Aici descoperim
dreptul tehnologiei

file-folders-filing-cabinet_35892-570.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 6/20
Luxemburg, 22 ianuarie 2020
Hotărârile în cauzele C-175/18 P
PTC Therapeutics International Ltd/Agenția Europeană pentru Medicamente
(EMA), și C-178/18 P MSD Animal Health Innovation și Intervet
International/Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA)

 

Curtea confirmă dreptul de acces la documentele conținute în dosarul unei cereri de
autorizare a introducerii pe piață a medicamentelor

O opoziție la un astfel de acces trebuie să furnizeze explicații privind natura, obiectul și domeniul
de aplicare al datelor a căror divulgare ar aduce atingere intereselor comerciale

 

În Hotărârile PTC Therapeutics International/EMA (C-175/18 P) și MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA (C-178/18 P), pronunțate la 22 ianuarie 2020, Curtea a examinat pentru prima dată chestiunea accesului la documentele Uniunii Europene ridicată în cadrul unor cereri de autorizare a introducerii pe piață (în continuare „AIP”). Cu această ocazie, Curtea a respins recursurile formulate, pe de o parte, de PTC Therapeutics International și, pe de altă parte, de MSD Animal Health Innovation și Intervet International împotriva hotărârilor Tribunalului1 de respingere a acțiunilor lor de anulare a deciziilor2 prin care Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) acordase accesul la documente care conțin informații prezentate în cadrul procedurii privind cereri de AIP a medicamentelor.

Cele două cauze privesc legalitatea deciziilor EMA de a acorda, în temeiul Regulamentului nr. 1049/20013, accesul la mai multe documente, și anume la rapoarte de studii toxicologice și la un raport de studiu clinic (denumite în continuare „rapoartele în litigiu”), prezentate de recurente în cadrul cererilor lor de AIP având ca obiect două medicamente, dintre care unul de uz uman (cauza C-175/18 P) și celălalt veterinar (cauza C-178/18 P). În speță, după ce a autorizat introducerea pe piață a respectivelor medicamente, EMA a decis să divulge către terți conținutul acestor rapoarte, sub rezerva unor ocultări. Contrar susținerilor recurentelor, care arătau că aceste rapoarte trebuie să beneficieze în întregime de o prezumție de confidențialitate, EMA estima că, cu excepția informațiilor deja ocultate, respectivele rapoarte nu prezintă un caracter confidențial.

 

Astfel, Curtea a examinat, într-o primă etapă, aplicarea unei prezumții generale de confidențialitate de către o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, sesizată cu o cerere de acces la documente. În această privință, ea a subliniat că, atunci când instituției, organului, oficiului sau agenției respective îi este permis să se bazeze în această privință pe prezumții generale care se aplică anumitor categorii de documente, pentru a-i permite să decidă dacă divulgarea acestor documente aduce, în principiu, atingere interesului protejat de una sau de mai multe excepții prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, aceasta nu are obligația de a-și întemeia decizia pe o astfel de prezumție generală. Curtea a concluzionat astfel că recurgerea la o prezumție generală de confidențialitate nu constituie decât o simplă posibilitate pentru instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză, care are în continuare posibilitatea să efectueze o examinare concretă și individuală a documentelor în cauză pentru a determina dacă acestea, în tot sau în parte, sunt protejate de una sau mai multe dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001. Prin urmare, Curtea a înlăturat motivul recurentelor potrivit căruia rapoartele în litigiu beneficiau de o prezumție generală de confidențialitate, arătând că EMA nu era obligată să aplice o asemenea prezumție respectivelor rapoarte și că ea efectuase o examinare concretă și individuală a acestor rapoarte, care a determinat-o să oculteze anumite pasaje din acestea.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Într-o a doua etapă, Curtea a examinat chestiunea dacă decizia EMA de a acorda accesul la rapoartele în litigiu a adus atingere intereselor comerciale ale recurentelor, excepție prevăzută la articolul 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Astfel, Curtea a precizat mai întâi că persoana care solicită aplicarea uneia din excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 de către o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție căreia i se aplică regulamentul menționat, trebuie să furnizeze, la fel ca instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză atunci când are în vedere să refuze accesul la documente, explicații cu privire la modul în care accesul la documentele respective ar putea să aducă atingere concret și efectiv interesului protejat de una dintre aceste excepții. Apoi Curtea a apreciat că existența unui risc de utilizare abuzivă a datelor cuprinse într-un document pentru care se solicită accesul trebuie stabilită și că o simplă afirmație nesusținută referitoare la un risc general al unei astfel de utilizări nu poate conduce la considerarea acestor date ca intrând sub incidența excepției privind protecția intereselor comerciale, în absența oricărei alte precizări, făcută de persoana care solicită aplicarea acestei excepții înainte ca instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză să ia o decizie în această privință, cu privire la natura, obiectul și domeniul de aplicare al datelor menționate, susceptibilă să lămurească instanța Uniunii cu privire la modul în care divulgarea acestora ar fi în măsură să aducă în mod concret atingere, într-o manieră previzibilă în mod rezonabil, intereselor comerciale ale persoanelor vizate de aceste date. În sfârșit, Curtea a concluzionat, confirmând raționamentul urmat de Tribunalul Uniunii Europene, că pasajele din rapoartele în litigiu care fuseseră divulgate nu constituiau date susceptibile să intre sub incidența excepției privind protecția intereselor comerciale. Referitor la recurenta din recursul C-175/18 P, Curtea a constatat că aceasta, pe de o parte, nu furnizase EMA, înaintea adoptării deciziei sale, explicații cu privire la natura, obiectul și domeniul de aplicare al datelor în cauză, care permit să se concluzioneze existența unui risc de utilizare abuzivă a datelor cuprinse în rapoartele în litigiu și, pe de altă parte, nu identificase în mod concret și precis, în fața EMA, care dintre pasajele din rapoartele în litigiu, dacă erau divulgate, puteau aduce atingere intereselor sale comerciale. Referitor la recurentele din recursul C-178/18 P, Curtea a arătat că acestea nu furnizaseră, în fața Tribunalului, asemenea explicații și nici nu identificaseră concret și precis pasajele din rapoartele în litigiu care pot aduce atingere intereselor lor comerciale în caz de divulgare.

KIT GDPR Premium

 

Într-o a treia etapă, Curtea a amintit că Tribunalul putea recurge la o motivare implicită în prezența unor argumente, invocate de o parte, care nu sunt suficient de clare și de precise. În acest sens, ea a subliniat că revenea recurentelor sarcina să prezinte EMA, în etapa procedurii administrative în fața acesteia, explicații cu privire la natura, obiectul și domeniul de aplicare al datelor a căror divulgare ar aduce atingere intereselor comerciale ale acestora și că, în absența unor asemenea explicații, Tribunalul în mod întemeiat a concluzionat, în mod implicit, dar necesar, că mărturiile prezentate de recurente după adoptarea deciziilor EMA nu erau relevante în scopul aprecierii legalității acestor deciziei. Astfel, Curtea a precizat că legalitatea unei astfel de decizii privind divulgarea unui document nu poate fi apreciată decât în funcție de informațiile de care EMA putea dispune la data la care a adoptat această decizie.

 

Într-o a patra etapă, Curtea a analizat excepția de la dreptul de acces la documente referitoare la protecția procesului decizional, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. Astfel, referitor la reproșul făcut Tribunalului de recurente, privind faptul că divulgarea rapoartelor în litigiu în perioada de exclusivitate a datelor ar aduce grav atingere procesului decizional privind eventualele cereri de AIP pentru medicamente generice în această perioadă, Curtea a statuat că acestea se referă la procese decizionale distincte de procesul decizional privind AIP a medicamentelor în cauză, care, astfel cum a constatat deja Tribunalul, era închis la data cererii de acces la rapoartele în litigiu.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Sursa: Curia

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



orange-coffee-cup-cube-sugar-coffee-beans-some-parts-was-poured-wooden-table_43636-124.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 163/19
Luxemburg, 19 decembrie 2019
Hotărârea în cauza C-532/18,
Niki Luftfahrt

O companie aeriană este responsabilă pentru prejudiciile cauzate de un pahar cu
cafea fierbinte care se varsă
Nu este necesar ca acest accident să fie legat de un risc inerent zborului

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea de Justiție precizează că răspunderea unei companii aeriene pentru arsurile cauzate de cafeaua fierbinte care s-a vărsat în timpul unui zbor din motive necunoscute nu presupune că s-a realizat un risc inerent zborului.

În speță, o tânără cere despăgubiri din partea companiei aeriene austriece Niki Luftfahrt GmbH (aflată în lichidare) ca urmare a arsurilor pe care le-a suferit atunci când, în timpul unui zbor de la Palma de Mallorca (Spania) la Viena (Austria), cafeaua fierbinte care îi fusese servită tatălui său și fusese așezată pe măsuța pliantă a acestuia s-a vărsat din motive necunoscute. Compania aeriană susține că nu este responsabilă, întrucât nu ar fi vorba despre un accident în sensul Convenției de la Montréal, care reglementează răspunderea companiilor aeriene în caz de accident. Astfel, această noțiune ar impune să se realizeze un risc inerent zborului, condiție care nu ar fi îndeplinită în speță. De fapt, nu s-a putut stabili dacă paharul cu cafea s-a răsturnat din cauza unei defecțiuni a măsuței pliante sau a vibrațiilor avionului. Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) a cerut Curții să precizeze noțiunea de „accident” în sensul Convenției de la Montréal, care nu o definește.

Potrivit Curții, sensul obișnuit dat noțiunii de „accident” se înțelege ca un eveniment involuntar, prejudiciabil și neprevăzut. De altfel, Curtea constată printre altele că Convenția de la Montréal urmărește introducerea unui regim de răspundere obiectivă a companiilor aeriene menținând totodată un „echilibru echitabil al intereselor”.

 

 

Curtea constată că atât sensul obișnuit al noțiunii de „accident”, cât și obiectivele Convenției de la Montréal se opun ca răspunderea companiilor aeriene să fie supusă condiției ca prejudiciul să fie rezultatul materializării unui risc inerent transportului aerian sau să existe o legătură între „accident” și exploatarea sau mișcarea aeronavei. Ea amintește că Convenția de la Montréal permite companiilor aeriene să excludă sau să limiteze răspunderea lor. Astfel, o companie aeriană se poate exonera de răspunderea sa sau să o limiteze dovedind că pasagerul a cauzat el însuși prejudiciul sau a contribuit la producerea sa. În plus, ea își poate limita răspunderea la 100 000 de „drepturi speciale de tragere” dovedind că prejudiciul nu a fost cauzat de culpa sa ori că acesta a fost cauzat exclusiv de culpa unui terț.

Curtea răspunde, așadar, la întrebarea adresată de Oberster Gerichtshof că noțiunea de „accident” în discuție acoperă toate situațiile care se produc la bordul unei aeronave, în care un obiect utilizat pentru serviciul pasagerilor a cauzat o vătămare corporală unui pasager, fără a fi
necesar să se verifice dacă acestea rezultă dintr-un risc inerent transportului aerian.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Avocatul-General-CJUE_-Facebook-transferă-datele-în-siguranță.png

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 165/19
Luxemburg, 19 decembrie 2019
Concluziile avocatului general în cauza C-311/18
Data Protection Commissioner/Facebook Ireland Limited, Maximilian
Schrems

Potrivit avocatului general Saugmandsgaard Øe, Decizia 2010/87/UE a Comisiei
privind clauzele contractuale tip pentru transferul de date cu caracter personal către
persoane împuternicite de către operator stabilite în țări terțe este validă

 

Regulamentul general privind protecția datelor (RGPD), asemenea Directivei privind prelucrarea datelor cu caracter personal pe care a înlocuit-o, prevede că datele cu caracter personal pot fi transferate către o țară terță dacă aceasta din urmă asigură un nivel adecvat de protecție a acestor date. În lipsa unei decizii a Comisiei prin care se constată caracterul adecvat al nivelului de protecție asigurat în țara terță în cauză, operatorul poate totuși efectua transferul dacă acesta este prevăzut cu garanții corespunzătoare. Aceste garanții pot în special lua forma unui contract între exportatorul și importatorul de date care să conțină clauze tip de protecție prevăzute într-o decizie a Comisiei. Prin Decizia 2010/87/UE 3, Comisia a instituit clauze contractuale tip pentru transferul de date cu caracter personal către persoane împuternicite de către operator stabilite în țări terțe. Prezenta cauză privește validitatea acestei decizii.

Situația de fapt și istoricul litigiului principal

Litigiul principal are în istoricul său o procedură inițiată de domnul Maximillian Schrems, un utilizator austriac al Facebook, și în care s-a pronunțat deja o Hotărâre a Curții de Justiție la 6 octombrie 2015 (denumită în continuare „Hotărârea Schremsˮ).

Datele utilizatorilor de Facebook care au reședința în Uniune, precum domnul Schrems, sunt transferate, în tot sau în parte, de la Facebook Ireland, filiala irlandeză a Facebook Inc., pe servere situate pe teritoriul Statelor Unite, unde fac obiectul unei prelucrări. În 2013, domnul Schrems a depus o plângere la autoritatea irlandeză responsabilă de supravegherea aplicării dispozițiilor de protecție a datelor cu caracter personal (denumită în continuare „autoritatea de supraveghereˮ), considerând că, având în vedere dezvăluirile făcute de domnul Edward Snowden cu privire la activitățile serviciilor de informații ale Statelor Unite (în special National Security Agency sau „NSA”), dreptul și practicile din Statele Unite nu asigură o protecție suficientă a datelor transferate către această țară împotriva supravegherii de către autoritățile publice. Autoritatea de supraveghere a respins această plângere, în special pentru motivul că în decizia sa din 26 iulie 2000, Comisia a apreciat că în cadrul regimului denumit al „sferei de siguranțăˮ, Statele Unite asigură un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter personal transferate. Prin Hotărârea Schrems, Curtea de Justiție, răspunzând la o întrebare adresată de High Court (Înalta Curte de Justiție, Irlanda), a declarat nevalidă Decizia „Sfera de siguranțăˮ.

 

 

Ca urmare a Hotărârii Schrems, instanța de trimitere a anulat decizia prin care autoritatea de supraveghere a respins plângerea domnului Schrems și a trimis-o la această autoritate spre reexaminare. Aceasta a deschis o investigație și a solicitat domnului Schrems să își reformuleze plângerea ținând seama de declararea caracterului nevalid al Deciziei „Sfera de siguranțăˮ.

În acest scop, domnul Schrems a solicitat Facebook Ireland să precizeze temeiurile juridice pe care sunt întemeiate transferurile datelor cu caracter personal ale utilizatorilor Facebook din Uniune către Statele Unite. Facebook Ireland a menționat un acord de transfer și de prelucrare a datelor (data transfer processing agreement) încheiat între ea însăși și Facebook Inc., aplicabil începând cu 20 noiembrie 2015, și a invocat Decizia 2010/87.

În plângerea sa reformulată, domnul Schrems susține, pe de o parte, că clauzele conținute în acest acord nu sunt conforme cu clauzele contractuale tip prevăzute de Decizia 2010/87 și, pe de altă parte, că aceste clauze contractuale tip nu ar putea, indiferent de situație, să justifice transferul datelor cu caracter personal care îl privesc către Statele Unite. Domnul Schrems afirmă, astfel, că nicio cale de atac nu permite persoanelor vizate să își valorifice în Statele Unite drepturile la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal. În aceste condiții, domnul Schrems solicită autorității de supraveghere să suspende acest transfer în temeiul Deciziei 2010/87.

Prin investigația sa, autoritatea de supraveghere urmărea să stabilească dacă Statele Unite asigură o protecție adecvată a datelor cu caracter personal ale cetățenilor Uniunii și, în cazul unui răspuns negativ, dacă utilizarea clauzelor contractuale tip prezintă garanții suficiente în ceea ce privește protecția libertăților și a drepturilor fundamentale ale acestora din urmă. Apreciind că instrumentarea plângerii domnului Schrems depinde de aspectul dacă Decizia 2010/87 este validă, autoritatea de supraveghere a inițiat o procedură în fața High Court pentru ca aceasta să se adreseze Curții în legătură cu acest subiect. High Court a efectuat trimiterea preliminară solicitată de această autoritate.

În concluziile prezentate astăzi, avocatul general Henrik Saugmandsgaard Øe propune Curții de Justiție să răspundă că analiza întrebărilor nu a evidențiat elemente de natură să afecteze validitatea Deciziei 2010/87.

Avocatul general observă cu titlu introductiv că litigiul principal are unica miză de a se stabili dacă Decizia 2010/87, prin care Comisia a instituit clauzele contractuale tip invocate în sprijinul transferurilor vizate în plângerea domnului Schrems, este validă.

Avocatul general consideră în primul rând că dreptul Uniunii se aplică transferurilor de date cu caracter personal către o țară terță atunci când aceste transferuri sunt subordonate unor finalități comerciale, deși datele transferate sunt susceptibile să facă obiectul unei prelucrări în scopuri de securitate din partea autorităților publice din această țară terță

KIT GDPR Premium

 

În al doilea rând, avocatul general constată că dispozițiile RGPD referitoare la transferurile către țări terțe au scopul de a asigura continuitatea unui nivel ridicat de protecție a datelor cu caracter personal, indiferent dacă datele sunt transferate în temeiul unei decizii privind caracterul adecvat sau pe baza unor garanții adecvate furnizate de exportator. În opinia lui, modul de atingere a acestui obiectiv diferă însă în funcție de temeiul juridic al transferului. Pe de o parte, o decizie privind caracterul adecvat are ca obiect constatarea faptului că o țară terță determinată asigură, în considerarea dreptului și a practicilor aplicabile în aceasta, un nivel de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor ale căror date sunt transferate care să fie în esență echivalent celui rezultat din RGPD, interpretat în lumina cartei. Pe de altă parte, garanțiile adecvate furnizate de exportator, în special pe cale contractuală, trebuie să asigure în sine un asemenea nivel de protecție. În acest sens, clauzele contractuale tip adoptate de Comisie prevăd un mecanism general aplicabil transferurilor indiferent de țara terță de destinație și de nivelul de protecție asigurat în aceasta.

Te-ar putea interesa și:

Avocatul general efectuează în al treilea rând o analiză a validității Deciziei 2010/87 din perspectiva cartei. El apreciază că faptul că această decizie și clauzele contractuale tip pe care le prevede nu sunt obligatorii pentru autoritățile țării terțe de destinație și așadar nu le împiedică să impună importatorului obligații incompatibile cu respectarea acestor clauze nu determină în sine caracterul nevalid al deciziei amintite. Conformitatea Deciziei 2010/87 cu carta depinde de aspectul dacă există mecanisme suficient de solide care permit să se asigure suspendarea sau interzicerea transferurilor întemeiate pe clauze contractuale tip în cazul încălcării acestor clauze sau al imposibilității de a le respecta.

 

În opinia lui, această situație se regăsește în măsura în care există o obligație – ce revine operatorilor și, în cazul inacțiunii acestora din urmă, autorităților de supraveghere – de a suspenda sau de a interzice un transfer atunci când, din cauza unui conflict între obligațiile care decurg din clauzele tip și cele impuse de dreptul țării terțe de destinație, aceste clauze nu pot fi respectate.

Avocatul general constată pe de altă parte că instanța de trimitere repune în discuție în mod indirect anumite aprecieri efectuate de Comisie în Decizia din 12 iulie 2016, denumită „Scutul de confidențialitateˮ. În această decizie, Comisia a constatat că Statele Unite asigură un nivel
adecvat de protecție a datelor transferate din Uniune în cadrul regimului stabilit prin această decizie, având în vedere în special garanțiile cu privire la accesul autorităților din serviciul de informații americane la aceste date, precum și protecția juridică oferită persoanelor ale căror date sunt transferate. În opinia avocatului general, soluționarea litigiului principal nu necesită pronunțarea Curții cu privire la validitatea Deciziei „Scutul de confidențialitateˮ întrucât acest litigiu are ca obiect numai validitatea Deciziei 2010/87. Avocatul general prezintă însă cu titlu subsidiar motivele care îl fac să ridice problema validității Deciziei „Scutul de confidențialitateˮ din perspectiva drepturilor la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, precum și a dreptului la o cale de atac eficientă.

Sursa

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



cannabis-leaf-logo_74472-179.jpg

Hotărârea în cauza T-683/18
Santa Conte/EUIPO

Un semn care evocă marijuana nu poate fi înregistrat, în stadiul actual al dreptului, ca marcă a Uniunii
Un astfel de semn este contrar ordinii publice

 

În 2016, doamna Santa Conte a formulat în fața Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) o cerere de înregistrare a următorului semn figurativ ca marcă a Uniunii pentru produse alimentare, băuturi și servicii de alimentație publică: EUIPO a respins cererea sa considerând că semnul este contrar ordinii publice. În aceste condiții, doamna Conte a sesizat Tribunalul Uniunii Europene cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei EUIPO.
Prin hotărârea pronunțată astăzi, Tribunalul respinge acțiunea, așa încât decizia EUIPO este confirmată

Tribunalul constată că EUIPO a apreciat în mod întemeiat că reprezentarea stilizată a frunzei de canabis este simbolul media pentru marijuana și că termenul „amsterdamˮ face referire la faptul că orașul Amsterdam are puncte de vânzare a acestui stupefiant rezultat din canabis, în considerarea tolerării, în anumite condiții, a comercializării sale în Țările de Jos. De altfel, menționarea termenului „storeˮ, care are semnificația obișnuită de „buticˮ sau de „magazinˮ are efectul că publicul s-ar putea aștepta ca produsele și serviciile comercializate sub acest semn să corespundă celor pe care le-ar propune un magazin de produse stupefiante. Astfel, Tribunalul, deși recunoaște că, sub un anumit nivel al tetrahidrocanabinolului (THC), cânepa nu este considerată substanță stupefiantă, concluzionează că în speță tocmai prin reunirea acestor diferite elemente semnul în cauză atrage atenția consumatorilor, care nu dispun în mod necesar de cunoștințe științifice sau tehnice exacte cu privire la canabis ca substanță stupefiantă, ilicită în numeroase țări ale Uniunii.

 

 

În ceea ce privește noțiunea de „ordine publicăˮ, Tribunalul observă că deși la ora actuală chestiunea legalizării canabisului în scopuri terapeutice și chiar recreative face obiectul unor dezbateri în numeroase state membre, în stadiul actual al dreptului, consumul și utilizarea acestuia peste nivelul menționat rămân ilegale în majoritatea acestor state. Astfel, în aceste state, lupta împotriva propagării substanței stupefiante rezultate din canabis răspunde unui obiectiv de sănătate publică ce vizează combaterea efectelor nocive ale acesteia. Regimul aplicabil consumului și utilizării substanței respective intră așadar sub incidența noțiunii de „ordine publicăˮ. Pe de altă parte, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că Uniunea completează acțiunea statelor membre în vederea reducerii efectelor nocive ale drogurilor asupra sănătății, inclusiv prin informare și prin prevenire, iar traficul de droguri constituie unul dintre domeniile criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră, în care se prevede intervenția legiuitorului Uniunii. Ținând seama de acest interes fundamental, Tribunalul apreciază că faptul că semnul în cauză va fi perceput de publicul relevant drept o indicație a aspectului
că alimentele și băuturile vizate în cererea de înregistrare a mărcii, precum și serviciile aferente,conțin substanțe stupefiante, ilicite în mai multe state membre, este suficient pentru a se reține caracterul său contrar ordinii publice.

KIT GDPR Premium

 

Tribunalul subliniază că având în vedere că una dintre funcțiile mărcii constă în identificarea originii comerciale a produsului sau a serviciului pentru a permite astfel consumatorului să facă o alegere, semnul în cauză, întrucât va fi perceput în modul descris mai sus, incită în mod implicit dar inevitabil la cumpărarea unor astfel de produse sau servicii sau, cel puțin, banalizează consumul acestora.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



hacker-holding-mask_23-2147985363-1.jpg

Protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut. În situațiile în care protecția datelor cu caracter personal intră în conflict cu alte drepturi și libertăți (dreptul de acces la informații de interes public, drepturile de autor, secrete comerciale etc), instanțele naționale trebuie să realizeze un test de echilibrare între instituțiile aflate în conflict, în funcție de particularitățile fiecărui caz și cu respectarea principiului proporționalității, pentru a afla care instituție primează și a putea pronunța o hotărâre care să poată fi pusă în executare.

În prezentul articol ne vom ocupa de conflictul dintre protecția datelor cu caracter personal și protecția drepturilor de autor prin rezumarea Cauzei C-461 (Bonner Audio AB vs. Perfect Communication Sweden AB) Hotărârea poate fi descărcată de aici.

Situația de fapt

Bonnier Audio și alții sunt societăți de editare, titulare, printre altele, ale unor drepturi exclusive de reproducere, de editare și de punere la dispoziția publicului a 27 de lucrări prezentate sub formă de cărți audio. Bonnier Audio și alții apreciază că, prin difuzarea publică a celor 27 de opere, fără acordul lor, cu ajutorul unui server FTP („file transfer protocol”), care permite partajarea de fișiere și transferul de date între calculatoare conectate la internet, s‑ar fi adus atingere drepturilor lor exclusive. Furnizorul de acces internet prin intermediul căruia a avut loc pretinsul schimb ilegal de fișiere este ePhone.

Bonnier Audio și alții au introdus la Solna tingsrätt [Tribunalul de Primă Instanță Solna] o cerere de emitere a unei somații de comunicare a numelui și a adresei persoanei care a utilizat adresa IP de la care se prezumă că au fost transmise fișierele respective în perioada cuprinsă între ora 3.28 și ora 5.45 din 1 aprilie 2009.

Acest furnizor, ePhone, s‑a opus cererii susținând în special că somația solicitată este contrară Directivei 2006/24.

În primă instanță, Solna tingsrätt a admis cererea de emitere a unei somații de comunicare a datelor în cauză.

Respectivul furnizor, ePhone, a formulat apel în fața Svea hovrätt [Curtea de Apel Svea], solicitând respingerea cererii de emitere a unei somații. Această societate a solicitat și sesizarea cu titlu preliminar a Curții pentru ca aceasta să precizeze dacă Directiva 2006/24 se opune posibilității ca informațiile privind un abonat căruia i s‑a atribuit o adresă IP să fie comunicate altor persoane decât autorităților vizate de directiva menționată.

KIT GDPR Premium

 

Svea hovrätt a reținut că nicio dispoziție din Directiva 2006/24 nu interzice ca o parte într‑un litigiu civil să fie somată să comunice, altor persoane decât o autoritate publică, date privind abonații. Respectiva instanță a respins și cererea de sesizare cu titlu preliminar a Curții.

Aceeași instanță a constatat și că societățile editoare de cărți audio nu dovediseră existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală. Instanța a decis, așadar, să anuleze somația de comunicare a datelor în cauză pronunțată de Solna tingsrätt. Astfel, Bonnier Audio și alții au introdus recurs în fața Högsta domstolen.

Cauza a fost suspendată și s-au adresat mai multe întrebări preliminare Curții, printre care

Întrebărea preliminară principală

(1) Directiva 2006/24 […], în special articolele 3-5 și 11 din aceasta, se opune aplicării unei dispoziții de drept național, instituită în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48 […], care, în scopul de a identifica un abonat, permite somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi, în cadrul unei proceduri civile, identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept? Se prezumă, pe de o parte, că solicitantul somației a dovedit existența unor indicii reale ale atingerii aduse dreptului de autor și, pe de altă parte, că măsura solicitată este proporțională.

Răspunsul Curții

Pe scurt, Curtea a răspuns negativ întrebării preliminare, statuând că Directiva 2006/24/CE  nu se opune aplicării unei legislații naționale care permite, în scopul de a identifica un abonat la internet sau un utilizator de internet, somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP („Internet Protocol”) care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept.

Curtea a statuat, de asemenea, faptul că Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.

Argumentele Curții

Pentru a răspunde în sensul celor indicate anterior, argumentele Curții au fost, în principal, următoarele:

  • După cum rezultă din articolul 4 din Directiva 2006/24, datele păstrate în conformitate cu această directivă nu pot fi transmise decât autorităților naționale competente, în cazuri bine determinate și în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză.
  • Astfel, Directiva 2006/24 privește exclusiv prelucrarea și păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele publice de comunicații, în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de depistare și de urmărire a infracțiunilor grave, precum și transmiterea acestora către autoritățile naționale competente.
  • Directiva 2006/24 repezintă o reglementare specială și bine delimitată, care derogă și se substituie Directivei 2002/58.
  • În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie arătat că legislația în cauză urmărește un obiectiv diferit de cel vizat de Directiva 2006/24, respectiv transmiterea de date în cadrul unei proceduri civile, pentru a se constata o atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală, obiectiv care nu intră, în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24.
  • Pentru a oferi acest răspuns util, trebuie mai întâi amintit că în acțiunea principală Bonnier Audio și alții solicită comunicarea, pentru identificarea acestuia, a numelui și a adresei unui abonat la internet sau a unui utilizator de internet care utilizează adresa IP de la care se prezumă că au fost schimbate ilegal fișiere care conțin opere protejate.
  •  Trebuie să se constate că respectiva comunicare solicitată de Bonnier Audio și alții reprezintă o prelucrare a datelor cu caracter personal în sensul articolului 2 primul paragraf de Directiva 2002/58 coroborat cu articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46. Această comunicare intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2002/58.
  • De asemenea, trebuie arătat că în acțiunea principală comunicarea acestor date este necesară în cadrul unei proceduri civile, în beneficiul titularului unui drept de autor sau al succesorului său în drepturi, cu alte cuvinte o persoană privată, iar nu în beneficiul unei autorități naționale competente.
  • În această privință, trebuie să se constate de la bun început că o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării protecției efective a drepturilor de autor intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
  • Or, Curtea a hotărât deja că Directiva 2004/48 nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către persoane private a unor date cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva atingerilor aduse dreptului de autor, dar nici nu impune ca aceste state să prevadă o asemenea obligație.
  • Cu toate acestea, Curtea a adăugat că, la transpunerea, în special, a Directivei 2002/58 și a Directivei 2004/48, statelor membre le revine obligația să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora din urmă care permite asigurarea unui echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii. Pe lângă aceasta, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, revine autorităților și instanțelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform acelorași directive, ci și cea de a nu se întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității.
  • Or, trebuie subliniat că, pentru a se putea dispune emiterea unei somații de comunicare a datelor în cauză, legislația națională în discuție impune existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală asupra unei opere, ca informațiile solicitate să poată facilita ancheta cu privire la încălcarea dreptului de autor sau la atingerea adusă unui asemenea drept și ca motivele care stau la baza acestei somații să fie de un interes superior inconvenientelor sau altor prejudicii pe care le poate provoca destinatarului ei sau oricăror interese care se opun acesteia.
  • Astfel, această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.
  • În această situație, o asemenea legislație trebuie considerată ca fiind de natură să asigure un echilibru just între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii dreptului de autor și protecția datelor cu caracter personal de care beneficiază un abonat la internet sau un utilizator de internet.

 

Te-ar putea interesa și alte articole scrise de acest autor


quadcopter-drone-flying-with-camera-lake_93200-13.jpg

Pentru ca supravegherea secretă a persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

Potrivit legii române, toate persoanele beneficiază de drepturi și libertăți fundamentale. Totodată, acestea au și anumite îndatoriri prevăzute de lege. Restrângerea drepturilor persoanelor (printr-o acțiune precum supravegherea), este prevăzută de Constituția României în cadrul art. 53. În acest sens, restrângerea se poate face numai prin lege. Condiția imediat următoare pe care o impune constituantul român este reprezentată de situația în care se impune restrângerea în subdomenii precum :

  1. Apărarea securității naționale;
  2. Apărarea ordinii ;
  3. Apărarea sănătății ;
  4. Apărarea moralei publice ;
  5. Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor ;
  6. Desfășurarea instrucției penale;
  7. Prevenirea consecințelor unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.

Supraveghezi prin CCTV angajații? Află mai multe despre pachetul nostru GDPR CCTV care să îți asigure conformitatea cu normele GDPR atunci când supraveghezi prin CCTV! 

 

 

În cadrul art. 53, alin. (2) este statuat faptul că restrângerea se poate dispune numai dacă este necesară într-o societate democratică. Democrația este astfel factorul în jurul căruia posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor și al libertăților gravitează. Caracterul democratic al statului este prevăzut la nivel constituțional în cadrul art. 1, alin. (3). Măsura restrângerii va urma la rândul său anumite condiții. Astfel, ea se va dispune numai dacă respectă principiul proporționalității prin raportare la situația determinantă. Aplicarea unei atare măsuri se va realiza pe precepte nediscriminatorii și fără a aduce atingere existenței drepturilor sau libertăților.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Supravegherea secretă a unei persoane constituie o restrângere a exercițiului drepturilor și a libertăților. În dreptul intern, supravegherea secretă a persoanei se află la art. 139 din Codul penal al României, sub denumirea de supraveghere tehnică. Măsura se dispune, după cum am specificat și într-un articol anterior referitor la supravegherea unei persoane prin sistem GPS, de către judecătorul de drepturi și libertăți, sub următoarele condiții:

  • Existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni specificate prin lege;
  • Proporționalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale ;
  • Imposibilitatea de obținere a probelor necesare în alt mod sau dificultatea obținerii acestora având ca o consecință posibilitatea de prejudiciere a anchetei (incluzând în această categorie și existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare) (a se vedea în acest sens Codul de procedură penală a României).

 

 

 

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Amann contra Elveției privind supravegherea secretă a persoanei, reclamantul era proprietar al unei firme ce avea ca obiect vânzările directe de produse. Acesta a fost contactat pentru vânzarea unui produs de către o femeie de la ambasada sovietică din Berna, apelul acestora fiind interceptat de către statul elvețian. S-a solicitat în acest sens poliției să desfășoare o anchetă penală cu privire la această situație. Cercetările poliției au condus la concluzia transmisă către statul elevețian, în speță către Ministerul Public, că reclmanatul ar acționa ca spion. Ulterior, aflând de existența dosarului, reclamantul a solicitat consultarea sa, solicitând instanțelor interne să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, Curtea a statuat asupra cauzei prezentate, evidențiind următoarele aspecte:

  1. Supravegherea secretă a unei persoane constituie o imixtiune în dreptul persoanelor la viața privată;
  2. Imixtiunea se datorează lipsei de precizie a normei;
  3. Legalitatea supravegherii unei persoane se fundamentează numai dacă la nivel intern normele sunt ,,suficient de previzibile” pentru justificarea măsurii supravegherii;
  4. Invocarea de către autorități a unor norme ,,prea generale”, în speță a două articole din Codul ce procedură penală elvețian nu sunt suficiente pentru a justifica temeinicia măsurii;
  5. Simpla participare la conversație (fie telefonică) cu o persoană care este suspectată de activități contra statului elevețian nu conduce la concluzia imediată că persoana are și reprezentarea întregii situații faptice.

KIT GDPR Premium

 

Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului au fost cuprinzătoare în acest caz, având în vedere faptul că legea trebuie să detalieze cadrul necesar dispunerii unor măsuri ce restrâng în mode vident drepturile și libertățile persoanelor. Per a contrario, orice persoană poate să fie supravegheată în orice condiție, prin invocarea unor dispoziții cu mult prea generale pentru situațiile și cazurile practice existente.

Se consideră astfel că la nivel statal este necesară o cât mai bună conturare a modalităților prin care se pot restrânge drepturile și libertățile persoanelor. Analizând cauza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat. Argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului s-a bazat în mod principal pe inexistența unei norme la nivelul statului elevețian care să fie într-atât de detaliată încât să justifice măsura supravegherii persoanelor.  Art. 8 din cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului statuează asupra dreptului la respectarea vieții private și de familie. S-a considerat în acest sens că instanțele naționale și implicit acțiunile Ministerului Public au fost unele prejudiciabile pentru persoana în cauză (pentru reclamant), întrucât ele nu se justificau în raport de legislația statului elvețian.

Pentru ca supravegherea persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



close-up-judge-giving-verdict-by-hitting-mallet-desk_23-2147898256.jpg

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:

  • calitate procesuală1;
  • actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
  • actul atacat să emane de la o autoritate publică;
  • actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
  • parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
  • respectarea termenului de introducere a acțiunii;

 

 

Analiza condițiilor de admisibilitate

1. Condiția referitoare la calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).

Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.

Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.

În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

 

 

2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată

Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.

 

Te-ar putea interesa și:

 

3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.

4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim

Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.

În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.

 

 

5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.

Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.

 

6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;

Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:

  1. un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
  2. un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.

Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.

Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.

O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.

În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

          Referințe:

 

[1] Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339

2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scanning-fingerprint-identification_99433-1109.jpg

Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) instituie măsuri de protecție în privința datelor biometrice. La nivel jurisprudențial însă, nu au fost respectate măsurile de protecție cu privire la aceste date. În cele ce urmează vom analiza jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în ceea ce privește stocarea amprentelor digitale și păstrarea într-o bază de date electronică, după solicitarea reclamantului de a fi șterse.

Amprentele digitale și regimul lor juridic

În raport de Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), amprentele digitale intră în categoria datelor biometrice. Regulamentul definește datele biometrice ca fiind:

  • Date cu caracter personal;
  • Date ce rezultă în urma unor tehnici de prelucrare specifice care se referă la:
    • Caracteristici fizice;
    • Caracteristici fiziologice;
    • Caracteristici comportamentale ale unei persoane fizice.
  • Date care permit identificarea unică a unei persoane;
  • Date care confirmă identificarea unică a unei persoane.

Astfel de date, în raport de prezentul Regulament, sunt chiar imaginile faciale și datele dactiloscopice. În această din urmă categorie specificăm amprentele digitale. Cu privire la prelucrarea datelor dactiloscopice, art. 9 din Regulamentul privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie datele biometrice pentru identificarea unică a unei persoane. În cazuri punctuale însă, prelucrarea datelor biometrice se poate realiza dacă:

  • Persoana vizată și-a dat consimțământul explicit pentru prelucrarea datelor, fie în unul fie în mai multe scopuri specifice, cu derogările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară în scopul îndeplinirii obligațiilor și al exercitării de drepturi specifice ale operatorului sau persoanei vizate în domeniul ocupării forței de muncă, al securității și protecției sociale, cu autorizările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară pentru protejarea intereselor vitale ale persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice, în situațiile de incapacitate fizică sau juridică ale persoanei fizice de a-și da consimțământul (a se vedea în acest sens Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).

Informațiile prezentate anterior au caracter limitativ.

Pentru verificarea integrală a cazurilor de prelucrare a datelor biometrice reccomandăm consultarea acestui articol. 

 

 

Amprentele digitale în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se urmărește tot mai mult respectarea protecției persoanelor. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost făcută în nenumărate rânduri cu privire la încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO), articol ce face referire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Conform art. 8 din prezenta Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. O prevedere aparte este reprezentată de interzicerea imixtiunii autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată. Derogarea se poate realiza numai în măsura în care legea prevede acest lucru și imixtiunea ar reprezenta o măsură necesară pentru următoarele subdomenii:

  • Securitate națională;
  • Siguranță publică;
  • Bunăstare economică a țării;
  • Apărarea ordinii;
  • Prevenirea faptelor penale;
  • Protecția sănătății;
  • Protecția moralei;
  • Protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

În materie de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) considerăm relevantă Cauza M.K. împotriva Franței, nr. 19522/09 din 18 aprilie 2013. Pornind de la situația de fapt, aflăm că reclamantul a reprezentat obiectul a două anchete ce vizau furtul de cărți. În primul proces instanța a pronunțat achitarea reclamantului. În al doilea proces s-a dispus încetarea procesului penal. Atât în primul, cât și în al doilea proces, reclamantului i-au fost prelevate amprentele digitale. Amprentele prelevate au fost înregistrate în baza de date.

 

 

Ulterior, reclamantul a solicitat ștergerea amprentelor din baza de date, însă cererea a fost admisă numai pentru amprentele luate în cazul primului proces. După ce a introdus căile de atac prevăzute de lege, acestea au fost respinse de către instanțele naționale. Ulterior, prin sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat faptul că păstrarea amprentelor digitale ale reclamantului în baza de date a constituit încălcarea dreptului la respectarea vieții private a acestuia. Aprecierea Curții a fost una justă, prin constatarea faptului că reținerea amprentelor digitale ale reclamantului a reprezentat o ingerință disproporționată în dreptul privind respectarea vieții privată. Măsura de păstrare a amprentelor digitale a fost considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)  ca fiind una ce nu poate să fie necesară într-o societate democratică. S-a invocat de asemenea lipsa echilibrului între interesul public și cel privat. Lipsa condamnării persoanei în cauză a constituit un punct esențial pentru justificarea ștergerii datelor ce conțineau amprentele digitale ale reclamantului (a se vedea în acest sens platforma online www.echr.coe.int).

De asemenea, prin raportare la Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), dreptul ,,de a fi uitat” este unul esențial pentru persoană. Prin raportare la pct. (65) din prezentul Regulament, o persoana vizată ar trebui să aibă dreptul ,,de a fi uitată” în cazul în care păstrarea datelor încalcă prevederile Regulamentului, dreptul Uniunii sau dreptul intern. A fortiori, persoanele vizate ar trebui să aibă dreptul ca datele dactiloscopice să fie șterse și să nu mai fie prelucrate în situația în care nu mai sunt necesare pentru scopul în care sunt colectate sau prelucrate, sau atunci când persoanele vizate își retrag consimțământul pentru prelucrare ori se opun acesteia (a se vedea în acest sens platforma online eur-lex.europa.eu).

KIT GDPR Premium

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-popular-social-media-logos_1379-881.jpg

Pe Facebook, oricine este liber să transmită și să primească orice fel de informație. Ce se întâmplă însă atunci când avem de a face cu expresii jignitoare privitoare la propria persoană? Cum tratează instanțele din România această situație?

Dreptul la imagine al persoanelor în România

În dreptul român, dreptul la imagine al persoanelor este reglementat în cadrul art. 73 din Codul civil. Conform art. 73 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine. În acest sens, conform alin. (2) din prezentul articol, în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică sau să împiedice reproducerea (în orice mod) a înfățișării sale fizice sau o vocii ori utilizarea unei asemenea reproduceri (a se vedea în acest sens Codul civil român).

Legea fundamentală a României, reprezentată de Constituția statului, face referire la dreptul la imagine al persoanelor prin raportare la libertatea de exprimare. Astfel, la nivel intern, libertatea de exprimare nu poate să prejudicieze în niciun fel, următoarele atribute ale persoanelor:

  • Demnitatea;
  • Onoarea;
  • Viața particulară;
  • Dreptul la propria imagine.

 

 

Dreptul la imagine în jurirsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la imagine a fost analizat și tratat în detaliu prin intermediul cauzelor aflate pe rolul instanței internaționale. Un caz prin care s-a constatat încălcarea dreptului la imagine este reprezentat de Cauza Peck împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză, în mass-media au fost dezvăluite imaginile surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis, care se afla instalată pe stradă. Imaginile îl surprindeau pe reclamant cu un cuțit în mână. Acest fapt a determinat publicarea și difuzarea în mass-media a acestor imagini, imagini ce îl prezentau pe reclamant într-o situație incriminatorie. În atare cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privitor la viața privată a persoanelor (a se vedea în acest sens platforma echr.coe.int). Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Concluzia instanței internaționale a fost în sensul că viața privată a persoanei este încălcată atunci când aceasta este suprinsă în imagini într-o situație incriminatorie, imagini care ulterior ajung să fie transmise în mass-media și prezentate în maniera dorită (fără existența consimțământului persoanei).

Ce se întâmplă însă în cazul în care violarea dreptului la imagine se realizează prin intermediul platformelor de socializare? Cu privire la acest aspect, vom detalia în cele ce urmează.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Facebook – spațiu public sau privat?

În conformitate cu Decizia nr. 4546/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, platforma de socializare Facebook a fost declarată ca fiind spațiu public. Argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

  • Facebook, prin structura sa, reprezintă o rețea informațională, o ,,rețea de socializare receptivă perpetuu în web”;
  • Utilizatorii platformei de socializare pot să interacționeze în mod liber, această interacțiune neputând fi limitată sau interzisă;
  • Rețeaua, prin natura sa, este destinată accesului publicului sau oricărui utilizator;
  • Informațiile publicate, chiar într-un grup restrâns, pot să fie ușor aduse la cunoștința publicului prin procedeele de distribuire (share-uire a informațiilor);
  • Mesajele publicate pe platforma de socializare pot să fie aduse cu ușurință la cunoștința publicului, prin transmiterea în mass-media (a se vedea în acest sens https://www.clujust.ro/).

Instanțele naționale au decis că platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, apelând la argumentul conform căruia structura platformei Facebook permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg. Acest din urmă fapt include și transmiterea informațiilor prezentate (imagini, notițe, videoclipuri, sondaje, evenimente din viața personală, informații cu privire la propria persoană) în mass-media.

Expresiile jignitoare pe Facebook și sancționarea lor

Expresiile jignitoare publicate pe Facebook pot să fie sancționate inclusiv la nivelul instanțelor de judecată prin acordarea de daune morale reprezentând prejudiciul de imagine adus persoanei față de care au fost făcute jignirile. La nivel intern, este relevantă Sentința civilă nr. 250/2017 pronunțată de judecătoria Gura Honț. Instanța națională statuează că:

  • Lipsa indicării unui nume într-o postare pe Facebook nu constituie o atingere a dreptului la propria imagine; per a contrario, indicarea numelui persoanei/persoanelor într-o postare pe facebook prin care se aduc expresii jignitoare și se prejudiciază imaginea acesteia/acestora, reprezintă o atingere a dreptului la imagine;
  • Pentru ca răspunderea să existe este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
  • Existența unui prejudiciu. Prejudiciul produs reprezintă dauna provocată persoanei asupra căreia s-au făcut afirmațiile calomnioase/prejudiciabile. Prejudiciul poate să fie determinat sau determinabil. Prejudiciul este determinat când el poate să fie individualizat, stabilit în mod concret, prin mijloace facile. Prejudiciul este considerat a fi determinabil în măsura în care el poate să fie anticipat, prevăzut;
  • Existența unei fapte ilicite. Fapta comisă trebuie să fie una ilicită, adică contrară normelor în vigoare. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare cu privire la o persoană juridică care determină ulterior scăderea încrederii colaboratorilor/clienților/cumpărătorilor constituie un prejudiciu de imagine însemnat pentru persoană juridică în cauză și produce prejudicierea acesteia inclusiv la nivel pecuniar;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Fapta ilicită săvârșită trebuie să determine astfel producerea prejudiciului. În acest sens prin utilizarea de expresii jignitoare persoanei în cauză i se produce un prejudiciu de imagine;
  • Existența vinovăției celui care cauzează prejudiciul. Fapta ilicită trebuie să fie comisă cu vinovăție. La fel ca în materia penală, vinovăția constituie temeiul pentru tragerea la răspundere a persoanelor;
  • Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



chocolate-chip-cookie-white-background_1205-525.jpg

Hotărârea în cauza C-673/17
Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände ̶
Verbraucherzentrale Bundesverband eV/Planet49 GmbH

 

Plasarea de cookie-uri necesită consimțământul activ al internauților

Așadar, o căsuță bifată în prealabil este insuficientă

 

Federația Germană a Organizațiilor de Consumatori contestă, în fața instanțelor germane, utilizarea de către societatea germană Planet49, în cadrul unor jocuri promoționale online, a unei căsuțe bifate în prealabil prin care internauții care doresc să participe își exprimă acordul cu privire la plasarea de cookie-uri. Aceste cookie-uri urmăresc colectarea de informații în scop publicitar cu privire la produse ale partenerilor Planet49.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) solicită Curții de Justiție interpretarea dreptului Uniunii în materia protecției vieții private în cadrul comunicațiilor electronice.

Prin hotărârea de astăzi, Curtea decide că consimțământul pe care utilizatorul unui site internet trebuie să și-l dea pentru plasarea și consultarea de cookie-uri pe echipamentul său nu este exprimat în mod valabil prin intermediul unei căsuțe bifate în prealabil, pe care acest utilizator trebuie să o debifeze pentru a refuza să își dea consimțământul.

Aspectul dacă informațiile stocate sau consultate în echipamentul utilizatorului constituie sau nu date cu caracter personal nu influențează acest rezultat. Astfel, dreptul Uniunii urmărește să protejeze utilizatorul de orice ingerință în viața sa privată, în special împotriva riscului ca hidden identifiers sau alte procedee similare să acceseze echipamentul său fără știrea sa.

Curtea subliniază că acest consimțământ trebuie să fie specific, astfel încât faptul că un utilizator activează butonul de participare la jocul promoțional nu este suficient pentru a considera că el și-a dat în mod valabil consimțământul la plasarea cookie-urilor.

În plus, potrivit Curții, informațiile pe care furnizorul de servicii trebuie să le ofere utilizatorului includ durata de funcționare a cookie-urilor, precum și posibilitatea sau imposibilitatea ca terții să aibă acces la aceste cookie-uri.

Ai un site, dar nu respecta inca GDPR? Afla mai multe despre solutia noastra tehnico-juridica. (click aici). 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-jurisprudenta-europeana-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord