Aici descoperim
dreptul tehnologiei

closeup-accountant-hands-counting-calculator_1262-3170.jpg

Executarea silită este o procedură reglementată la nivel juridic de către dispozițiile Codului de procedură civilă, în Cartea a V-a, intitulată Despre executarea silită. Executarea silită constă în recuperarea debitului restant pe care debitorul îl are față de creditor. Art. 622 din Codul de procedură civilă este relevant în sensul precizat anterior, astfel că, în situația în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, ea se va aduce la îndeplinire prin procedura de executare silită.

1.Ce este executarea silită? (art. 622 Cod procedură civilă)

  • executarea silită este procedura de aducere la îndeplinire a executării obligației unui debitor față de creditorul său (plata unei sume de bani, predarea unui bun), debitor care, anterior, nu a dorit executarea acesteia de bunăvoie.

 

2.Când începe procedura de executare silită? (art. 622, alin. (2), Cod procedură civilă)

Respectând prevederile legale, executarea silită începe:

  • odată cu sesizarea organului de executare, cu excepția situației în care legile speciale dispun altfel.

 

3.Cum se realizează executarea silită? (art. 624, Cod procedură civilă)

  • prin urmărirea bunurilor mobile și imobile ale debitorului (sau ale terților care sunt ținuți să răspundă pentru obligațiile acestuia), în scopul îndestulării creditorilor;
  • prin predarea către creditor a bunurilor care sunt prevăzute în titlul executoriu (bunuri considerate ca fiind deținute fără drept de către debitor);
  • prin alte măsuri care sunt prevăzute de lege.

 

 

4. Care este rolul statului în procedura de executare silită? (art. 626 Cod procedură civilă)

  • statul are obligația de asigurare a executării prompte și efective a hotărârilor judecătorești, a altor titluri executorii;
  • asigurarea se va realiza prin intermediul agenților statului, cu mențiunea că persoanele vătămate au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.

 

5. Care este rolul executorului judecătoresc în procedura de executare silită? (art. 627 Cod procedură civilă)

  • executorul judecătoresc are rol activ în tot cursul executării, în sensul că acesta stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, în scopul realizării obligației prevăzute în titlul executoriu;
  • executorul poate să ceară debitorului lămuriri în legătură cu veniturile și bunurile sale, asupra cărora se poate efectua procedura de executare silită; orice refuz nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle necesare, va atrage răspunderea acestuia.

 

6.Ce obligații pot să fie executate silit? (art. 628 Cod procedură civilă)

  • obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani;
  • obligațiile al căror obiect constă în predarea unui bun sau a folosinței bunului;
  • desființarea unei construcții;
  • desființarea unei plantații sau a unei lucrări;
  • încredințarea minorului;
  • stabilirea locuinței minorului și vizitarea sa;
  • orice altă măsură care a fost stabilită prin titlul executoriu.

 

KIT GDPR Premium

 

7. Cine sunt participanții la procedura de executare silită? (art. 644 Cod procedură civilă)

  • părțile;
  • terții garanți;
  • creditorii intervenienți;
  • instanța de executare;
  • executorul judecătoresc;
  • Ministerul Public;
  • agenții forței publice;
  • martorii asistenți;
  • experții;
  • interpreții;
  • alți participanți, în condițiile pe care legea le prevede.

 

8. Cine sunt părțile în procedura de executare silită? (art. 645 Cod procedură civilă)

  • creditorul;
  • debitorul

 

9. Care sunt condițiile pentru declanșarea procedurii de executare silită? (art. 663, art. 664 Cod procedură civilă)

  • existența unei creanțe; aceasta trebuie să întrunească trei condiții esențiale, anume să fie certă, lichidă și exigibilă;
  • să fie formulată o cerere de executare silită din partea creditorului; fără această cerere executarea silită nu poate să fie pornită;
  • un aspect esențial, dar pe care legea nu îl încadrează ca fiind o cerință necesară, este chiar verificarea validității dreptului de a solicita executarea, în sensul că dreptul de a solicita executarea silită nu trebuie să se fi prescris (dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu dispune altfel, iar pentru titlurile emise în materia drepturilor reale termenul de prescripție este de 10 ani).

 

10. Când încetează executarea silită? (art. 703 Cod procedură civilă)

  • când s-a realizat în mod integral obligația prevăzută în titlul executoriu și s-au achitat cheltuielile de executare și alte sume datorate în temeiul legii;
  • când executarea nu mai poate fi efectuată sau continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilității de valorificare a acestora;
  • când creditorul a renunțat la executare;
  • când a fost desființat titlul executoriu;
  • când a fost anulată executarea.

 

 

 

Întrebările și răspunsurile formulate anterior au în vedere prevederile legale, în speță dispozițiile Codului de procedură civilă în materie de executare silită. Este important să specificăm faptul că executarea silită este o procedură complexă, care a cunoscut modificări legislative însemnate și dese.

În sensul precizat, încuviințarea executării silite a fost o procedură lăsată în competența judecătorului, ca ulterior să fie modificată, iar competența de încuviințare a executării silite să revină executorului judecătoresc. Criticile de la nivel doctrinar au fost însemnate, astfel că s-a statuat opinia conform căreia executorul judecătoresc intervenea peste însăși puterea judecătorească, fiind categoric o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Date fiind aceste aspecte, legiuitorul român a revenit asupra prevederilor în materie procesual civilă și a lăsat competența încuviințării executării silite în mâinile judecătorului.

Pentru a nu ajunge în situația de a se declanșa executarea silită, este necesar ca persoanele să își îndeplinească obligațiile cu bună-credință, în termenul prevăzut de lege. În situația în care s-a declanșat procedura de executare silită, pentru a nu exista situația de blocare a conturilor unei persoane (debitor), aceasta poate să încheie un angajament (intitulat la nivel practic angajament de plată), prin intermediul căruia se va obliga să achite debitul către creditorul său în mod eșalonat, în maniera stabilită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



medium-shot-judge-with-book-gavel_23-2148230760.jpg

Procesele de pe rolul instanțelor de judecată tergiversează, uneori, ani de zile, motivele sunt diverse. De cele mai multe ori, la primul termen de judecată se invocă de una dintre părți lipsa de apărare, motivată că doresc să își angajeze avocat, deși aveau cunoștință despre procesul intentat cu luni de zile înainte.

Majoritatea instanțelor sunt permisive și admit cererile de amânare, justificate pe lipsă de apărare, deși art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reglementează că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepțional, pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

În practică, mai sunt întâlnite și situații în care avocatul uneia dintre părți solicită amânarea judecății fie reprezintă un alt client la o altă instanță (de regulă superioară), fie depun o adeverință medicală din care reiese că trebuie să respecte tratamentul prescris și li se recomandă odihnă la pat.

În ambele situații, avocatul are obligația să depună toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat. În cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care își desfășoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului în acest scop, potrivit art. 234 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat.

 

 

În condițiile în care s-a depus o adeverință medicală pentru a justifica amânarea judecății, dar în fapt avocatul nu este bolnav, ci este plecat în concediu, spre exemplu, partea interesată poate dovedi, prin orice mijloace de probă, situația de fapt, iar instanța are obligația să aplice o amendă avocatului, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c) din Codul de procedură civilă, care prevede că: „Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite cu procesul, astfel: cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei: neprezentarea avocatului, care nu și-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Exemplu:

Într-o cauză de pe rolul Tribunalului Olt, avocatul pârâtului nu s-a prezentat la termenul fixat, depunând o cerere de amânare la care a fost anexată o adeverință medicală, încunoștințând și partea adversă, cu 5 zile înaintea termenului fixat. Reclamantul a făcut dovada, prin poze preluate de pe profilul facebook al avocatului, faptului că acesta este în vacanță, nicidecum nu este bolnav, astfel cum reiese din adeverința medicală. Instanța de judecată analizând susținerile părții a avertizat avocatul pârâtului că la următorul termen în care nu se va prezenta și nici nu-și va asigura substituirea, va fi amendat în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c din Codul de procedură civilă. În acest caz, nu s-a aplicat direct o amendă judiciară, deoarece procedura de citare nu era completată cu toate părțile, astfel încât cauza se amâna.

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



golden-justice-scale-front-lawyer-reading-book-table_23-2147898544.jpg

Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Hotărârile pronunțate în fond de Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau curților de apel, spre exemplu, sunt atacate doar cu recurs, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: „Hotărârea pronunțate în primă instanță poate fi atacată cu recurs […]”.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, în cadrul Deciziei nr. 873/2016 a stabilit natura căii de atac a recursului, și anume: „Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept”.

Motivarea recursului se realizează, conform art. 487 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin însăși cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (1), recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică.

Legiuitorul a reglementat prin art. 486 din Codul de procedură civilă cerințele obligatorii care trebuie cuprinse în cererea de recurs, prin ele numărându-se și indicarea motivelor de nelegalitate pe  care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

 

 

Cerința reglementată la art. 486  alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, face referite tot la motivarea recursului, astfel încât se coroborează cu dispozițiile art. 487.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența sa, a arătat că „condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 14/2018).

Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenul legal de declarare a recursului, care potrivit art. 485 din Codul de procedură civilă este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Astfel, în cazul hotărârilor pronunțate de Secțiile de contencios administrativ și fiscale ale tribunalelor și curților de apel, spre exemplu, legea specială, și anume: Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, reglementează un termen mai scurt pentru exercitarea recursului, și anume, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Dacă recurentul depune motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, instanța le va respinge ca tardive și nu vor fi luate în considerare la analiza legalității hotărârii atacate, deoarece „căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordină publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 921/2018).

Cu toate acestea, legiuitorul a reglementat și o excepție de la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege. Astfel, dacă motivele au fost invocate peste termenul prevăzut de lege, dar sunt catalogate drept motive de ordine publică, atunci instanța de judecată le va analiza și se va pronunța asupra lor, cu condiția ca recursul să fi fost declarat în termenul legal, iar numai motivele să fie depusă după expirarea termenului instituit de lege.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



judge-s-gavel-book-wooden-table_99433-270.jpg

În materia dreptului procesual civil, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevede cazurile în care anumite persoane nu pot fi ascultate în cauză ca martori, și anume:

  1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
  2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
  3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna din părți;
  4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
  5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.

Dacă în privința cazurilor prevăzute la pct. 1,2, 4 și 5 ale art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă lucrurile sunt clare, în practică se pune problema cazului prevăzut la pct. 3 și anume, când între partea din proces și martor există o relație de dușmănie sau când se sunt prezente legăturile de interese.

Astfel, suntem de părere că în cazul prevăzut de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate face dovada relației de dușmănie sau legăturilor de interese prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 250 din Codul de procedură civilă, și anume: „prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”.

 

 

Curții Constituțională a României, prin Decizia nr. 241/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, statuat că: „În privința interdicției prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă de a nu fi martori cei aflați în legătură de interese cu vreuna din părți, criticată de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta are în vedere prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia. Așadar, interdicția persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părți este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, și este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.

Probele au o importanță deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părți și faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunța o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situații. Acestea se propun în faza inițială a procesului, fiind ulterior puse de către instanță în discuția contradictorie a părților. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviințate numai dacă îndeplinesc aceste condiții [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Te-ar putea interesa și:

Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens”.

 

 

De altfel, referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reține că acesta nu determină neconstituționalitatea normei legale, instanțele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți şi interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului.

În acest caz, la cererea expresă a părții interesate, instanța de judecată nu va dispune ascultarea martorului pe astfel de motive.

În practică, instanțele de judecată au dat eficacitate art. 315 alin. (1) teza a II-a și, în consecință, nu au ascultat martorul care era angajat al instituției publice, care era partea pârâtă în procesul intentat, apreciind că raporturile de muncă sunt în măsură a induce martorului o stare de imparțialitate și subiectivism.

De asemenea, se poate cere respingerea probei cu martori, în cazul în care obiectul litigiului este un act juridic pentru care legea cere forma scrisă, întrucât, potrivit art. 309 alin. (3) din Codul de procedură civilă: În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.

În practica judiciară, s-a statuat că „Angajatorul, întrucât deține toate datele, probele şi informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente”. (a se vedea Sentința civilă nr. 1002 din 10.09.2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani și menținută prin Decizia nr. 32 din 20.01.2015 a Curții de Apel Suceava).

Astfel, instanța în mod corect a apreciat că pârâtul (în speță, angajatorul) poate face dovada legalității și temeiniciei măsurii disciplinare numai prin înscrisurile aflate de dosarul cauzei în faza de cercetare disciplinară, neputând invoca în fața instanței investite alte motive de fapt și nici nu poate invoca administrarea altor probe, inclusiv martori, încât legea cere pentru sancțiunea disciplinară forma scrisă.

Totodată, art. 311 C. proc. civ. prevede că: (3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit”. Și pentru acest fapt (când partea nu a identificat în mod lămuritor martorii care urmează a fi audiați și nici nu a precizat teza probatorie) se poate solicita respingerea probei, iar instanța de judecată va respinge proba.

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

Legea fundamentală a României, reglementează la art. 21, accesul liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime.

Beneficiind de un acces liber de a ne adresa instanțelor judecătorești, persoanele sesizează instanțele de judecată cu privire la problemele de interes personal, primind soluții favorabile sau nefavorabile. Chestiunea este simplă și cunoscută de toată lumea, în cazul unei soluții nefavorabile, hotărârea pronunțată de instanța de judecată poate fi atacată la instanța superioară, în condițiile legii.

Semne de întrebare ridică însă erorile materiale sau de calcul din cuprinsul hotărârii. Trebuie să atacam hotărârea pronunțată la instanța superioară pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul?

Răspuns este că nu trebuie să ne adresez instanței superioare printr-o cerere de apel sau, după caz, recurs pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate în hotărâre.

Potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărârii sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede: „cererile de îndreptare a erorilor materiale (…) a hotărârii se soluționează completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare (…) se solicită”.

Textele legale citate, reglementează, așadar, competența instanței care a pronunțat hotărârea să dispună îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate. Mai mult, nu doar erorile materiale din hotărâri pot fi îndreptate, ci și din cuprinsul încheierilor de ședință.

În literatura de specialitate[1], s-a arătat că procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute, cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentință, o decizie sau doar de o încheiere).

 

 

Erorile de judecată, oricât de evidente ar fi, nu pot fi remediate pe această cale, întrucât în această procedură nu se poate dispune o reexaminare a probelor sau a fondului. Erorile de judecată pot fi corectate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte a subliniat că prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății (Decizia nr. 1286/2016 a ÎCCJ – S.C. I). Tot în aceeași decizie, s-a subliniat faptul că „temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi îndreptată”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Or, dacă din cuprinsul probelor administrate în cursul judecății se constată că există o eroare materiale cu privire numele, calitatea sau susținerile părților, o eroare de calcul sau orice alte erori materiale în cuprinsul hotărârii, instanța va admite cererea de îndreptare a erorii, însă, în cazul în care, instanța apreciază că se impune o reexaminare a fondului, cererea va fi respinsă.

Instanța se va pronunța prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

Îndreptarea erorilor se va face în ambele exemplare ale hotărârii. Încheierea prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale face parte integrată din hotărârea pronunțată în cauză.

Potrivit art. 446 din C. proc. civ., încheierile pronunțate în temeiul art. 442 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătura cu care s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale. Termenul de exercitare a căii de atac va fi același cu cel prevăzut de lege pentru hotărârea a cărei îndreptare se cere. În cazul în care hotărârea este pronunțată în apel, iar recursul este suprimat, încheierea de îndreptare a erorii materiale este definitivă.

[1] George Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, editura Hamangiu, 2017, p. 648-651

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-procedura-civila-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord