Aici descoperim
dreptul tehnologiei

photo-1518983062375-277101e06039.jpg

Statele membre trebuie să oblige angajatorii să instituie un sistem care să permită
măsurarea duratei timpului de lucru zilnic

 

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 61/19
Luxemburg, 14 mai 2019
Hotărârea în cauza C-55/18
Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO)/Deutsche Bank
SAE

 

Sindicatul spaniol Federación de Servicios Comisiones Obreras (CCOO) a sesizat Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) pentru a obține o hotărâre de constatare a obligației Deutsche Bank SAE de a institui un sistem de înregistrare a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului său. Sindicatul consideră că acest sistem ar permite verificarea respectării programelor de lucru prevăzute și a obligației, prevăzute de legislația națională, de a transmite reprezentanților sindicali informațiile referitoare la orele suplimentare efectuate lunar. În opinia CCOO, obligația de a institui un astfel de sistem de înregistrare decurge nu numai din legislația națională, ci și din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și din Directiva privind timpul de lucrul1. Deutsche Bank susține că din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) decurge că dreptul spaniol nu prevede o asemenea obligație cu aplicabilitate generală. Astfel, din această jurisprudență ar reieși că legea spaniolăimpune numai, exceptând cazul în care se convine altfel, ținerea unui registru al orelor suplimentare efectuate de lucrători precum și comunicarea, la finele fiecărei luni, lucrătorilor șireprezentanților lor, a numărului de ore suplimentare astfel efectuate.

 

 

Audiencia Nacional a exprimat îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretării efectuate de Tribunal Supremo a legii spaniole și a adresat întrebări în acest sens Curții de Justiție. Potrivit informației pe care aceasta a furnizat-o Curții, 53,7 % din orele suplimentare efectuate în Spania nu sunt înregistrate. Pe de altă parte, Ministerul Muncii și Securității Sociale spaniol consideră că este necesar, pentru a stabili dacă au fost efectuate ore suplimentare, să se cunoască cu exactitate numărul de ore de lucru normale efectuate. Audiencia Nacional subliniază că interpretarea dreptului spaniol de către Tribunal Supremo îi privează, în practică, pe de o parte, pe lucrători de un mijloc de probă esențial pentru a demonstra că timpul lor de lucru a depășit duratele maxime de lucru și, pe de altă parte, pe reprezentanții acestora de mijloacele necesare pentru a verifica respectarea normelor aplicabile în materie. Prin urmare, dreptul spaniol nu ar fi în măsură să garanteze respectarea efectivă a obligațiilor prevăzute de Directiva privind timpul de lucru și de Directiva privind securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă2

 

Te-ar putea interesa și:

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea declară că aceste directive, interpretate în lumina cartei, se opun unei reglementări care, potrivit interpretării acesteia de către jurisprudența națională, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.

Curtea subliniază mai întâi importanța dreptului fundamental al fiecărui lucrător la o limitare a duratei maxime de lucru și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, care este consacrat în cartă și al cărui conținut este precizat de Directiva privind timpul de lucru. Statele membre sunt ținute să asigure lucrătorilor beneficiul efectiv al drepturilor care le-au fost conferite, fără ca modalitățile concrete alese pentru asigurarea aplicării directivei să poată goli aceste drepturi de esența lor. Curtea amintește în această privință că lucrătorul trebuie considerat parte vulnerabilă în cadrul raportului de muncă, astfel încât este necesar să se prevină ca angajatorul să îi impună o restricție a drepturilor sale.

Curtea constată că, în lipsa unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător, nu se poate stabili în mod obiectiv și fiabil nici numărul de ore de lucru efectuate precum și repartiția lor în timp, nici numărul de ore suplimentare, ceea ce face excesiv de dificil, dacă nu imposibil în practică, pentru lucrători să asigure respectarea drepturilor lor.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Astfel, stabilirea obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal este esențială pentru a determina dacă durata maximă săptămânală de lucru care include orele suplimentare precum și perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal au fost respectate. Curtea apreciază așadar că o reglementare națională care nu prevede obligația de a recurge la un instrument care să permită această stabilire nu garantează efectul util al drepturilor conferite de cartă și de Directiva privind timpul de lucru, întrucât privează atât angajatorii, cât și lucrătorii de posibilitatea de a verifica dacă aceste drepturi sunt respectate. O asemenea reglementare ar putea astfel compromite obiectivul directivei care constă în asigurarea îmbunătățirii protecției securității și sănătății lucrătorilor și aceasta indiferent de durata maximă săptămânală de lucru reținută de dreptul național. În schimb, un sistem de înregistrare a timpului de lucru oferă lucrătorilor un mijloc deosebit de eficient de a accede lesne la date obiective și fiabile privind durata efectivă a muncii efectuate, ceea ce facilitează atât dovedirea de către respectivii lucrători a unei încălcări a drepturilor lor, cât și controlul de către autoritățile și instanțele naționale competente a respectării efective a acestor drepturi.

În consecință, în vederea asigurării efectului util al drepturilor conferite de Directiva privind timpul de lucru și de cartă, statele membre trebuie să impună angajatorilor obligația de a institui un sistem obiectiv, fiabil și accesibil care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător. Revine statelor membre sarcina să definească modalitățile concrete de punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, ținând seama eventual de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificități, în special de mărimea anumitor întreprinderi.

Sursa aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



zara-920x518.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat recent în cauza Cauza T-655/17, privind contestarea mărcii Zara Tanzania Adventure de către societatea Inditex SA, titulara bine-cunoscutei mărci Zara.

Cererea privind înregistrarea mărcii Zara Tanzania Adventures a fost formulată în aprilie 2009 ca marcă figurativă pe clasele Nisa 39 (servicii de călătorie și de turism), 41 (educație, ecologie, safari) și 43 (agenție și servicii hoteliere). Societatea Inditex a formulat opoziție împotriva înregistrării mărcii solicitate pentru toate produsele și serviciile menționate anterior, întemeindu-se pe propria sa marcă verbală UE, ZARA. Opoziția a fost admisă doar parțial, fiind respinsă cu privire la anumite servicii din clasa 39, “transport feroviar, pe căi navigabile interioare și transport aerian [și] închirierea de vehicule“.

Litigiul a ajuns în fața CJUE, ambele părți fiind nemulțumite de soluție. Prin hotărârea pronunțată, Curtea a precizat că titularul mărcii anterioare (Inditex pentru Zara) nu este obligat să dovedească atingerea efectivă și actuală a mărcii sale. Cu toate acestea, trebuie să prezinte apariția unui risc viitor, non-ipotetic, de avantaj sau dezavantaj neloial. Societatea titulară a mărcii a susținut că marca sa binecunoscută pe piața modei se dezvoltă, de asemenea și în direcția piețelor învecinate, cum ar fi cea a produselor alimentare, a serviciilor de restaurant și cazare. Având în vedere această evoluție, serviciile în cauză din clasele 39 sau 43 nu trebuie să fie similare cu produsele și serviciile pentru care s-a stabilit deja notorietatea mărcii anterioare, ci trebuie doar să existe o legătură cu sectorul comercial relevant. Unul din argumentele titularului Zara a fost că nu este neobișnuit pentru reviste de moda sau pentru bloggeri și lideri de opinie din mass-media combinarea elementelor de modă, cum ar fi îmbrăcăminte și accesorii cu articolele despre tendințele de călătorie, inclusiv destinații, hoteluri și restaurante.

CJUE a reamintit că întotdeauna trebuie efectuată o evaluare globală cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți pentru circumstanțele situației și a subliniat că, cu cât este mai mare caracterul distinctiv și reputația mărcii anterioare, cu atât este mai ușor să se dovedească un eventual risc de deteriorare a acesteia. Mai mult decât atât, există în prezent o tendință spre dezvoltarea mărcilor existente pe piața modei către alte piețe și industrii. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că marca solicitată spre înregistrare nu ar aduce marca Zara în mintea publicului relevant chiar în ciuda diferențelor dintre aceste produse și servicii, motiv pentru care Curtea decis în favoarea societății Inditex SA, titulara mărcii Zara.

 Sursa aici

 

Avocat Roxana Constantinescu

Baroul Cluj

 

 

Te-ar mai putea interesa și:


photo-1501250987900-211872d97eaa.jpg

Progresul tehnologic a determinat motoarele de căutare online să dezvolte servicii tot mai performante pentru a răspunde cerințelor utilizatorilor. În ultimii ani, aceste servicii suplimentare, cum ar fi autocorectul și sugestiile de căutare au determinat deținătorii de drepturi să susțină că motoarele de căutare sunt răspunzătoare pentru încălcările drepturilor de autor efectuate de acele site-uri pe care motorul de căutare le permite accesul. Problema a fost în cele din urmă adusă în fața Curții Supreme a Italiei în Cauza Yahoo ! vs RTI.

Motoarele de căutare sunt expresii ale libertății de informare. Ele permit utilizatorilor să găsească rapid conținutul pe care îl caută (de orice natură) pe web, printr-un sistem automat care, pe o bază algoritmică, analizează în microsecunde un volum enorm de date și returnează utilizatorului un index al conținutului găsite. Acest lucru se face grație formulelor statistice și matematice care indică gradul de relevanță în raport cu o anumită cheie de căutare, tastată de utilizator (crawler web).

 

 

Curtea Supremă de Justiție din Italia a statuat că motoarele de căutare nu răspund juridic în măsura în care rămân neutre și se conformează horărârilor judecătorești de eliminare a conținutului ilegal. În concret, pentru a nu răspunde juridic, motoarele de căutare trebuie să:

  • nu modifice informațiile;
  • să respecte condiții egale de acces la informații;
  • nu interferează cu utilizarea legală a unei tehnologii recunoscute pe scară largă utilizată în industrie pentru a obține date privind utilizarea informațiilor;
  • acționeze cu promptitudine pentru a elimina conținutul și/sau a bloca accesul la conținutul ilegal, conformându-se unei decizii ale unei autorități administrative sau instanțe de judecată.

De asemenea, legislația europeană interzice ca motoarele de căutare să intervină între utilizator și informație, cu toate acestea, dacă informația este ilegală, este necesar ca această să fie eliminată din locația originală.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Sursa aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1459486208975-05d4c74eff9d.jpg

Hotărârea în cauza C-254/18

 

O reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de
lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date
calendaristice fixe

O asemenea reglementare trebuie să cuprindă însă mecanisme care permit să se asigure că
timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase
luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive

 

Un litigiu a intervenit între Syndicat des cadres de la sécurité intérieure, pe de o parte, și autoritățile franceze, pe de altă parte, în legătură cu perioada de referință utilizată pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal al funcționarilor activi ai serviciilor din cadrul poliției
naționale.

Decretul francez aplicabil acestor funcționari prevede că timpul de lucru săptămânal, pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, nu poate depăși în medie 48 de ore pe perioada unui semestru al anului calendaristic.

La 28 martie 2017, Syndicat des cadres de la sécurité intérieure a introdus o cerere la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) prin care a solicitat anularea acestei dispoziții. Acesta susține că, prin faptul că a reținut, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, o perioadă de referință exprimată în semestre ale anului calendaristic (perioadă de referință fixă), iar nu o perioadă de șase luni ale cărei început și sfârșit s-ar modifica în funcție de trecerea timpului (perioadă de referință variabilă), dispoziția sus-citată ar încălca normele stabilite de Directiva privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în special derogarea în temeiul căreia statele membre pot extinde perioada de referință până la șase luni.

Conseil d’État solicită Curții să stabilească dacă dispozițiile directivei se opun reglementării franceze care prevede, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, iar nu perioade de referință definite pe
o bază variabilă.

 

Te-ar putea interesa și:

CJUE. Pierd dreptul la concediu dacă nu îl solicit în cursul anului?

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea constată, referitor în special la lipsa unei mențiuni în directivă cu privire la acest aspect, că statele membre sunt libere să stabilească perioadele de referință potrivit metodei alese de ele, cu condiția ca obiectivele urmărite de această directivă să fie respectate.

Curtea amintește că obiectivul directivei este să garanteze o protecție superioară a securității și a sănătății lucrătorilor, prevăzând printre altele, o limită maximă a timpului mediu de lucru săptămânal. Această limită maximă constituie o normă de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător ca cerință minimă destinată să asigure protecția securității și a sănătății sale. Curtea arată că perioadele de referință fixe și variabile sunt conforme, în sine, cu obiectivul menționat al Directivei 2003/88, în măsura în care permit să se verifice că lucrătorul nu lucrează mai mult de 48 de ore în medie pe săptămână pe toată durata perioadei în cauză și că imperativele legate de sănătatea și de securitatea sa sunt astfel respectate. În acest sens, este irelevant faptul că începutul și sfârșitul perioadei de referință sunt stabilite în funcție de date fixe calendaristice sau în funcție de trecerea timpului.

 

 

Curtea precizează însă că incidența unor perioade de referință fixe asupra securității și sănătății lucrătorilor depinde de ansamblul împrejurărilor relevante, cum ar fi natura muncii și condițiile acesteia, precum și, în special, timpul de lucru maxim săptămânal și durata perioadei de referință reținute de către un stat membru. În această privință, Curtea arată că perioadele de referință fixe, spre deosebire de perioadele de referință variabile, pot să genereze situații în care obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor ar putea să nu fie atins. Astfel, metoda perioadei de referință fixe poate conduce un angajator să impună lucrătorului să efectueze fără întrerupere un
timp de lucru intens, în două perioade de referință fixe succesive, și să îl facă astfel să depășească, în medie, limita maximă de lucru săptămânal pe o perioadă care, întrucât se suprapune peste aceste două perioade fixe, ar corespunde unei perioade de referință variabile de
aceeași durată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În consecință, deși perioadele de referință fixe și variabile, considerate izolat, sunt, în sine, conforme cu obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor, combinarea a două perioade de referință fixe succesive poate, în funcție de timpul de lucru maxim săptămânal și de
durata perioadei de referință reținute de statul membru în cauză, să conducă la apariția unor situații în care acest obiectiv este susceptibil să fie compromis, chiar dacă perioadele de repaus prevăzute de directivă ar fi respectate.

 

 

Curtea concluzionează că utilizarea unor perioade de referință fixe trebuie să fie însoțită de mecanisme care permit să se asigure respectarea timpului mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive. Aceasta adaugă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea națională a prevăzut mecanisme care permit să se asigure o asemenea respectare.

Curtea consideră la final că o reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, cu condiția ca aceasta să cuprindă mecanisme care permit să se asigure că timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive.

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1517479149777-5f3b1511d5ad.jpg

Un operator de transport aerian este obligat să plătească compensaţii pasagerilor pentru o întârziere de trei ore sau mai mare în cazul deteriorării unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare numai dacă nu a utilizat toate mijloacele de care dispune pentru a limita întârzierea zborului

 

Un litigiu are loc între un pasager şi operatorul de transport aerian Germanwings, în legătură cu o cerere de acordare a unei compensaţii pentru întârzierea suferită în cadrul unui zbor asigurat de acesta din urmă.

Domnul Wolfgang Pauels a efectuat, la Germanwings, o rezervare pentru un zbor cu plecare din Dublin (Irlanda) și cu destinația Düsseldorf (Germania). Acest zbor a fost efectuat cu o întârziere la sosire de trei ore și 28 de minute.

Germanwings a refuzat să admită cererea de acordare a unei compensaţii formulată de domnul Pauels pentru motivul că întârzierea zborului în discuție era cauzată de deteriorarea unei anvelope a unei aeronave de către un şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare, împrejurare care trebuie calificată drept excepţională în sensul Regulamentului Uniunii privind drepturile pasagerilor1 şi care o exonerează de obligaţia sa de compensare prevăzută de acelaşi regulament.

Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln, Germania) care a fost sesizat cu soluţionarea cauzei a decis să adreseze Curţii de Justiţie o întrebare preliminară pentru a se stabili dacă deteriorarea unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare (deteriorare cauzată de un corp străin) constituie în mod efectiv o împrejurare excepţională.

 

Te-ar putea interesa și:

Investigații GDPR. 10 Lucruri pe care trebuie să le știi despre controalele GDPR.

Manual implementare GDPR

 

 

Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea arată că operatorul de transport aerian nu este obligat să acorde compensaţii pasagerilor în cazul în care poate face dovada că anularea sau întârzierea la sosire a zborului egală cu sau mai mare de trei ore este cauzată de împrejurări excepționale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor rezonabile, iar în cazul apariției unor astfel de împrejurări, că a luat măsurile adaptate situației, utilizând toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea, pentru a evita ca acestea să conducă la anularea sau la întârzierea prelungită a zborului în cauză, fără a i se putea impune să accepte sacrificii care nu
puteau fi asumate în raport cu capacitățile întreprinderii sale în momentul relevant.

 

 

Astfel, aminteşte Curtea, pot fi calificate drept împrejurări excepționale, în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni, evenimentele care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității operatorului de transport aerian vizat și scapă de sub controlul efectiv al acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

Ce este GDPR? Regulament GDPR explicat în 5 minute.

 

Curtea apreciază că, deşi operatorii de transport aerian se confruntă în mod obişnuit cu deteriorarea anvelopelor aeronavelor, defecțiunea unei anvelope care își are originea exclusivă în coliziunea cu un obiect străin prezent pe pista aeroportului nu poate fi  considerată inerentă, prin natura sau prin originea sa, exercitării normale a activității operatorului de transport aerian în cauză. În plus, această împrejurare scapă de sub controlul său efectiv. În consecinţă, ea constituie o împrejurare excepţională în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni.

Cu toate acestea, pentru a se exonera de obligația de compensare în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor, îi revine de asemenea operatorului de transport aerian sarcina să demonstreze că a utilizat toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea pentru a evita ca înlocuirea anvelopei deteriorate din cauza unui obiect străin prezent pe pista unui aeroport să conducă la întârzierea prelungită a zborului în cauză. În această privinţă şi referitor mai exact la deteriorarea anvelopelor, Curtea arată că operatorii de transport aerian sunt în măsură să dispună în toate aeroporturile pe care le deservesc de contracte de înlocuire a anvelopelor care le asigură un tratament prioritar.

Sursa 


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Cine-răspunde-pentru-accidentul-unde-sunt-implicate-mașini-autonome_-2.png

Dreptul de retragere este unul din cele mai importante mecanisme pe care îl are la dispoziție consumatorului în situația achizițiilor online.

Hotărârea în cauza C-681/17
slewo // schlafen leben wohnen GmbH/Sascha Ledowski

 

Dreptul de retragere al consumatorilor în cazul unei achiziții online se aplică unei
saltele a cărei folie de protecție a fost îndepărtată după livrare

Ca și în cazul unui articol de îmbrăcăminte, se poate prezuma că comerciantul este în măsură ca,
prin intermediul unei curățări sau al unei dezinfectări, să facă salteaua proprie pentru o nouă
comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă

 

Domnul Sascha Ledowski a achiziționat pe site-ul internet al întreprinderii germane de vânzări online slewo o saltea. La primirea bunului, acesta a îndepărtat folia de protecție care acoperea salteaua. Ulterior, el a returnat salteaua întreprinderii slewo, solicitând rambursarea prețului de achiziție de 1 094,52 euro și a costurilor returnării.

slewo este de părere că domnul Ledowski nu putea exercita dreptul de retragere de care dispune în mod normal consumatorul în cazul unei achiziții online, timp de 14 zile. Astfel, în opinia sa, Directiva privind drepturile consumatorilor1 exclude dreptul de retragere în ceea ce privește „bunurile sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă și care au fost desigilate de consumator”.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu litigiul, solicită Curții de Justiție să interpreteze directiva. Ea dorește în special să știe dacă un bun precum o saltea, a cărui protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare, intră în sfera excluderii prevăzute de directivă.

Prin hotărârea sa pronunțată astăzi, 27 martie 2019, Curtea de justiție dă un răspuns negativ la această întrebare. În consecință, îndepărtarea, de către consumator, a foliei de protecție a unei saltele cumpărate pe internet nu îl împiedică pe acesta să își exercite dreptul de retragere.

 

 

Curtea amintește că dreptul de retragere urmărește protecția consumatorului în situația specială a unei vânzări la distanță, în care el nu are posibilitatea de a vedea produsul anterior încheierii contractului. Acest drept este, așadar, menit să compenseze dezavantajul ce rezultă pentru consumator dintr-un contract la distanță, prin acordarea unui termen de reflecție adecvat în decursul căruia acesta are posibilitatea de a examina și de a testa bunul dobândit în măsura necesară pentru a stabili natura, caracteristicile și modul de funcționare ale acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

În ceea ce privește excluderea în cauză, natura unui bun este cea care poate justifica sigilarea ambalajului său din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă. Desigilarea ambalajului unui asemenea bun face astfel să dispară garanția în materie de protecție a sănătății sau de igienă. Odată ce ambalajul a fost desigilat de către consumator și întrucât nu mai oferă o garanție în materie de protecție a sănătății sau de igienă, un asemenea bun riscă să nu mai poată fi utilizat de un terț și, astfel, să nu mai poată fi comercializat.

Potrivit Curții, o saltea, precum cea în cauză, a cărei protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare nu intră în sfera excepției de la dreptul de retragere în cauză.

Astfel, pe de o parte, o asemenea saltea, deși este posibil să fi fost utilizată, nu pare să fie, pentru acest simplu fapt, definitiv improprie pentru o nouă utilizare de către un terț sau pentru o nouă comercializare. Este suficient în această privință să se amintească, printre altele, că una și aceeași saltea este utilizată de clienții succesivi ai unui hotel, că există o piață a saltelelor de ocazie și că saltelele care au fost utilizate pot face obiectul unei curățări în profunzime.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul de retragere, o saltea poate fi asimilată unui articol de îmbrăcăminte, categorie pentru care directiva prevede în mod expres posibilitatea returnării după probare. O asemenea asimilare este posibilă în măsura în care, chiar și în cazul unui contact direct între aceste bunuri și corpul uman, se poate prezuma că comerciantul este în măsură să le facă, după ce au fost returnate de consumator, prin intermediul unui tratament precum o curățare sau o dezinfecție, proprii pentru o nouă utilizare de către un terț și, prin urmare, pentru o nouă comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă.

Curtea subliniază însă că, potrivit directivei, consumatorul răspunde pentru orice diminuare a valorii unui bun care rezultă dintr-o altă manipulare a bunului decât cea necesară pentru determinarea naturii, a caracteristicilor și a bunei funcționări a acestuia, fără însă ca el să fie
decăzut din dreptul său de retragere.

Sursa aici


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



mobile-ecommerce-shopping-1200x675.png

Ce mijloc de comunicare ar trebui să stabilească o platformă online pentru a putea fi contactată de consumatori?

 

Concluziile avocatului general în cauza C-649/17
Bundesverband der Verbraucherzentralen și alții/Amazon EU

 

Avocatul general Pitruzella propune Curții să declare că o platformă de comerț
electronic precum Amazon nu poate fi obligată să pună un număr de telefon la
dispoziția consumatorilor

Cu toate acestea, consumatorului trebuie să i se garanteze o pluralitate de opțiuni privind
mijloacele de comunicare pe care le poate utiliza, precum și un contact rapid și o comunicare
eficientă, iar informația privind aceste mijloace de comuni

Societatea Amazon EU (denumită în continuare „Amazon”) administrează o platformă care operează exclusiv pe internet pentru vânzarea de produse și servicii de larg consum. Aceasta a fost chemată în judecată în fața instanțelor germane de către Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände ̶ Verbraucherzentrale Bundesverband e.V., (Federația Germană a Asociațiilor Consumatorilor, denumită în continuare „Bundesverband”). Aceasta din urmă dorește să obțină constatarea încălcării de către Amazon a legii germane care, în implementarea directivei privind drepturile consumatorilor1, impune profesioniștilor să indice, într-un mod clar și comprehensibil, pe lângă adresa geografică, și numărul de telefon și, dacă este cazul, numărul de fax și adresa poștei electronice. În special, pentru Bundesverband, Amazon nu și-ar îndeplini într-un mod clar și comprehensibil obligațiile de informare față de consumatori având în vedere că, în etapa care precedă încheierea vânzării online, nu se indică pe site nici un număr de fax și nici nu este pus imediat la dispoziția consumatorului un număr de telefon (acesta din urmă putând fi vizualizat doar după ce consumatorul a efectuat o serie de acțiuni). Sistemul de apel telefonic automat și de discuție online, oferite de asemenea de Amazon, nu ar fi suficiente, potrivit Bundesverband, pentru a considera că sunt îndeplinite obligațiile prevăzute de lege

 

În acest context, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Casație, Germania), sesizată cu litigiul în ultimă instanță, a decis să se adreseze Curții cu privire la corecta interpretare a expresiei „în cazul în care sunt disponibile”, care face referire la mijloacele de comunicare între profesionist și consumator în contractele la distanță și în contractele negociate în afara spațiilor comerciale, precum și cu privire la natura exhaustivă sau neexhaustivă a listei mijloacelor de comunicare (telefon, fax e-mail) prevăzută în acest cadru și cu privire la conținutul obligației de transparență impuse profesionistului.

 

În Concluziile prezentate astăzi, avocatul general Giovanni Pitruzzella consideră că directiva tinde să realizeze un nivel de protecție a consumatorilor tot mai ridicat, asigurând, în același timp, competitivitatea întreprinderilor. Prin urmare, dispozițiile din dreptul Uniunii în materie trebuie să fie interpretate astfel încât să garanteze cel mai înalt nivel de protecție a consumatorilor, fără a afecta libertatea de organizare a întreprinzătorului decât în măsura strict necesară punerii în aplicare a acestei protecții. În această perspectivă, avocatul general subliniază că o protecție eficientă a consumatorilor nu se realizează impunând o modalitate specifică de contact (de exemplu prin telefon), ci garantând consumatorilor posibilitatea de a beneficia de mijloacele de comunicare cele mai eficiente în funcție de suportul pe care are loc tranzacția. În mod opus,impunerea unei modalități specifice de comunicare precum utilizarea telefonului, care nu este necesară pentru o protecție eficientă a consumatorului, ar risca să constituie o măsură disproporționată în raport cu obiectivele de protecție a consumatorului, susceptibilă să impună sarcini neadecvate întreprinderilor în cauză, mai ales celor care nu sunt „giganți ai internetului” precum Amazon.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Așadar, în opinia avocatului general, aspectul care contează nu este modul de comunicare considerat în abstract, ci capacitatea concretă a acestuia de a asigura atingerea următoarelor obiective prevăzute de directivă: i) un contact rapid și o comunicare eficientă între
consumator și profesionist și ii) o informare furnizată într-un mod clar și comprehensibil.

Avocatul general propune, așadar, Curții să declare că, pentru contractele la distanță și pentru cele negociate înafara spațiilor comerciale, enumerarea mijloacelor de contact (telefon, fax, e-mail) în directivă este doar exemplificativă. Profesionistul este, așadar, liber să aleagă mijloacele care vor fi puse la dispoziție pentru contactul cu consumatorul, inclusiv mijloace de comunicare neindicate în mod expres în directivă, precum, de exemplu, o discuție online (evoluție tehnologică a faxului) sau un sistem de rapel telefonic (evoluție tehnologică a serviciului de call center), atâta timp cât sunt îndeplinite obiectivele directivei menționate mai sus. În plus, din obiectivul de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și din natura exemplificativă a mijloacelor de comunicare rezultă obligația profesionistului de a pune la dispoziția consumatorului mai multe mijloace de comunicare, asigurând libertatea de alegere a acestuia din urmă.

În continuare, abordând al doilea obiectiv enumerat mai sus, avocatul general observă că claritatea și caracterul comprehensibil al informației constituie aspecte ale obligației generale de transparență a condițiilor contractuale. Această obligație se aplică, în mod evident, și modalităților de contact și impune profesionistului obligația de a se asigura că consumatorul este în măsură să înțeleagă în mod neechivoc care sunt modalitățile de contact de care dispune, în caz de necesitate, pentru a comunica cu profesionistul. În plus, pentru avocatul general, simplitatea accesului la informație constituie o condiție necesară a transparenței. Astfel, o navigare care, ca urmare a complexității sale, ar face ca accesul la informație să fie dificil, ar fi incompatibilă cu obiectivele directivei. În consecință, avocatul general propune Curții să declare că în temeiul obligației de transparență a profesionistului, informația pe care acesta o furnizează cu privire la mijloacele de contact puse la dispoziția consumatorului trebuie să poată fi accesată de către acesta din urmă în mod simplu, eficient și cu o rapiditate rezonabilă.

 

Te-ar putea interesa și:

Uber pierde la Curtea de Apel Cluj. Practici de concurență neloială.

CJUE. Achizitie online. Dreptul de retragere se aplica chiar dacă a fost indepartat ambalajul.

#LegalUprăspunde. Ce documentație trebuie urcată pe site pentru a respecta GDPR?

 

În ceea ce privește semnificația expresiei „în cazul în care sunt disponibile”, cu referire la cele trei modalități tipice de comunicare între profesionist și client (telefon, fax, e-mail), avocatul general propune Curții să declare că, pe de o parte, aceasta implică inexistența unei obligații a profesionistului să activeze o nouă linie telefonică sau de fax ori o nouă adresă electronică atunci când decide să încheie contracte la distanță și că, pe de altă parte, această expresie semnifică „în cazul în care sunt puse la dispoziția consumatorului”, iar nu „ în cazul în care există în organizarea întreprinderii”: astfel, nu tot ceea există într-un anumit context este în mod necesar disponibil sau la dispoziția tuturor celor care doresc să facă uz de aceasta. În consecință, Avocatul general concluzionează că, atunci când întreprinderea dispune de o linie telefonică, aceasta nu trebuie pusă în mod necesar la dispoziția consumatorilor, atâta timp cât, precum s-a menționat, realizarea obiectivelor directivei este asigurată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În sfârșit, avocatul general, după ce a amintit interdicția expresă ca statele membre să adopte în dreptul lor național dispoziții care să se îndepărteze de la cele stabilite în directiva menționată, propune Curții să declare că directiva se opune unei legislații naționale, precum cea germană, care ar impune profesionistului o obligație neprevăzută de directivă, și anume cea de a pune în orice caz o linie telefonică de contact la dispoziția consumatorului.

Sursa: Curia



Dacă-un-concurent-operează-în-mod-ilegal-ne-putem-înțelege-să-îl-eliminăm-de-pe-piață_.png

Hotărârea în cauza C-68/12
Protimonopolný úrad Slovenskej republiky/Slovenská sporiteľňa a.s.

Înțelegerea prin care se urmărește eliminarea unui concurent este contrară normelor de concurență chiar dacă acesta operează pe piață în mod nelegal
Astfel, normele de concurență urmăresc să protejeze nu numai concurentul respectiv, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare

În 2009, Autoritatea de Concurență din Republica Slovacă a constatat că trei bănci slovace importante – și anume Slovenská sporiteľňa, Československá obchodná banka și Všeobecná úverová banka -, încălcaseră normele de concurență ale Uniunii. Astfel, acestea au decis să
rezilieze în mod coordonat contractele privind conturile curente ale întreprinderii cehe Akcenta CZ și să nu mai încheie noi contracte cu societatea respectivă. Aceasta din urmă este o instituție nebancară care furnizează servicii constând în operațiuni de schimb valutar fără numerar. Prin urmare, societatea are nevoie de conturi curente deschise în bănci pentru a-și putea desfășura activitățile, care presupun transferul de monedă străină din și în străinătate, inclusiv pentru clienții săi din Slovacia. Potrivit autorității de concurență, cele trei bănci s-au concertat ca urmare a nemulțumirii generate de scăderea profiturilor lor, rezultată din activitatea societății Akcenta,
considerată concurent care furnizează servicii clienților lor.

 

Te-ar putea interesa și: 

 

Autoritatea slovacă a aplicat amenzi băncilor Československá obchodná banka a.s. (3 183 427 de euro), Slovenská sporitel’ňa (3 197 912 euro) și Všeobecná úverová banka a.s. (3 810 461 de euro) pentru încălcarea dreptului concurenței. Una dintre bănci, Slovenská sporitel’ňa, a atacat în justiție decizia acestei autorități naționale prin care i-a fost aplicată amenda. Banca susține că nu a încălcat normele de concurență, deoarece Akcenta nu poate fi considerată concurentul său. Astfel, potrivit băncii, întrucât întreprinderea cehă
nu are autorizarea necesară potrivit dreptului slovac pentru a-și desfășura activitatea, aceasta operează pe piața slovacă în mod nelegal.

Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), sesizată cu soluționarea litigiului, întreabă Curtea de Justiție dacă faptul că un concurent prejudiciat de un acord operează pe piață în mod nelegal este relevant din punct de vedere juridic pentru aprecierea
acordului.

În cuprinsul hotărârii pronunțate, Curtea amintește că, atunci când un acord are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, nu mai este necesară luarea în considerare a efectelor concrete ale acestuia asupra concurenței pentru a se stabili caracterul lui
nelegal. Totodată, Curtea precizează că normele de concurență ale Uniunii urmăresc să protejeze nu numai interesele concurenților sau ale consumatorilor, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare.

În speță, Curtea constată că înțelegerea în cauză avea în mod specific ca obiect restrângerea concurenței. În consecință, faptul că Akcenta operează pe piața slovacă în mod pretins nelegal nu este relevant pentru a stabili dacă sunt întrunite condițiile unei încălcări a normelor de concurență. Pe de altă parte, Curtea subliniază că revine autorităților publice – iar nu întreprinderilor sau asocierilor de întreprinderi private – sarcina de a asigura respectarea normelor de concurență.

În plus, Curtea arată că banca Slovenská sporitel’ňa nu poate fi exonerată de răspundere pentru motivul că angajatul său care a participat la reuniunea la care s-a încheiat acordul anticoncurențial nu primise mandat. În acest context, Curtea amintește că participarea la înțelegeri nelegale constituie cel mai adesea o activitate clandestină, care nu se supune unor reguli formale. Prin urmare, sunt rare situațiile în care reprezentantul unei întreprinderi participă la o reuniune având mandat pentru comiterea unei încălcări.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Hotărârea poate fi accesată aici 


template-1-1200x675.png

Hotărârea în cauza C-673/16

Noțiunea „soț”, în sensul dispozițiilor dreptului Uniunii privind libertatea de ședere
a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, cuprinde soții de același sex

Deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu autorizeze căsătoria homosexuală, ele nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același sex, resortisant al unei țări non-UE, un drept de ședere derivat pe teritoriul lor

Domnul Relu Adrian Coman, resortisant român, și domnul Robert Clabourn Hamilton, resortisant american, au locuit împreună timp de patru ani în Statele Unite înainte de a se căsători la Bruxelles în anul 2010. În luna decembrie 2012, domnul Coman și soțul său au solicitat autorităților române să le fie comunicate procedura și condițiile în care domnul Hamilton putea, în calitatea sa de membru al familiei domnului Coman, să obțină dreptul de a locui în mod legal în România pe o perioadă mai mare de trei luni. Această cerere se întemeia pe directiva privind exercitarea libertății de circulație, care permite soțului unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat această libertate să se alăture soțului său în statul membru în care acesta din urmă locuiește.

Răspunzând la această solicitare, autoritățile române i-au informat pe domnii Coman și Hamilton că acesta din urmă beneficia numai de un drept de ședere pe o perioadă de trei luni, pentru motivul, printre altele, că el nu putea fi calificat în România drept „soț” al unui cetățean al Uniunii, întrucât acest stat membru nu recunoaște căsătoriile între persoanele de același sex („căsătorii homosexuale”).

Domnul Coman și domnul Hamilton au introdus în aceste condiții o acțiune în fața instanțelor române prin care solicitau constatarea existenței unei discriminări pe criteriul orientării sexuale, în ceea ce privește exercitarea dreptului de liberă circulație în Uniune. Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul acestui litigiu, Curtea Constituțională (România) întreabă Curtea de Justiție dacă domnul Hamilton intră în sfera noțiunii de „soț” al unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat libertatea de circulație și trebuie, prin urmare, să i se acorde un drept de ședere permanentă în România.

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea amintește mai întâi că directiva privind exercitarea libertății de circulație reglementează doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este și că ea nu poate constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unui stat non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean. Directiva nu este, așadar, susceptibilă să constituie temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea domnului Hamilton în statul membru al cărui resortisant este domnul Coman, România. Curtea amintește însă că, în anumite cazuri, unor resortisanți non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care nu pot beneficia, în temeiul dispozițiilor directivei, de un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean, li se poate recunoaște un asemenea drept în temeiul articolului 21 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (dispoziție care conferă în mod direct cetățenilor Uniunii dreptul fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre).

Curtea arată în continuare că condițiile de acordare a acestui drept de ședere derivat nu trebuie să fie mai stricte decât cele prevăzute de directivă pentru acordarea unui asemenea drept de ședere unui resortisant al unui stat non-UE, membru al familiei unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat dreptul de liberă circulație stabilindu-se într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este.

Curtea constată că, în cadrul directivei privind exercitarea libertății de circulație, noțiunea „soț”, care desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie, este neutră din punctul de vedere al genului și este, așadar, susceptibilă să înglobeze soțul de același sex al unui cetățean al Uniunii. Curtea precizează însă că starea civilă a persoanelor, care cuprinde normele referitoare la căsătorie, este o materie care intră în competența statelor membre și că dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe, statele menționate fiind astfel libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria homosexuală. Ea amintește de asemenea că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale.

Curtea consideră cu toate acestea că refuzul unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, căsătoria acestui resortisant cu un cetățean al Uniunii de același sex legal încheiată într-un alt stat membru este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetățean de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Aceasta ar face ca libertatea de circulație să varieze de la un stat membru la altul în funcție de dispozițiile de drept național care guvernează căsătoria între persoanele de același sex.

În aceste condiții, Curtea amintește că libera circulație a persoanelor poate face obiectul unor restricții independente de cetățenia persoanelor în cauză, cu condiția ca aceste restricții să se întemeieze pe considerații obiective de interes general și să fie proporționale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național.

În această privință, ordinea publică, invocată în speță drept justificare pentru a restrânge dreptul de liberă circulație, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii. Obligația unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat nu aduce atingere instituției căsătoriei în acest prim stat membru. În special, această obligație nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său național, instituția căsătoriei homosexuale. În plus, o asemenea obligație de recunoaștere exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE nu aduce atingere identității naționale și nici nu amenință ordinea publică a statului membru în cauză.

Curtea amintește în sfârșit că o măsură națională care este de natură să împiedice exercitarea liberei circulații a persoanelor nu poate fi justificată decât dacă această măsură este conformă cu drepturile fundamentale care sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Întrucât dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie este garantat la articolul 7 din cartă, Curtea arată că și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că relația pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „viață privată”, precum și a noțiunii „viață de familie” la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeași situație.

 


Sursa aici


Reține-principiile-de-mai-sus.-Te-va-ajuta-să-respecți-GDPR-2.png

C-595/17

Apple Sales International și alții c. MJA, lichidator al eBizcuss.com

Curtea Europeană de Justiție (CJUE) a hotărât că o clauză atributivă de competență ar putea fi aplicabilă plângerilor referitoare la abuzul de poziție dominantă, contrar articolului 102 din TFUE, chiar dacă clauza nu se referă în mod expres la creanțele bazate pe concurență.

Această decizie contrastează cu decizia pronunțată în cauza CDC Hydrogen Peroxide SA (C-352/13), o cerere de despăgubire în legătură cu un contract. În acest caz, CJUE a hotărât că o clauză de jurisdicție ar fi aplicabilă numai creanțelor bazate pe concurență care decurg dintr-un contract, dacă clauza face trimitere expresă la astfel de reclamații.

Potrivit CJUE, cheia pentru a determina dacă concurența este inclusă într-o clauză atributivă de competență (fără referire expresă) este de a examina dacă comportamentul anticoncurențial are legătură cu relația contractuală. În timp ce o înțelegere ilegală nu este, în principiu, legată direct de raportul contractual dintre o parte și un terț, abuzul de poziție dominantă poate fi legat de o relație contractuală, caz în care clauza poate acoperi cererea, indiferent dacă există o referință expresă.

Articolul 23 din Regulamentul Bruxelles I (Regulamentul 44/2001) prevede că, în cazul în care părțile au convenit ca o instanță dintr-un stat membru să aibă competența de a soluționa orice litigii care au apărut sau care pot apărea în legătură cu un anumit raport juridic, această instanță are competență exclusivă, cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel. Articolul 25 din Regulamentul Bruxelles republicat(Regulamentul 1215/2012) este similar.

În prezentul caz, a fost încheiat un contract de distribuție între filiala irlandeză Apple, Apple Sales și un distribuitor francez, eBizcuss. Ea prevedea că, în legătură cu eventualele litigii privind “acest acord și relația corespunzătoare dintre părți”, distribuitorul era obligat să depună plângerea la instanțele irlandeze, în timp ce Apple putea să depună o plângere în instanțele irlandeze, în instanțele din țara distribuitorului (Franța, în acest caz) sau în orice stat în care Apple a suferit un prejudiciu.

Distribuitorul (în lichidare) a dat în judecată Apple Sales și alte două companii Apple din Franța pentru abuz de poziție dominantă, argumentând că Apple a asigurat condiții mai bune pentru propria rețea, fără justificare și, prin urmare, a discriminat distribuitorul. Tribunalul Comercial din Paris și Curtea de Apel din Paris au respins cererea și au considerat că, clauza atributivă de competență era valabilă, iar instanțele irlandeze aveau competență exclusivă.

În urma recursului, Curtea de Casație a invocat hotărârea CJUE în cauza CDC Hydrogen Peroxide și a anulat hotărârile instanțelor inferioare. Cazul a fost retrimis instanțelor inferioare, însă, în cele din urmă, prin audierile și apelurile ulterioare, a ajuns la Curtea de Casație, care a trimis CJUE o cerere de decizie preliminară.

Decizia CJUE

CJUE a considerat că o clauză atributivă de competență care se referă, în mod abuziv, la litigiile care decurg din raportul contractual, poate fi aplicabilă unei acțiuni în despăgubire pentru abuz de poziție dominantă, chiar dacă nu se referă în mod expres la creanțele bazate pe concurență.

CJUE a recunoscut contrastul cu decizia sa din cadrul CDC Hydrogen Peroxide, în care a considerat că o clauză atributivă de competență de acest gen nu se va aplica creanțelor bazate pe concurență; asemenea afirmații ar fi acoperite numai dacă s-ar introduce o clauză referitoare la dreptul concurenței.

CJUE a menționat că o clauză atributivă de competență nu se poate aplica decât litigiilor care apar în legătură cu relația juridică specială pe baza căreia a fost încheiat contractul. Scopul este de a evita ca o parte să fie luată prin surprindere de către instanța aleasă, a cărei competență acoperă litigiile rezultate dintr-un raport diferit.

Cheia deciziilor CJUE în cele două cazuri a fost dacă litigiul era în desfășurare în momentul încheierii contractului. Într-o reclamație privind un contract, un reclamant nu ar cunoaște în prealabil cartelul ilegal și nu ar fi putut în mod rezonabil să prevadă acest tip de litigiu atunci când a fost de acord cu clauza atributivă de competență. În consecință, litigiul nu putea fi considerat ca rezultat al relației contractuale dintre părți și (așa cum a fost hotărât în ​​CDC Hydrogen Peroxide) o clauză atributivă de competență nu ar fi aplicabilă în lipsa unei trimiteri explicite la litigiile care decurg din concurență. În schimb, abuzul de poziție dominantă poate rezulta din relațiile contractuale.

În concluzie, CJUE a afirmat că aplicarea unei clauze atributive de competență “nu este exclusă pentru simplul motiv că această clauză nu se referă în mod expres la încălcările dreptului concurenței. În acest context, aplicarea clauzei atributive de competență nu ar reprezenta o surpriză pentru părțile contractante.

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf;jsessionid=245D2C77165BE6449862AD4986ABCD3D?text=&docid=206984&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=2106231

https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=dd673772-1d91-4d96-b2ae-1b9987fcb718&utm_source=lexology+daily+newsfeed&utm_medium=html+email+-+body+-+general+section&utm_campaign=lexology+subscriber+daily+feed&utm_content=lexology+daily+newsfeed+2018-11-19&utm_term=


arhive-jurisprudenta-europeana-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord