Aici descoperim
dreptul tehnologiei

businessman-boxing-gloves-fighting-against-another-businessman-business-competition_7504-272.jpg

Ce este numele de domeniu? Dar marca?

Pornind de la cadrul normativ, în speță Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în conformitate cu art. 2, poate să constituie marcă orice semn care este susceptibil de reprezentare grafică (precum cuvintele, numele de persoane, literele, cifrele, elementele figurative, formele tridimensionale, semnalele sonore, ș.a.m.d.), condiția fiind aceea că semnele precizate să permită distingerea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Pe de altă parte, domeniul de internet a fost definit ca fiind un drept de folosință exercitat asupra unei denumiri pe Internet, căreia îi este asociat un website.

Ce se întâmplă în situația în care avem un conflict între numele de domeniu și marcă? Ce va prevala în această situație?

Prin raportare la sfera de drept internațional, vom avea în vedere Convenția Uniunii de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925 şi Londra la 2 iunie 1934. În cadrul art. 1, alin. (2) din Convenție, obiectul protecției proprietății industriale este unul multiplu, în care includem: brevete de invenție, modele de utilitate, desene sau modele industriale, mărci de fabrică sau comerț, nume comercial, indicații de proveniență sau denumiri de origine (alături de reprimarea concurenței neloiale)[i]. Prin interpretarea acestor dispoziții, numele de domeniu este exceptat de la atare protecție.

Dreptul asupra mărcii sau a indicaţiei geografice este dobândit şi protejat prin înregistrarea acestora la OSIM în condiţiile Legii nr. 84/1998 privind înregistrarea mărcilor şi indicaţiilor geografice, modificată şi completată prin Legea 66/2010[i]. În raportul nume de domeniu-marcă, platforma online osim.ro reliefează, cu trimitere la jurisprudența internă din anul 2007, în speță la Decizia nr. 2279/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția civilă și de proprietate intelectuală, faptul că, la existența unui conflict între marcă și numele de domeniu de Internet, dacă se dovedește reaua-credință la achiziționarea numelui de domeniu  (achiziționarea numelui de domeniu fără legătură cu propriile activități comerciale, dar care sunt identice cu marca protejată), există răspundere a persoanei pentru atare acțiune și atrage anularea înregistrării numelui de domeniu. 

 

 

Se remarcă faptul că, în caz de conflict la înregistrarea unui domeniu de Internet între două societăți, dacă niciuna nu deține marcă proprie, numele comercial va avea câștig de cauză.

Pe de altă parte (cu trimitere la alte articolele de specialitate), cazurile de anterioritate a numelui de domeniu în fața mărcii și succesul acestor spețe în fața arbitrilor și a instanțelor de drept comun demonstrează că acele “alte drepturi” de care solicitantul mărcii trebuie să țină cont la înregistrare sunt, printre altele, și drepturile asupra numelor de domenii. În România, anularea unei mărci poate fi cerută dacă prin înregistrarea acestora se aduce atingere unor drepturi, care au fost  dobândite anterior: drepturi de autor, desene, modele sau alte drepturi de proprietate industrială.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Practică internă din 2008 relevă faptul că, în cazul unei acțiuni în anularea înregistrării abuzive de către pârâtă a unui nume de domeniu-în fața instanței de fond s-a statuat faptul că data constituirii reclamantei prin înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului București (data de 19 mai 1999) cu un anumit nume comercial și înregistrarea mărcii de către pârâtă în data de 18 decembrie 2003 (alături de înregistrarea ulterioară a numelui său de domeniu)- aceasta (acțiunea) va fi respinsă ca neîntemeiată. Instanța a decis în acest sens că nu se poate opune marca înregistrată ulterior pentru anularea numelui de domeniu pe care l-a înregistrat pârâta (Sentința civilă nr. 233 din 5 februarie 2008, Tribunalul București).

 

KIT GDPR Premium

 

Ulterior acestei sentințe a fost formulat apel. Prin Decizia civilă nr. 215/2008, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, dispunând anularea înregistrării în beneficiul pârâtei a numelui său de domeniu, alături de obligarea sa la desființarea site-ului din speță.

Instanța a statuat că înregistrarea numelui său comercial îi conferea reclamantei îndreptățirea de a pretinde terților abținerea de la orice acțiune de natură a aduce atingere dreptului său. Mai mult decât atât, prin includerea în numele de domeniu al pârâtei a numelui comercial al reclamantei (fără dovedirea existenței unui drept sau interes legitim), pârâta ar fi acționat cu rea-credință.

În recurs, prin Decizia nr. 5889/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a statuat faptul că terții sunt obligați să se abțină de la orice act care ar putea să aducă atingere unui drept de proprietate industrială ocrotit, iar includerea numelui comercial al reclamantei în numele de domeniu urma să genereze confuzie în rândul consumatorilor.

Cu toate acestea, se remarcă la nivel practic faptul că, indiferent dacă o companie ar deține o marcă înregistrată, altcineva poate să aibă numele de domeniu. În această situație, exemplul cel mai bun este existența mai multor companii care au înregistrată o marcă pentru diferite bunuri sau servicii.

Prin raportare la jurisprudența internațională, în caz de conflict sau risc de confuzie între numele de domeniu și marcă, evaluarea se va face prin raportare la activitatea reală a unei societăți care solicită drepturi ,,anterioare”.

Vrei să înregistrezi o marcă la OSIM? Te putem ajuta. Scrie-ne aici

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



businessman-with-idea-light-bulb_61090-25.jpg

Dincolo de formalism și juridicizare, drepturile de autor sunt protejate în cadrul social și juridic actual prin prisma importanței pe care o reprezintă acestea la nivel intern. Protecția drepturilor de autor este necesară într-o societate organizată, instituirea acestei protecții fiind înțeleasă de către legiuitor drept una benefică pentru cetățeni, iar drepturile conexe cunosc consacrare legislativă la nivelul statului român.

Drepturi de autor. Care sunt modificările esențiale în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe?

Legea nr. 15/2019 privind modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe aduce modificări însemnate în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Prin noile reglementări au fost aduse următoarele modificări:

1. Un nou element privind protecția datelor cu caracter personal

În reglementarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, structura articolului nu include și prevederile în materie de protecție și prelucrare a datelor cu caracter personal. Noua reglementare include în cuprinsul art. 1 un nou alineat, alin. (3), având următorul cuprins:

„1. Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra oricăror asemenea opere de creație intelectuală, este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial;

2. Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată;

3. Dispoziţiile prezentei legi se aplică numai în condiţiile respectării prevederilor legislaţiei naţionale în materia prelucrării datelor cu caracter personal”

Noua reglementare cuprinde în structura sa și dispoziții privind modalitatea de aplicare a legii privind drepturile de autor și drepturile conexe, în sensul că acestea (dispozițiile) se vor aplica numai cu respectarea prevederilor legislației naționale, deci prin raportare la întreg cadrul juridic existent, cu respectarea supremației Constituției României și a principiului ierarhiei normative, dar și (ca element de noutate) cu respectarea prevederilor în materie de prelucrare a datelor cu caracter personal.

 

 

2.  Drepturi de autor. Noi excepții de la consimțământul titularului dreptului de autor

Introducerea a două noi articole, după art. 35 din Legea nr. 8/1996,  în sensul existenței permisiunii, chiar fără consimțământul titularului oricărui drept de autor sau al oricărui drept conex și fără plata vreunei remunerații, reproducerii, distribuirii, comunicării către public, punerii la dispoziția publicului, radiodifuzării, închirierii și împrumutului unei opere sau a altui obiect protejat (sub condiția ca aceste acțiuni să nu contravină exploatării normale a operei și să nu prejudicieze autorul sau titularii drepturilor), pentru anumite scopuri. Dintre scopurile precizate, vom reflecta, cu titlu exemplificativ, următoarele: ,,realizarea de către o persoană beneficiară sau o persoană care acţionează în numele acesteia, a unui exemplar în format accesibil al unei opere sau al unui alt obiect protejat prin drept de autor sau drepturi conexe, la care persoana beneficiară are acces în mod legal, pentru uzul exclusiv al persoanei beneficiare și realizarea, de către o entitate autorizată, a unui exemplar în format accesibil al unei opere sau al unui alt obiect protejat prin drept de autor sau drepturi conexe, la care persoana beneficiară are acces în mod legal sau comunicarea publică, punerea la dispoziţie, distribuirea sau împrumutul, fără scop lucrativ, al unui exemplar în format accesibil către o persoană beneficiară sau o altă entitate autorizată în scopul utilizării exclusive de către o persoană beneficiară”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

De asemenea, introducerea art. 35 ind. 2  cuprinde prevederi cu privire la entitățile care desfășoară activități de tipul celor prezentate anterior, în sensul instituirii obligațiilor acestora de a stabili și de a respecta proceduri calificate ca fiind ,,clare” și ,,transparente”, atunci când îndeplinesc obligații precum: distribuirea, comunicarea, punerea la dispoziție de exemplare ]n format accesibil numai către persoanele beneficiare sau alte entități autorizate, adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru a descuraja reproducerea, distribuţia, comunicarea către public sau punerea la dispoziţia publicului în mod neautorizat a exemplarelor în format accesibil, existența de măsuri cuvenite pentru tratarea unor opere sau altor obiecte protejate, precum și a unor exemplare în format accesibil, publicarea și actualizarea pe site-ul propriu sau prin intermediul altor canale a informațiilor privitoare la modul în care sunt respectate aceste obligați, respectarea dispozițiilor legale privitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor beneficiare.

KIT GDPR Premium

 

Modificările precizate anterior sunt prevăzute cu titlu limitativ, iar pentru dezvoltarea situațiilor textuale este necesară consultarea cadrului normativ modificat în mod integral.

Protecția drepturilor de autor este necesară într-o societate organizată, instituirea acestei protecții fiind înțeleasă de legiuitor drept benefică pentru cetățeni, iar drepturile conexe cunosc consacrare legislativă la nivelul statului român. Acest fapt s-a materializat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 15/2019 privind modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



cannabis-leaf-logo_74472-179.jpg

Hotărârea în cauza T-683/18
Santa Conte/EUIPO

Un semn care evocă marijuana nu poate fi înregistrat, în stadiul actual al dreptului, ca marcă a Uniunii
Un astfel de semn este contrar ordinii publice

 

În 2016, doamna Santa Conte a formulat în fața Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) o cerere de înregistrare a următorului semn figurativ ca marcă a Uniunii pentru produse alimentare, băuturi și servicii de alimentație publică: EUIPO a respins cererea sa considerând că semnul este contrar ordinii publice. În aceste condiții, doamna Conte a sesizat Tribunalul Uniunii Europene cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei EUIPO.
Prin hotărârea pronunțată astăzi, Tribunalul respinge acțiunea, așa încât decizia EUIPO este confirmată

Tribunalul constată că EUIPO a apreciat în mod întemeiat că reprezentarea stilizată a frunzei de canabis este simbolul media pentru marijuana și că termenul „amsterdamˮ face referire la faptul că orașul Amsterdam are puncte de vânzare a acestui stupefiant rezultat din canabis, în considerarea tolerării, în anumite condiții, a comercializării sale în Țările de Jos. De altfel, menționarea termenului „storeˮ, care are semnificația obișnuită de „buticˮ sau de „magazinˮ are efectul că publicul s-ar putea aștepta ca produsele și serviciile comercializate sub acest semn să corespundă celor pe care le-ar propune un magazin de produse stupefiante. Astfel, Tribunalul, deși recunoaște că, sub un anumit nivel al tetrahidrocanabinolului (THC), cânepa nu este considerată substanță stupefiantă, concluzionează că în speță tocmai prin reunirea acestor diferite elemente semnul în cauză atrage atenția consumatorilor, care nu dispun în mod necesar de cunoștințe științifice sau tehnice exacte cu privire la canabis ca substanță stupefiantă, ilicită în numeroase țări ale Uniunii.

 

 

În ceea ce privește noțiunea de „ordine publicăˮ, Tribunalul observă că deși la ora actuală chestiunea legalizării canabisului în scopuri terapeutice și chiar recreative face obiectul unor dezbateri în numeroase state membre, în stadiul actual al dreptului, consumul și utilizarea acestuia peste nivelul menționat rămân ilegale în majoritatea acestor state. Astfel, în aceste state, lupta împotriva propagării substanței stupefiante rezultate din canabis răspunde unui obiectiv de sănătate publică ce vizează combaterea efectelor nocive ale acesteia. Regimul aplicabil consumului și utilizării substanței respective intră așadar sub incidența noțiunii de „ordine publicăˮ. Pe de altă parte, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că Uniunea completează acțiunea statelor membre în vederea reducerii efectelor nocive ale drogurilor asupra sănătății, inclusiv prin informare și prin prevenire, iar traficul de droguri constituie unul dintre domeniile criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră, în care se prevede intervenția legiuitorului Uniunii. Ținând seama de acest interes fundamental, Tribunalul apreciază că faptul că semnul în cauză va fi perceput de publicul relevant drept o indicație a aspectului
că alimentele și băuturile vizate în cererea de înregistrare a mărcii, precum și serviciile aferente,conțin substanțe stupefiante, ilicite în mai multe state membre, este suficient pentru a se reține caracterul său contrar ordinii publice.

KIT GDPR Premium

 

Tribunalul subliniază că având în vedere că una dintre funcțiile mărcii constă în identificarea originii comerciale a produsului sau a serviciului pentru a permite astfel consumatorului să facă o alegere, semnul în cauză, întrucât va fi perceput în modul descris mai sus, incită în mod implicit dar inevitabil la cumpărarea unor astfel de produse sau servicii sau, cel puțin, banalizează consumul acestora.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



hacker-holding-mask_23-2147985363-1.jpg

Protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut. În situațiile în care protecția datelor cu caracter personal intră în conflict cu alte drepturi și libertăți (dreptul de acces la informații de interes public, drepturile de autor, secrete comerciale etc), instanțele naționale trebuie să realizeze un test de echilibrare între instituțiile aflate în conflict, în funcție de particularitățile fiecărui caz și cu respectarea principiului proporționalității, pentru a afla care instituție primează și a putea pronunța o hotărâre care să poată fi pusă în executare.

În prezentul articol ne vom ocupa de conflictul dintre protecția datelor cu caracter personal și protecția drepturilor de autor prin rezumarea Cauzei C-461 (Bonner Audio AB vs. Perfect Communication Sweden AB) Hotărârea poate fi descărcată de aici.

Situația de fapt

Bonnier Audio și alții sunt societăți de editare, titulare, printre altele, ale unor drepturi exclusive de reproducere, de editare și de punere la dispoziția publicului a 27 de lucrări prezentate sub formă de cărți audio. Bonnier Audio și alții apreciază că, prin difuzarea publică a celor 27 de opere, fără acordul lor, cu ajutorul unui server FTP („file transfer protocol”), care permite partajarea de fișiere și transferul de date între calculatoare conectate la internet, s‑ar fi adus atingere drepturilor lor exclusive. Furnizorul de acces internet prin intermediul căruia a avut loc pretinsul schimb ilegal de fișiere este ePhone.

Bonnier Audio și alții au introdus la Solna tingsrätt [Tribunalul de Primă Instanță Solna] o cerere de emitere a unei somații de comunicare a numelui și a adresei persoanei care a utilizat adresa IP de la care se prezumă că au fost transmise fișierele respective în perioada cuprinsă între ora 3.28 și ora 5.45 din 1 aprilie 2009.

Acest furnizor, ePhone, s‑a opus cererii susținând în special că somația solicitată este contrară Directivei 2006/24.

În primă instanță, Solna tingsrätt a admis cererea de emitere a unei somații de comunicare a datelor în cauză.

Respectivul furnizor, ePhone, a formulat apel în fața Svea hovrätt [Curtea de Apel Svea], solicitând respingerea cererii de emitere a unei somații. Această societate a solicitat și sesizarea cu titlu preliminar a Curții pentru ca aceasta să precizeze dacă Directiva 2006/24 se opune posibilității ca informațiile privind un abonat căruia i s‑a atribuit o adresă IP să fie comunicate altor persoane decât autorităților vizate de directiva menționată.

KIT GDPR Premium

 

Svea hovrätt a reținut că nicio dispoziție din Directiva 2006/24 nu interzice ca o parte într‑un litigiu civil să fie somată să comunice, altor persoane decât o autoritate publică, date privind abonații. Respectiva instanță a respins și cererea de sesizare cu titlu preliminar a Curții.

Aceeași instanță a constatat și că societățile editoare de cărți audio nu dovediseră existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală. Instanța a decis, așadar, să anuleze somația de comunicare a datelor în cauză pronunțată de Solna tingsrätt. Astfel, Bonnier Audio și alții au introdus recurs în fața Högsta domstolen.

Cauza a fost suspendată și s-au adresat mai multe întrebări preliminare Curții, printre care

Întrebărea preliminară principală

(1) Directiva 2006/24 […], în special articolele 3-5 și 11 din aceasta, se opune aplicării unei dispoziții de drept național, instituită în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48 […], care, în scopul de a identifica un abonat, permite somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi, în cadrul unei proceduri civile, identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept? Se prezumă, pe de o parte, că solicitantul somației a dovedit existența unor indicii reale ale atingerii aduse dreptului de autor și, pe de altă parte, că măsura solicitată este proporțională.

Răspunsul Curții

Pe scurt, Curtea a răspuns negativ întrebării preliminare, statuând că Directiva 2006/24/CE  nu se opune aplicării unei legislații naționale care permite, în scopul de a identifica un abonat la internet sau un utilizator de internet, somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP („Internet Protocol”) care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept.

Curtea a statuat, de asemenea, faptul că Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.

Argumentele Curții

Pentru a răspunde în sensul celor indicate anterior, argumentele Curții au fost, în principal, următoarele:

  • După cum rezultă din articolul 4 din Directiva 2006/24, datele păstrate în conformitate cu această directivă nu pot fi transmise decât autorităților naționale competente, în cazuri bine determinate și în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză.
  • Astfel, Directiva 2006/24 privește exclusiv prelucrarea și păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele publice de comunicații, în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de depistare și de urmărire a infracțiunilor grave, precum și transmiterea acestora către autoritățile naționale competente.
  • Directiva 2006/24 repezintă o reglementare specială și bine delimitată, care derogă și se substituie Directivei 2002/58.
  • În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie arătat că legislația în cauză urmărește un obiectiv diferit de cel vizat de Directiva 2006/24, respectiv transmiterea de date în cadrul unei proceduri civile, pentru a se constata o atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală, obiectiv care nu intră, în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24.
  • Pentru a oferi acest răspuns util, trebuie mai întâi amintit că în acțiunea principală Bonnier Audio și alții solicită comunicarea, pentru identificarea acestuia, a numelui și a adresei unui abonat la internet sau a unui utilizator de internet care utilizează adresa IP de la care se prezumă că au fost schimbate ilegal fișiere care conțin opere protejate.
  •  Trebuie să se constate că respectiva comunicare solicitată de Bonnier Audio și alții reprezintă o prelucrare a datelor cu caracter personal în sensul articolului 2 primul paragraf de Directiva 2002/58 coroborat cu articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46. Această comunicare intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2002/58.
  • De asemenea, trebuie arătat că în acțiunea principală comunicarea acestor date este necesară în cadrul unei proceduri civile, în beneficiul titularului unui drept de autor sau al succesorului său în drepturi, cu alte cuvinte o persoană privată, iar nu în beneficiul unei autorități naționale competente.
  • În această privință, trebuie să se constate de la bun început că o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării protecției efective a drepturilor de autor intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
  • Or, Curtea a hotărât deja că Directiva 2004/48 nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către persoane private a unor date cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva atingerilor aduse dreptului de autor, dar nici nu impune ca aceste state să prevadă o asemenea obligație.
  • Cu toate acestea, Curtea a adăugat că, la transpunerea, în special, a Directivei 2002/58 și a Directivei 2004/48, statelor membre le revine obligația să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora din urmă care permite asigurarea unui echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii. Pe lângă aceasta, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, revine autorităților și instanțelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform acelorași directive, ci și cea de a nu se întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității.
  • Or, trebuie subliniat că, pentru a se putea dispune emiterea unei somații de comunicare a datelor în cauză, legislația națională în discuție impune existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală asupra unei opere, ca informațiile solicitate să poată facilita ancheta cu privire la încălcarea dreptului de autor sau la atingerea adusă unui asemenea drept și ca motivele care stau la baza acestei somații să fie de un interes superior inconvenientelor sau altor prejudicii pe care le poate provoca destinatarului ei sau oricăror interese care se opun acesteia.
  • Astfel, această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.
  • În această situație, o asemenea legislație trebuie considerată ca fiind de natură să asigure un echilibru just între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii dreptului de autor și protecția datelor cu caracter personal de care beneficiază un abonat la internet sau un utilizator de internet.

 

Te-ar putea interesa și alte articole scrise de acest autor


business-woman-hand-holding-lightbulb-with-coins-stack-desk_34152-1804.jpg

Drepturile de autor cunosc o protecție din ce în ce mai fundamentată, în mod special în sfera internetului. Care sunt însă limitele pe care legea le permite, atunci când utilizăm o operă adusă la cunoștința publică și când trebuie să plătim pentru această utilizare?

Ce drepturi de autor permite legea să utilizăm fără să plătim?

 Cadrul legislativ național s-a conturat prin apariția Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. Legea stabilește astfel limitele de exercitare a dreptului de autor. În temeiul art. 33, legea permite, chiar fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, a anumitor utilizări ale unei opere ce a fost aduse anterior la cunoștința publică. Condiția este reprezentată de faptul că utilizarea trebuie să:

  • Respecte bunele uzanțe;
  • Să nu contravină exploatării normale a operei;
  • Să nu ducă la prejudicierea autorului;
  • Să nu ducă la prejudicierea titularilor drepturilor de exploatare.

De asemenea, legea limitează utilizarea, în temeiul art. 33, alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe la:

  • Reproducerea operelor în cadrul procedurilor judiciare;
  • Reproducerea operelor în cadrul procedurilor administrative;

Cu privire la aceste aspecte, utilizarea se va face numai în măsura justificată de scopul lor.

  • Utilizarea unor citate (scurte) dintr-o operă;

Utilizarea se poate realiza numai în scop de analiză, sau cu scopul de a comenta ori critica, fie pentru exemplificare. Este necesară respectarea utilizării prin raportarea la întinderea citatului.

  • Utilizarea unor articole izolate în anumite publicații, în emisiunile radio sau cele de televiziune (inclusiv în înregistrările audiovizuale sau sonore) care sunt destinate în mod exclusiv învățământului;

 

 

În această categorie vom include și reproducerea pentru învățământ, precum și în cadrul unor instituții publice de învățământ sau de ocrotire socială. Utilizarea se va rezuma la articole izolate, având în vedere scopul urmărit.

  • Utilizarea de scurte extrase din opere, respectând condițiile expuse anterior și în măsura justificată de scopul care este urmărit;
  • Reproducerea în scopul informării și cercetării a unor scurte extrase ale operelor aflate în cadrul unor muzee, biblioteci, sau în cadrul arhivelor instituțiilor publice (culturale sau științifice) ce funcționează în scop lucrativ;

Legea permite și reproducerea integrală a exemplarului unei opere, dar numai pentru înlocuirea sa, atunci când a fost distrus, deteriorat grav sau s-a pierdut exemplarul unic din colecția bibliotecii ori a arhivei respective.

  • Reproducerea (incluzând difuzarea și comunicarea către public) în scopul informării asupra problemelor de actualitate, având ca obiect extrase din articole de presă, reportaje radiofonice sau televizate;
  • Reproducerea (incluzând difuzarea și comunicarea către public) a unor fragmente scurte din conferințe, pledoarii sau alocuțiuni sau alte opere de același fel, exprimate în public.

În acest caz, condiția este ca utilizarea să aibă scopul informării privind actualitatea.

  • Reproducerea (incluzând difuzarea sau comunicarea către public) a unor opere din cadrul informațiilor ce vizează evenimente de actualitate.

Această reproducere se va realiza numai în măsura justificată de scopul informației.

  • Reproducerea (incluzând difuzarea sau comunicarea către public) a imaginii unei opere de artă plastică, fotografică, arhitectură, care este amplasată permanent în locuri publice.

Per a contrario, întâlnim cazul în care imaginea operei este subiectul principal al unei atare reproduceri, sub condiția utilizării în scopuri comerciale.

  • Reprezentarea și executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor de învățământ.

Exploatarea trebuie să fie realizaă în mod exclusiv în scop specific. Ea trebuie să respecte condiția ca reprezentarea sau executarea să fie fără plată, întocmai ca accesul către public (a se vedea în acest sens Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, platformă online  http://www.cdep.ro/).

Legea prevede necesitatea mențiunii sursei, cât și a autorului care apare pe lucrarea utilizată. În ceea ce privește operele de artă plastică sau arhitectură, se va specifica și locul unde se află exemplarul original.

 

 

Alte limite privind utilizarea anumitor opere ce poartă drepturi de autor sunt prevăzute în materie de legislație specială, iar conform art. 34 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, anumite acțiuni nu constituie o încălcare a dreptului de autor. Aceste din urmă acțiuni sunt prevăzute în cazuri concrete precum:

  • Reproducerea unei opere fără consimțământul autorului pentru uz personal;
  • Reproducerea unei opere fără consimțământului autorului pentru cercul formal al unei familii;

În aceste două cazuri, condiția este reprezentată de aducerea anterioară la cunoștință a operei. De asemenea, reproducerea trebuie să respecte exploatarea normală a operei. Fenomenul de reproducere a operei fără consimțământului autorului, atât pentru uz personal, cât și pentru cercul normal al unei familii, nu trebuie să atragă prejudicierea autorului sau a titularului drepturilor de exploatare (a se vedea în acest sens Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, platformă online  http://www.cdep.ro/).

În privința suporturilor privind realizarea anumitor înregistrări (fie sonore, fie audiovizuale), este necesară plata unei remunerații ce se va stabili potrivit dispozițiile legii speciale.

Respectarea anumitor limite privind utilizarea operelor ce poartă drepturi de autor este necesară într-o societate aflată în continuă evoluție. Ea este garanția respectării unei duble protecții a persoanelor: cele care utilizează operele ce poartă drepturi de autor pe de o parte și, pe de altă parte, conferă protecție atât operei purtătoare de drepturi de autor cât și autorului în sine.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bulb-drawing-with-crumpled-paper-as-light_23-2147965737.jpg

Hotărârea în cauza C-683/17
Cofemel – Sociedade de Vestuário, SA/G-Star Raw CV

Protecția prin dreptul de autor nu poate fi acordată unor modele industriale pentru
simplul motiv că, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, acestea produc un
efect estetic specific

Aceste modele industriale trebuie să constituie expresia unor opere originale pentru a beneficia de
o astfel de protecție

Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia) este sesizată cu un litigiu între Cofemel – Sociedade de Vestuário, SA (denumită în continuare „Cofemel”), pe de o parte, și G-Star Raw CV (denumită în continuare „G-Star”), pe de altă parte, două societăți care își desfășoară activitatea în sectorul conceperii, producerii și comercializării de îmbrăcăminte. Acest litigiu privește respectarea drepturilor de autor revendicate de G-Star, care acuză Cofemel de producerea și comercializarea unor jeanși, bluze sport și tricouri care copiază unele dintre modelele sale.

De protecția proprietății intelectuale asigurată de dreptul Uniunii beneficiază, între altele, operele, autorilor acestora garantându-li-se, în temeiul Directivei privind dreptul de autor, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea, comunicarea publică și distribuirea. În paralel, alte acte de drept derivat al Uniunii asigură o protecție specifică desenelor și modelelor industriale.

În acest context, Supremo Tribunal de Justiça arată că Código de Direitos do Autor e dos Direitos Conexos (Codul dreptului de autor și al drepturilor conexe portughez) include desenele și modelele industriale pe lista operelor care pot beneficia de protecție în temeiul dreptului de autor, însă nu precizează explicit condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca anumite obiecte, care urmăresc un scop utilitar, să beneficieze efectiv de o asemenea protecție. Întrucât problema nu face obiectul unui consens în jurisprudența și în doctrina portugheze, Supremo Tribunal de Justiça solicită Curții de Justiție să stabilească, în esență, dacă Directiva privind dreptul de autor se opune ca o reglementare națională să prevadă acordarea acestei protecții în cazul în care este îndeplinită o condiție specifică potrivit căreia desenele și modelele industriale trebuie, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, să producă un efect estetic specific.

 

Te-ar putea interesa si:

 

Prin hotărârea pronunțată azi, Curtea răspunde la această întrebare în mod afirmativ.

În această privință, Curtea amintește, mai întâi, jurisprudența sa constantă potrivit căreia orice obiect original care constituie expresia unei creații intelectuale proprii autorului său poate fi calificată drept „operă”, în sensul Directivei privind dreptul de autor.

În continuare, Curtea arată că o serie de acte de drept derivat al Uniunii instituie o protecție specifică pentru desenele și modelele industriale, prevăzând în același timp că această protecție specifică se poate aplica în mod cumulativ cu protecția generală asigurată prin Directiva privind dreptul de autor. În consecință, un desen sau un model industrial poate fi de asemenea calificat, într-un caz dat, drept „operă”.

 

 

În aceste condiții, Curtea subliniază că protecția desenelor și modelelor industriale, pe de o parte, și protecția oferită de dreptul de autor, pe de altă parte, urmăresc obiective diferite și sunt supuse unor regimuri distincte. Astfel, prima urmărește să protejeze obiecte care, deși sunt noi și individualizate, prezintă un caracter utilitar și au vocație să fie produse în masă. În plus, aceasta este menită să se aplice pe o durată limitată, care să permită rentabilizarea investițiilor necesare pentru crearea și producerea acestor obiecte, fără a îngrădi însă în mod excesiv concurența. La rândul său, protecția aferentă dreptului de autor, a cărei durată este semnificativ mai mare, este rezervată obiectelor care merită să fie calificate drept opere. În acest cadru, acordarea unei protecții în temeiul dreptului de autor unui obiect protejat deja cu titlu de desen sau model industrial nu trebuie să aducă atingere finalităților și efectivității corespunzătoare acestor două regimuri, motiv pentru care acordarea cumulativă a unei asemenea protecții nu poate fi avută în vedere decât în anumite situații.

 

 

În sfârșit, Curtea explică faptul că efectul estetic susceptibil de a fi produs de un desen sau model industrial nu constituie un element pertinent pentru a determina, într-un caz dat, dacă acest desen sau model industrial poate fi calificat drept „operă”, având în vedere că un asemenea efect estetic reprezintă rezultatul senzației intrinsec subiective de frumusețeresimțite de fiecare persoană chemată să privească desenul sau modelul industrial în cauză. Această calificare impune, în schimb, să se demonstreze, pe de o parte, existența unui obiect identificabil cu suficientă precizie și obiectivitate, și, pe de altă parte, ca acest obiect să constituie o creație intelectuală care reflectă libertatea de alegere și personalitatea autorului său.

In consecință, împrejurarea că modele industriale produc, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, un efect estetic specific, nu permite, în sine, calificarea unor astfel de modele industriale drept „opere”.

 

 


 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


zara-920x518.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat recent în cauza Cauza T-655/17, privind contestarea mărcii Zara Tanzania Adventure de către societatea Inditex SA, titulara bine-cunoscutei mărci Zara.

Cererea privind înregistrarea mărcii Zara Tanzania Adventures a fost formulată în aprilie 2009 ca marcă figurativă pe clasele Nisa 39 (servicii de călătorie și de turism), 41 (educație, ecologie, safari) și 43 (agenție și servicii hoteliere). Societatea Inditex a formulat opoziție împotriva înregistrării mărcii solicitate pentru toate produsele și serviciile menționate anterior, întemeindu-se pe propria sa marcă verbală UE, ZARA. Opoziția a fost admisă doar parțial, fiind respinsă cu privire la anumite servicii din clasa 39, “transport feroviar, pe căi navigabile interioare și transport aerian [și] închirierea de vehicule“.

Litigiul a ajuns în fața CJUE, ambele părți fiind nemulțumite de soluție. Prin hotărârea pronunțată, Curtea a precizat că titularul mărcii anterioare (Inditex pentru Zara) nu este obligat să dovedească atingerea efectivă și actuală a mărcii sale. Cu toate acestea, trebuie să prezinte apariția unui risc viitor, non-ipotetic, de avantaj sau dezavantaj neloial. Societatea titulară a mărcii a susținut că marca sa binecunoscută pe piața modei se dezvoltă, de asemenea și în direcția piețelor învecinate, cum ar fi cea a produselor alimentare, a serviciilor de restaurant și cazare. Având în vedere această evoluție, serviciile în cauză din clasele 39 sau 43 nu trebuie să fie similare cu produsele și serviciile pentru care s-a stabilit deja notorietatea mărcii anterioare, ci trebuie doar să existe o legătură cu sectorul comercial relevant. Unul din argumentele titularului Zara a fost că nu este neobișnuit pentru reviste de moda sau pentru bloggeri și lideri de opinie din mass-media combinarea elementelor de modă, cum ar fi îmbrăcăminte și accesorii cu articolele despre tendințele de călătorie, inclusiv destinații, hoteluri și restaurante.

CJUE a reamintit că întotdeauna trebuie efectuată o evaluare globală cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți pentru circumstanțele situației și a subliniat că, cu cât este mai mare caracterul distinctiv și reputația mărcii anterioare, cu atât este mai ușor să se dovedească un eventual risc de deteriorare a acesteia. Mai mult decât atât, există în prezent o tendință spre dezvoltarea mărcilor existente pe piața modei către alte piețe și industrii. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că marca solicitată spre înregistrare nu ar aduce marca Zara în mintea publicului relevant chiar în ciuda diferențelor dintre aceste produse și servicii, motiv pentru care Curtea decis în favoarea societății Inditex SA, titulara mărcii Zara.

 Sursa aici

 

Avocat Roxana Constantinescu

Baroul Cluj

 

 

Te-ar mai putea interesa și:


Dezmoștenirea-în-Codul-Civil-1.png

Directiva 2016/943 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale

Noua directivă a Uniunii Europene 2016/943 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegalea fost adoptată la 8 iunie 2016, iar statele membre au fost obligate să transpună directiva până la 9 iunie 2018. Legile privind secretele comerciale au variat în întreaga Uniune în trecut, unele state membre având legi sau protecții fragmentate derivate din dreptul comun.

În prezent, în România, secretele comerciale sunt protejate prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, neexistând însă mecanisme puternice pentru protecția acestora. Cu toate acestea, noua directivă schimbă acest lucru și introduce mecanisme puternice și o abordare uniformă a problematicii la nivelul UE.

În fiecare stat membru s-au înregistrat progrese în ceea ce privește transpunerea Directivei. În România, însă, până în prezent directiva nu a fost transpusă, fiind în prezent la stadiul de proiect.

Scopul principal al directivei este armonizarea protecției secretelor comerciale în UE prin definirea noțiunii de „secret comercial” și instituirea unui nivel minim de protecție. Directiva stabilește modalitatea în care poți dobândi, utiliza și divulga legal secrete comerciale, dar și modalitățile nepermise (ilegale) pentru dobândirea, utilizarea și divulgarea secretelor comerciale.

Modalitățile legale pentru a dobândi, utiliza și divulga secretele comerciale

Acestea sunt reglementate prin art. 3 din Directivă care stabilește că:

„(1)   Dobândirea unui secret comercial este considerată legală în cazul în care secretul comercial este obținut prin oricare dintre următoarele mijloace:

(a)descoperirea sau crearea independentă;
(b)analiza, studierea, dezasamblarea sau testarea unui produs sau a unui obiect care a fost făcut public sau care se află în mod legal în posesia celui care a dobândit informațiile și căruia nu i se aplică nicio obligație valabilă din punct de vedere legal de a limita dobândirea secretului comercial;
(c)exercitarea dreptului lucrătorilor sau al reprezentanților lucrătorilor la informare și la consultare în conformitate cu dreptul Uniunii și legislațiile și practicile naționale;
(d)orice altă practică care, în condițiile date, este conformă cu practicile comerciale loiale.
(2)   Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial sunt considerate legale în măsura în care o astfel de dobândire, utilizare sau divulgare este impusă sau permisă în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național.”

 

KIT GDPR Premium

Modalitățile ilegale pentru a dobândi, utiliza și divulga secretele comerciale

Acestea sunt prevăzute la art. 4:

„(1)   Statele membre se asigură că deținătorii de secrete comerciale au dreptul să solicite măsurile, procedurile și acțiuni reparatorii prevăzute în prezenta directivă, pentru a preveni dobândirea, utilizarea sau divulgarea ilegală a secretelor lor comerciale sau pentru a obține reparații în urma unor astfel de fapte.

(2)   Dobândirea unui secret comercial fără consimțământul deținătorului secretului comercial este considerată ilegală ori de câte ori este efectuată prin:

(a)accesul neautorizat, însușirea sau copierea oricăror documente, obiecte, materiale, substanțe sau fișiere electronice care se află în mod legal sub controlul deținătorului secretului comercial și care conțin secretul comercial sau din care poate fi dedus secretul comercial;
(b)orice alt comportament care, în circumstanțele date, contravine practicilor comerciale loiale.

(3)   Utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată ilegală ori de câte ori este săvârșită, fără consimțământul deținătorului secretului comercial, de către o persoană care îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:(a)a dobândit secretul comercial în mod ilegal;
(b)încalcă un acord de confidențialitate sau orice altă obligație de a nu divulga secretul comercial;
(c)încalcă o obligație contractuală sau de altă natură care limitează utilizarea secretului comercial.

(4)   Dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este, de asemenea, considerată ilegală atunci când o persoană, în momentul dobândirii, utilizării sau divulgării, avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, în circumstanțele date, de faptul că secretul comercial a fost obținut, direct sau indirect, de la o altă persoană care a utilizat sau a divulgat secretul comercial în mod ilegal în sensul alineatului (3).

(5)   Producerea, oferirea sau introducerea pe piață a mărfurilor care contravin normelor sau importul, exportul sau depozitarea unor astfel de mărfuri în aceste scopuri este, de asemenea, considerată drept o utilizare ilegală a unui secret comercial atunci când persoana care desfășoară astfel de activități avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, în circumstanțele date, de faptul că secretul comercial a fost utilizat în mod ilegal în sensul alineatului (3).”

 

 

 

Secretele comerciale. Condiții.

Potrivit Directivei, pentru a fi în prezența unui secret comercial, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

(a)sunt secrete în sensul că nu sunt, ca întreg sau astfel cum se prezintă sau se articulează elementele acestora, cunoscute la nivel general sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care se ocupă, în mod normal, de tipul de informații în cauză;
(b)au valoare comercială prin faptul că sunt secrete;
(c)au făcut obiectul unor măsuri rezonabile, în circumstanțele date, luate de către persoana care deține în mod legal controlul asupra informațiilor respective, pentru a fi păstrate secrete. 

 

Te-ar putea interesa și:

 

Cel mai important element al definiției este este al treilea element: efortul depus de o companie pentru a lua măsuri rezonabile pentru protejarea secretelor comerciale. Pe scurt, o companie va trebui să demonstreze că a luat în mod activ măsuri pentru a-și identifica și proteja secretele comerciale. Dacă aceasta nu poate să demonstreze că au fost luate astfel de măsuri, informațiile ar putea să își piardă statutul de secret comercial.

O întrebare apare în mod logic: ce înseamnă măsuri rezonabile? Din păcate, Directiva nu are un răspuns la această întrebare, însă cel mai utilizat și eficient instrument utilizat în practică pentru protecția secretelor comerciale este acordul de confidențialitate încheiat între companie și angajați sau între companie și partenerii comerciali care pot avea acces la astfel de secrete. Acordul de confidențialitate este un instrument interesant – cu el împuști doi iepuri dintr-un singur foc: îți protejezi secretele comerciale, dar protejezi și datele cu caracter personal, respectând GDPR. Acordul de confidențialitate este unul dintre cele mai eficace instrumente prin care previ divulgarea neautorizată a informațiilor confidențiale. Ne poți contacta aici dacă ai nevoie de un acord de confidențialitate.

 

 

Măsuri rezonabile pentru protecție

De asemenea, dacă dorești să iei măsuri rezonabile pentru a protejeza secretele comerciale, ar fi util să:

  • identifici secretele comerciale;
  • pui în practică proceduri pentru protecția datelor și a informațiilor confidențiale;
  • restricționezi accesul la secretele comerciale;
  • scrii și implementezi o Politică de protecție a secretelor comerciale și te asiguri că angajații semnează că au citit și au luat la cunoștință de Politică;
  • revizuiești contractele cu partenerii, furnizorii, clienții și angajații pentru a te asigura că au clauze pentru protecția secretelor comerciale;
  • închei acorduri de confidențialitate;
  • soliciți angajaților la părăsirea locului de muncă să semneze un document prin care declară că au returnat toate secretele comerciale

Deși noua Directivă introduce mecanisme pentru protecția secrelor comerciale, aceasta aduce o povară suplimentară pentru întreprinderi de a lua măsuri active pentru a-și proteja secretele comerciale. Cu cât sunt mai bine stabilite politicile și procedurile companiei și cu cât are compania mai mult controlasupra accesului la secretele și utilizării acestora, cu atât este mai probabil ca întreprindererea să poată beneficia de noua legislație. În viitor, vor exista mai multe clarificări cu privire la măsurile rezonabile pe care trebuie să ia o companie pentru protejarea secretelor comerciale, odată ce instanțele de judecată vor interpreta legislația. Până atunci, însă, companiile ar trebui să realizeze ce secretele comerciale au și să pună în practică instrumente pentru protecția acestora.


photo-1499424180600-8d243b10320a.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă,

Decizia nr. 1069 din 23 martie 2018  

 

Potrivit legii, o cerere de înregistrare depusă de către titularul cererii în anularea mărcii poate constitui o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea r. 84/1998, doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: marca a fost înregistrată, iar data sa de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită. Aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, cu consecința că neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectelor preconizate de legiuitor. Atare definire a mărcii anterioare prin norma particulară din art. 6 alin. (2) din Legea mărcilor corespunde semnificației de principiu date noțiunii de „marcă anterioară” din art. 3 lit. b) din lege, ca reprezentând „marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată”.

Simpla împrejurare a depunerii cererii de înregistrare a unei mărci nu poate fi luată în considerare în analiza validității înregistrării altei mărci fără verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi vorba despre o marcă anterioară.

De asemenea, nici depunerea cererii de înregistrare înainte de formularea cererii pentru marca a cărei anulare se solicită nu este semnificativă ca atare, întrucât nu însăși data cererii de înregistrare este relevantă prin prisma art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ci anterioritatea datei de depozit a mărcii înregistrate.

 

Prin cererea formulată la data de 30.01.2015 și înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., în calitate de succesori ai lui D., şi cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ nr. 127465 (nr. depozit M 2013 04032), având ca titular pe D., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, precum şi obligarea OSIM la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

Prin sentinţa nr. 724 din 24.05.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a mărcii nr. 127465, formulată în baza art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

 

Te-ar putea interesa și: 

Prin decizia nr. 808 din 2.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaţilor împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Ambele instanţe de fond din cauză au soluţionat şi motivat cauza care a format obiectul dosarului nr. x/3/2016 prin prisma art. 3 lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără a analiza şi incidenţa art. 8 din acelaşi act normativ, temei legal invocat de recurentă în susţinerea cererii de anulare a mărcii aparţinând autoarei pârâţilor.

Astfel, la data de 27.05.2013, Parlamentul României – Camera Deputaţilor a depus la OSIM patru cereri de înregistrare marca individuală figurativă reprezentând imaginea imobilului Palatul Parlamentului, proprietate publică şi aflat în administrarea Camerei Deputaţilor.

Constatând că au fost îndeplinite condiţiile minime de constituire a depozitului reglementar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a atribuit date de depozit şi a înscris datele conţinute în cerere în Registrul mărcilor, sub numerele M 2013 03618, M 2013 03619, M 2013 03620 şi M 2013 03621 pentru serviciile menţionate, fiind publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială la data de 3.06.2013.

Abia la data de 11.06.2013 – deci, ulterior chiar publicării în BOPI a cererilor recurentei – s-a depus la OSIM spre înregistrare de către D. aceeaşi marcă individuală combinată, cererea fiind publicată în BOPI la data de 18.06.2013, pentru clasele de produse/servicii 16, 18, 24, 35, 41, 42, număr depozit M 2013 04032 şi înregistrată ca marca sub nr. 127465.

În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 84/1998, republicată, dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.

În aplicarea acestei norme, dreptului recurentei de a obţine protecţia asupra mărcii cu număr de depozit M 2013 03621 nu îi pot fi opuse în mod legal drepturile titularei prin înregistrarea mărcii nr. 127465, în condiţiile în care titulara a depus cererile de înregistrare a mărcilor, inclusiv a celei contestate, la o dată ulterioară cererilor depuse de recurentă la OSIM.

Recurenta a mai arătat că cele patru cereri de înregistrare marcă, astfel cum rezultă din Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, cuprind aceleaşi produse şi servicii, fiind diferite culorile revendicate şi reprezentarea grafică a mărcii. A formulat aceste cereri în exercitarea dreptului de administrare asupra acele corpuri ale imobilului aflate în administrarea Camerei Deputaţilor, în condiţiile în care întregul imobil este înscris în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Dreptul la imagine asupra bunului constituie un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de administrare deţinut de Camera Deputaţilor este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică al statului asupra imobilului cu aceleaşi caractere juridice ca şi dreptul de proprietate publică a statului.

2. Sunt nelegale considerentele referitoare la decizia definitivă nr.201/A din 16.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2014, pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei atât la prima instanţă, cât şi în apel.

Susţinerile recurentei nu au vizat înlăturarea puterii de lucru judecat a acestei decizii definitive, ci efectele sale în cauză, în sensul că hotărârea produce efecte de la data rămânerii definitive şi nu retroactiv, cu consecinţa că atât la data depunerii de către arhitect D. a cererii de înregistrare marcă, respectiv 11.06.2013, cât şi la data înregistrării cererii de anulare marcă din prezentul dosar, exista dreptul provizoriu de înregistrare din 27.05.2013, conform art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Prin hotărârea definitivă în discuţie, instanţa nu s-a pronunţat şi nici nu a analizat cererile de marcă potrivit principiului prior tempore, potior jure aplicabil procedurii de înregistrare marcă, şi pe cale de consecinţă, nu a înlăturat anterioritatea cererilor sale de înregistrare marcă la data constituirii depozitelor naţionale – 27.05.2013, nu a înlăturat dreptul prioritar privitor la data constituirii depozitului naţional reglementar din 27.05.2013 comparativ cu depozitul pârâtei constituit ulterior la data de 11.06.2013.

Or, examinarea condiţiilor de registrabilitate a unei mărci se face la momentul constituirii depozitului naţional reglementar, adică la momentul depunerii cererii de înregistrare mărcii şi în aceste condiţii OSIM ar fi trebuit să emită un aviz de refuz provizoriu pentru cererea de înregistrare marcă a pârâtei întrucât Camera Deputaţilor avea deja constituit propriul depozit naţional reglementar asupra mărcii M 2013 03621, anterior depozitului pârâtei M 2013 04032. Ca atare, cererea de înregistrare a mărcii M 2013 04032 s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr.84/1998, republicată, nefiind respectată anterioritatea dreptului provizoriu de marcă având depozitul naţional reglementar constituit M 2013 03621.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art.493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 23.03.2018, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul termenului de formulare a recursului și al calității procesuale a titularului cererii de recurs, pentru motivele expuse în încheiere. În consecință, au fost respinse excepțiile tardivităţii recursului și a lipsei calităţii procesuale active, iar recursul declarat a fost apreciat drept admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ., fixându-se termen de judecată pe fond a acestuia.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii în anularea mărcii individuale combinate cu element figurativ nr. 127465 (nr. depozit M 2013 04032), având ca titular pe autoarea pârâților, D., întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Potrivit acestei norme, o marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată „dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele şi serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată”.

Prima instanță a considerat că norma nu este incidentă, în absența unei „mărci anterioare” a reclamantului, în sensul art. 3 lit. b) din Legea nr.84/1998.

Instanța de apel a confirmat aprecierea tribunalului, fiind fără relevanță împrejurarea că a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din lege drept motiv de anulare a mărcii,

din moment ce și această normă are drept premisă conflictul cu o „marcă anterioară”.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat ignorarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 84/1998, invocate în motivarea în drept a cererii de anulare a mărcii, susținând că depunerea unor cereri proprii de înregistrare a unor mărci, înainte de depunerea de către autoarea pârâtei a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită în cauză, îi conferă reclamantei un drept la marcă provizoriu.

Susținerile recurentei nu sunt fondate.

Toate motivele de nulitate relativă enumerate limitativ în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 se fundamentează pe existența unei mărci anterioare aparținând titularului cererii în anulare.

Art. 6 alin. (2) din lege prevede că „În accepţiunea alin. (1) sunt mărci anterioare mărcile a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în susţinerea acesteia şi care fac parte din următoarele categorii:

a) mărcile comunitare;

b) mărcile înregistrate în România;

c) mărcile înregistrate în baza unor acorduri internaţionale şi având efect în România;

d) mărcile comunitare în privinţa cărora este invocată, în mod valabil, vechimea anterioară (…);

e) cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute la lit. a) – d), sub condiţia înregistrării ulterioare a mărcilor”.

Așadar, potrivit legii, o cerere de înregistrare depusă de către titularul cererii în anularea mărcii

poate constitui o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: marca a fost înregistrată, iar data sa de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită. Aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ, cu consecința că neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectelor preconizate de legiuitor.

Atare definire a mărcii anterioare prin norma particulară din art. 6 alin. (2) corespunde semnificației de principiu date noțiunii de „marcă anterioară” din art. 3 lit. b) din lege, ca reprezentând „marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată”.

În acest context, simpla împrejurare a depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci nu poate fi luată în considerare în analiza validității înregistrării altei mărci fără verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi vorba despre o marcă anterioară.

De asemenea, nici măcar depunerea cererii de înregistrare înainte de formularea cererii

pentru marca a cărei anulare se solicită nu este semnificativă ca atare, observându-se că nu însăși data cererii de înregistrare este relevantă prin prisma art. 6 alin. (2), ci anterioritatea datei de depozit a mărcii înregistrate.

Art. 8 din Legea nr. 84/1998, la care face referire recurenta, nu are nicio legătură cu determinarea existenței unei mărci anterioare, întrucât nu este prevăzut de legiuitor drept un motiv de anulare a înregistrării mărcii și nici nu conține vreo derogare de la art. 6 alin. (2) pe aspectul condițiilor necesare stabilirii preexistenței unei mărci.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii, astfel cum prevede art. 8, nu înseamnă că primul solicitant este, prin simpla depunere a cererii, titular al unei mărci anterioare, fiind necesară în acest sens întrunirea condițiilor din art. 6 alin. (2) [implicit, și din art. 3 lit. b)]. După cum a arătat, în mod corect, instanța de apel, dreptul la marcă al primului solicitant se naște abia la momentul înregistrării acestei mărci.

