorilor.
Noul Cod de procedură civilă reglementează prin art. 453 alin. (1) că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Același text legal prevede și situația în care cererea de chemare în judecată este admisă în parte, astfel încât judecătorul va stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată sau, după caz, judecătorul poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală care este dovedită prin pierderea procesului. Este de menționat că pentru a se stabili o culpă procesuală, trebuie a se lua în seamă, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, întrucât art. 454 din Codul de procedură civilă prevede că în cazul în care o persoană poartă culpa pentru declanșarea sau purtarea unui proces este exonerată de plata cheltuielilor de judecată dacă recunoaște pretențiile până la primul termen la care părțile sunt legal citată.
În practica judiciară, s-a constatat că instanța nu poate obliga la plata cheltuielilor de judecată partea care a formulat și i-a fost respinsă o cerere de strămutare. Astfel, prin Sentința civilă nr. 52 din 4 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, s-a statuat de către instanța de judecată, cu privire la cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimată, că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a celui care le-a provocat și că o atare culpă nu poate fi reținută în sarcina persoanei care își exprimă pe cale unei cereri de strămutare îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului pricinii, astfel că nu poate fi făcută aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în dosarul având ca obiect strămutarea ci în cel în care se soluționează fondul litigiului, în situația în care petenta va pierde procesul.
Un caz aparte este reprezentant de situația în care apărătorul ales al părții căzute în pretenții atacă hotărârea pronunțată în defavoarea clientului său, iar la primul termen de judecată al căii de atac clientul declară nu a atacat hotărârea și nici nu a înțeles să mandateze apărătorul să declare calea de atac în numele său. Astfel, instanța de control judiciar, anulând cererea de declarare a căii de atac, va obliga totuși apelantul la plata cheltuielilor de judecată justificate de partea adversă, urmând ca, în baza regulilor de mandat, clientul căzut în pretenții să se desocotească cu apărătorul său, care a acționat pentru și în numele acestuia.
În Decizia nr. 3819 din 7noiembrie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a hotărât că solicitarea generală, în faza apelului, de acordare a cheltuielilor de judecată, făcută de o parte, presupune ca instanța de judecată să aibă în vedere orice fel de cheltuieli de judecată dovedite ca efectuate, neexistând nicio justificare ca aceasta să-şi rezume soluția în privința cheltuielilor cu onorariul avocatului. În speță, instanța supremă a constatat că în ceea ce privește cheltuielile cu expertizele administrate, instanța de apel nu a dispus în niciun fel, iar considerentele hotărârii nu fac referire la acestea, soluția fiind de obligare a apelantului-pârât şi la plata sumei de 2.100 RON, reprezentând onorariu de expertiză, către apelanții-reclamanți.
Referințe:
- C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, 2013, p. 676.
- Articolele 451, 453 și 454 din Codul de procedură civilă.