Față de considerentele expuse, este nefondată critica referitoare la incidența art. 8 din Legea nr. 84/1998.

2. În ceea ce privește efectele deciziei nr. 201/A din 16.03.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2014, se rețin următoarele:

Hotărârea judecătorească în discuție a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect

contestația împotriva unei hotărâri a Comisiei de Contestaţii Mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca urmare a dispozițiilor adoptate de instanță, a fost menținută Decizia OSIM nr. 3621 din 03.12.2013, prin care s-a respins de la înregistrare marca individuală figurativă nr. depozit M 2013 03621, solicitată la înregistrare de Parlamentul României – Camera Deputaţilor la data de 27.05.2013.

Trimiterea instanțelor de fond la hotărârea judecătorească irevocabilă este de natură a releva faptul că un eventual conflict dintre marca pârâților nr.127465 și o marcă anterioară, pe temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr.84/1998, a fost analizat în raport de situația juridică a unei singure mărci depuse la înregistrare de către reclamantă, anume cea cu nr. depozit M 2013 03621. Nu s-a făcut referire la mărcile M 2013 03618, M 2013 03619 și M 2013 03620 sub un alt aspect decât cel invocat în mod explicit de către reclamantă, respectiv relevanța momentului formulării cererii de înregistrare, fără verificarea condițiilor din art. 6 alin. (2) din lege.

Motivele de recurs au vizat exclusiv aprecierile expuse în decizia de apel, fără a se pretinde verificarea condițiilor din art. 6 alin. (2) din lege în privinţa celorlalte trei mărci. Ca atare, în limitele învestirii, evaluările instanței de recurs au în vedere relevanța momentului formulării cererii de înregistrare, din perspectiva art. 8 din Legea nr. 84/1998 (analizată la pct. 1) și existența unei mărci anterioare în raport cu una dintre mărcile depuse la înregistrare (motivul 2 de recurs).

Cât priveşte conflictul dintre marca pârâţilor nr. 127465 şi marca reclamantei cu nr. depozit M 2013 03621, recurenta – pârâtă a susţinut că, deşi marca reclamantei nu a fost înregistrată, acest efect al deciziei nr.201/A din 16.03.2016 se produce de la data rămânerii definitive, şi nu retroactiv, astfel încât nu se aduce atingere dreptului provizoriu la marcă desprins din art. 3 lit. b) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Această argumentare demonstrează aceeaşi confuzie a reclamantei în privinţa efectelor cererii de înregistrare a unei mărci, relevată în analiza primului motiv de recurs, în sensul că simpla formulare a cererii ar putea conduce la anularea înregistrării altei mărci – identice sau similare, pentru produse şi/sau servicii identice sau similare -, dacă aceasta din urmă a fost solicitată ulterior la înregistrare, indiferent dacă marca solicitată prima la înregistrare a fost sau nu înregistrată.

După cum s-a arătat deja, simpla formulare a unei cereri de înregistrare a unei mărci nu poate constitui prin ea însăşi o „marcă anterioară” în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în raport cu o marcă înregistrată, din art. 6 alin. (2) rezultând că este necesar, în primul rând, ca marca solicitată prima la înregistrare să fi fost înregistrată.

Până la clarificarea situaţiei juridice a mărcii, prin parcurgerea procedurii administrative şi, eventual, a celei jurisdicţionale, cu rezultatul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile (în funcţie de aplicarea noului sau a vechiului cod de procedură civilă), marca depusă la înregistrare nu poate fi opusă mărcii înregistrate, neavând relevanţă momentul formulării cererilor de înregistrare a mărcilor în conflict.

Întrucât condiţia prevăzută de art. 6 alin. (2) [implicit, și de art. 3 lit. b)] nu este întrunită în cauză în privinţa mărcii cu nr. depozit M 2013 03621, din moment ce respingerea cererii pentru neplata taxelor de înregistrare şi examinare a fost menţinută prin decizia nr. 201/A/ din 16.03.2016 a Curţii de Apel București, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu poate opune pârâţilor o marcă anterioară, ca premisă a conflictului de mărci reglementat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ.

 

Sursa aici


vector_cartoon_food_287114.jpg

CJUE C-310/17

Levola Hengelo BV c. Smilde Foods BV,

Gustul brânzei nu poate fi protejat prin dreptul de autor, deoarece nu reprezintă o “lucrare”.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 13 noiembrie 2017 a stabilit că gustul brânzei – în acest caz brânza olandeză Heksenkaas – nu este o “lucrare” și, prin urmare, nu poate fi protejată de  drepturilor de autor.

De ce a ajuns un asemenea caz la CJUE?

Levola Hengelo BV este un cunoscut producător olandez de Heksenkaas – o cremă de brânză care conține verdeață – care a inițiat o acțiune împotriva Smilde Foods BV, un concurent, din cauza încălcării dreptului său de autor asupra “gustului” brânzei. Levola a deținut “drepturi” pentru crema de brânză începând cu 2014, în urma unui acord încheiat cu creatorul său și chiar a deținut un brevet pentru metoda de fabricare a produsului Heksenkass.

Pentru a clarifica chestiunea principală – protecția Heksenkaas – tribunalele olandeze au adresat CJUE mai multe întrebări preliminare cu privire la interpretarea conceptului de “lucrare” și dacă acesta include gustul unui produs alimentar.

Ce este o “lucrare”?

Protecția oferită de dreptul de autor implică în mod o lucrare. În opinia instanței, o “lucrare” este o noțiune autonomă a dreptului UE care trebuie interpretată uniform. Conceptul unei lucrări se referă la creațiile intelectuale originale care reflectă personalitatea autorului.

Pentru cea mai recentă jurisprudență spaniolă, o “lucrare” trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, în conformitate cu punctul de vedere al CJUE:

  • trebuie să fie o creație intelectuală originală;
  • trebuie să fie o noutate, atât în ​​mod obiectiv, cât și în mod subiectiv, în măsura în care exprimă personalitatea autorului și
  • trebuie să aibă element de creativitate.

Poate gustul brânzei să constituie o lucrare?

Pentru CJUE, o “lucrare” trebuie să fie exprimată într-un anumit fel. În consecință, proprietatea intelectuală nu protejează ideile, procedurile, metodele de operare sau conceptele matematice ca atare, ci expresia lor concretă. În această privință, o “lucrare” trebuie să fie exprimată într-un mod care să o identifice cu suficientă precizie și obiectivitate, chiar dacă această expresie nu este neapărat permanentă.

Curtea reiterează concluziile Avocatului General, precizând că, din motive de certitudine juridică, lucrările trebuie să poată fi identificate astfel încât operatorii de pe piață să poată recunoaște în mod clar obiectele protejate de terți.

Gustul brânzei nu îndeplinește această ultimă cerință de precizie și obiectivitate, deoarece depinde de simțul gustului consumatorilor: acesta este, în esență, subiectiv, deoarece depinde de factori specifici acelor persoane, cum ar fi vârsta, preferințele personale și obiceiurile de consum, precum și cu privire la contextul în care produsul este consumat. Mai mult decât atât, stadiul tehnicii nu permite identificarea precisă a gustului unui produs, cum ar fi brânza.

Din păcate, pentru producători și iubitorii de brânzeturi, gustul unui produs alimentar nu este o “lucrare” și, prin urmare, nu poate fi protejată de drepturile de autor.

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=207682&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1438864

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=58347f1b-6af7-4cc2-a0e6-54a811f01471


arhive-proprietate-intelectuala-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord