Aici descoperim
dreptul tehnologiei

hacker-holding-mask_23-2147985363-1.jpg

Protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut. În situațiile în care protecția datelor cu caracter personal intră în conflict cu alte drepturi și libertăți (dreptul de acces la informații de interes public, drepturile de autor, secrete comerciale etc), instanțele naționale trebuie să realizeze un test de echilibrare între instituțiile aflate în conflict, în funcție de particularitățile fiecărui caz și cu respectarea principiului proporționalității, pentru a afla care instituție primează și a putea pronunța o hotărâre care să poată fi pusă în executare.

În prezentul articol ne vom ocupa de conflictul dintre protecția datelor cu caracter personal și protecția drepturilor de autor prin rezumarea Cauzei C-461 (Bonner Audio AB vs. Perfect Communication Sweden AB) Hotărârea poate fi descărcată de aici.

Situația de fapt

Bonnier Audio și alții sunt societăți de editare, titulare, printre altele, ale unor drepturi exclusive de reproducere, de editare și de punere la dispoziția publicului a 27 de lucrări prezentate sub formă de cărți audio. Bonnier Audio și alții apreciază că, prin difuzarea publică a celor 27 de opere, fără acordul lor, cu ajutorul unui server FTP („file transfer protocol”), care permite partajarea de fișiere și transferul de date între calculatoare conectate la internet, s‑ar fi adus atingere drepturilor lor exclusive. Furnizorul de acces internet prin intermediul căruia a avut loc pretinsul schimb ilegal de fișiere este ePhone.

Bonnier Audio și alții au introdus la Solna tingsrätt [Tribunalul de Primă Instanță Solna] o cerere de emitere a unei somații de comunicare a numelui și a adresei persoanei care a utilizat adresa IP de la care se prezumă că au fost transmise fișierele respective în perioada cuprinsă între ora 3.28 și ora 5.45 din 1 aprilie 2009.

Acest furnizor, ePhone, s‑a opus cererii susținând în special că somația solicitată este contrară Directivei 2006/24.

În primă instanță, Solna tingsrätt a admis cererea de emitere a unei somații de comunicare a datelor în cauză.

Respectivul furnizor, ePhone, a formulat apel în fața Svea hovrätt [Curtea de Apel Svea], solicitând respingerea cererii de emitere a unei somații. Această societate a solicitat și sesizarea cu titlu preliminar a Curții pentru ca aceasta să precizeze dacă Directiva 2006/24 se opune posibilității ca informațiile privind un abonat căruia i s‑a atribuit o adresă IP să fie comunicate altor persoane decât autorităților vizate de directiva menționată.

Svea hovrätt a reținut că nicio dispoziție din Directiva 2006/24 nu interzice ca o parte într‑un litigiu civil să fie somată să comunice, altor persoane decât o autoritate publică, date privind abonații. Respectiva instanță a respins și cererea de sesizare cu titlu preliminar a Curții.

Aceeași instanță a constatat și că societățile editoare de cărți audio nu dovediseră existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală. Instanța a decis, așadar, să anuleze somația de comunicare a datelor în cauză pronunțată de Solna tingsrätt. Astfel, Bonnier Audio și alții au introdus recurs în fața Högsta domstolen.

Cauza a fost suspendată și s-au adresat mai multe întrebări preliminare Curții, printre care

Întrebărea preliminară principală

(1) Directiva 2006/24 […], în special articolele 3-5 și 11 din aceasta, se opune aplicării unei dispoziții de drept național, instituită în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48 […], care, în scopul de a identifica un abonat, permite somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi, în cadrul unei proceduri civile, identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept? Se prezumă, pe de o parte, că solicitantul somației a dovedit existența unor indicii reale ale atingerii aduse dreptului de autor și, pe de altă parte, că măsura solicitată este proporțională.

Răspunsul Curții

Pe scurt, Curtea a răspuns negativ întrebării preliminare, statuând că Directiva 2006/24/CE  nu se opune aplicării unei legislații naționale care permite, în scopul de a identifica un abonat la internet sau un utilizator de internet, somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi identitatea abonatului căruia i‑a fost atribuită o adresă IP („Internet Protocol”) care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept.

Curtea a statuat, de asemenea, faptul că Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.

Argumentele Curții

Pentru a răspunde în sensul celor indicate anterior, argumentele Curții au fost, în principal, următoarele:

  • După cum rezultă din articolul 4 din Directiva 2006/24, datele păstrate în conformitate cu această directivă nu pot fi transmise decât autorităților naționale competente, în cazuri bine determinate și în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză.
  • Astfel, Directiva 2006/24 privește exclusiv prelucrarea și păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele publice de comunicații, în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de depistare și de urmărire a infracțiunilor grave, precum și transmiterea acestora către autoritățile naționale competente.
  • Directiva 2006/24 repezintă o reglementare specială și bine delimitată, care derogă și se substituie Directivei 2002/58.
  • În ceea ce privește acțiunea principală, trebuie arătat că legislația în cauză urmărește un obiectiv diferit de cel vizat de Directiva 2006/24, respectiv transmiterea de date în cadrul unei proceduri civile, pentru a se constata o atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală, obiectiv care nu intră, în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24.
  • Pentru a oferi acest răspuns util, trebuie mai întâi amintit că în acțiunea principală Bonnier Audio și alții solicită comunicarea, pentru identificarea acestuia, a numelui și a adresei unui abonat la internet sau a unui utilizator de internet care utilizează adresa IP de la care se prezumă că au fost schimbate ilegal fișiere care conțin opere protejate.
  •  Trebuie să se constate că respectiva comunicare solicitată de Bonnier Audio și alții reprezintă o prelucrare a datelor cu caracter personal în sensul articolului 2 primul paragraf de Directiva 2002/58 coroborat cu articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46. Această comunicare intră, așadar, în domeniul de aplicare al Directivei 2002/58.
  • De asemenea, trebuie arătat că în acțiunea principală comunicarea acestor date este necesară în cadrul unei proceduri civile, în beneficiul titularului unui drept de autor sau al succesorului său în drepturi, cu alte cuvinte o persoană privată, iar nu în beneficiul unei autorități naționale competente.
  • În această privință, trebuie să se constate de la bun început că o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării protecției efective a drepturilor de autor intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
  • Or, Curtea a hotărât deja că Directiva 2004/48 nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către persoane private a unor date cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva atingerilor aduse dreptului de autor, dar nici nu impune ca aceste state să prevadă o asemenea obligație.
  • Cu toate acestea, Curtea a adăugat că, la transpunerea, în special, a Directivei 2002/58 și a Directivei 2004/48, statelor membre le revine obligația să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora din urmă care permite asigurarea unui echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii. Pe lângă aceasta, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, revine autorităților și instanțelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform acelorași directive, ci și cea de a nu se întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității.
  • Or, trebuie subliniat că, pentru a se putea dispune emiterea unei somații de comunicare a datelor în cauză, legislația națională în discuție impune existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală asupra unei opere, ca informațiile solicitate să poată facilita ancheta cu privire la încălcarea dreptului de autor sau la atingerea adusă unui asemenea drept și ca motivele care stau la baza acestei somații să fie de un interes superior inconvenientelor sau altor prejudicii pe care le poate provoca destinatarului ei sau oricăror interese care se opun acesteia.
  • Astfel, această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.
  • În această situație, o asemenea legislație trebuie considerată ca fiind de natură să asigure un echilibru just între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii dreptului de autor și protecția datelor cu caracter personal de care beneficiază un abonat la internet sau un utilizator de internet.

 

Te-ar putea interesa și alte articole scrise de acest autor


quadcopter-drone-flying-with-camera-lake_93200-13.jpg

Pentru ca supravegherea secretă a persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

Potrivit legii române, toate persoanele beneficiază de drepturi și libertăți fundamentale. Totodată, acestea au și anumite îndatoriri prevăzute de lege. Restrângerea drepturilor persoanelor (printr-o acțiune precum supravegherea), este prevăzută de Constituția României în cadrul art. 53. În acest sens, restrângerea se poate face numai prin lege. Condiția imediat următoare pe care o impune constituantul român este reprezentată de situația în care se impune restrângerea în subdomenii precum :

  1. Apărarea securității naționale;
  2. Apărarea ordinii ;
  3. Apărarea sănătății ;
  4. Apărarea moralei publice ;
  5. Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor ;
  6. Desfășurarea instrucției penale;
  7. Prevenirea consecințelor unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.

Supraveghezi prin CCTV angajații? Află mai multe despre pachetul nostru GDPR CCTV care să îți asigure conformitatea cu normele GDPR atunci când supraveghezi prin CCTV! 

 

 

În cadrul art. 53, alin. (2) este statuat faptul că restrângerea se poate dispune numai dacă este necesară într-o societate democratică. Democrația este astfel factorul în jurul căruia posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor și al libertăților gravitează. Caracterul democratic al statului este prevăzut la nivel constituțional în cadrul art. 1, alin. (3). Măsura restrângerii va urma la rândul său anumite condiții. Astfel, ea se va dispune numai dacă respectă principiul proporționalității prin raportare la situația determinantă. Aplicarea unei atare măsuri se va realiza pe precepte nediscriminatorii și fără a aduce atingere existenței drepturilor sau libertăților.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Supravegherea secretă a unei persoane constituie o restrângere a exercițiului drepturilor și a libertăților. În dreptul intern, supravegherea secretă a persoanei se află la art. 139 din Codul penal al României, sub denumirea de supraveghere tehnică. Măsura se dispune, după cum am specificat și într-un articol anterior referitor la supravegherea unei persoane prin sistem GPS, de către judecătorul de drepturi și libertăți, sub următoarele condiții:

  • Existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni specificate prin lege;
  • Proporționalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale ;
  • Imposibilitatea de obținere a probelor necesare în alt mod sau dificultatea obținerii acestora având ca o consecință posibilitatea de prejudiciere a anchetei (incluzând în această categorie și existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare) (a se vedea în acest sens Codul de procedură penală a României).

 

 

 

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Amann contra Elveției privind supravegherea secretă a persoanei, reclamantul era proprietar al unei firme ce avea ca obiect vânzările directe de produse. Acesta a fost contactat pentru vânzarea unui produs de către o femeie de la ambasada sovietică din Berna, apelul acestora fiind interceptat de către statul elvețian. S-a solicitat în acest sens poliției să desfășoare o anchetă penală cu privire la această situație. Cercetările poliției au condus la concluzia transmisă către statul elevețian, în speță către Ministerul Public, că reclmanatul ar acționa ca spion. Ulterior, aflând de existența dosarului, reclamantul a solicitat consultarea sa, solicitând instanțelor interne să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, Curtea a statuat asupra cauzei prezentate, evidențiind următoarele aspecte:

  1. Supravegherea secretă a unei persoane constituie o imixtiune în dreptul persoanelor la viața privată;
  2. Imixtiunea se datorează lipsei de precizie a normei;
  3. Legalitatea supravegherii unei persoane se fundamentează numai dacă la nivel intern normele sunt ,,suficient de previzibile” pentru justificarea măsurii supravegherii;
  4. Invocarea de către autorități a unor norme ,,prea generale”, în speță a două articole din Codul ce procedură penală elvețian nu sunt suficiente pentru a justifica temeinicia măsurii;
  5. Simpla participare la conversație (fie telefonică) cu o persoană care este suspectată de activități contra statului elevețian nu conduce la concluzia imediată că persoana are și reprezentarea întregii situații faptice.

 

Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului au fost cuprinzătoare în acest caz, având în vedere faptul că legea trebuie să detalieze cadrul necesar dispunerii unor măsuri ce restrâng în mode vident drepturile și libertățile persoanelor. Per a contrario, orice persoană poate să fie supravegheată în orice condiție, prin invocarea unor dispoziții cu mult prea generale pentru situațiile și cazurile practice existente.

Se consideră astfel că la nivel statal este necesară o cât mai bună conturare a modalităților prin care se pot restrânge drepturile și libertățile persoanelor. Analizând cauza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat. Argumentul Curții Europene a Drepturilor Omului s-a bazat în mod principal pe inexistența unei norme la nivelul statului elevețian care să fie într-atât de detaliată încât să justifice măsura supravegherii persoanelor.  Art. 8 din cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului statuează asupra dreptului la respectarea vieții private și de familie. S-a considerat în acest sens că instanțele naționale și implicit acțiunile Ministerului Public au fost unele prejudiciabile pentru persoana în cauză (pentru reclamant), întrucât ele nu se justificau în raport de legislația statului elvețian.

Pentru ca supravegherea persoanelor să fie una în acord cu preceptele democratice, ea trebuie să fie prevăzută ca o procedură de sine stătătoare, o procedură fundamentată la nivel teoretic (legislativ) și practic (jurisprudențial).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



close-up-judge-giving-verdict-by-hitting-mallet-desk_23-2147898256.jpg

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:

  • calitate procesuală1;
  • actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
  • actul atacat să emane de la o autoritate publică;
  • actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
  • parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
  • respectarea termenului de introducere a acțiunii;

 

 

Analiza condițiilor de admisibilitate

1. Condiția referitoare la calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).

Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.

Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.

În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

 

 

2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată

Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.

 

Te-ar putea interesa și:

 

3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.

4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim

Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.

În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.

 

 

5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.

Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.

 

6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;

Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:

  1. un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
  2. un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.

Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.

Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.

O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.

În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

          Referințe:

 

[1] Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339

2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scanning-fingerprint-identification_99433-1109.jpg

Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) instituie măsuri de protecție în privința datelor biometrice. La nivel jurisprudențial însă, nu au fost respectate măsurile de protecție cu privire la aceste date. În cele ce urmează vom analiza jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în ceea ce privește stocarea amprentelor digitale și păstrarea într-o bază de date electronică, după solicitarea reclamantului de a fi șterse.

Amprentele digitale și regimul lor juridic

În raport de Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), amprentele digitale intră în categoria datelor biometrice. Regulamentul definește datele biometrice ca fiind:

  • Date cu caracter personal;
  • Date ce rezultă în urma unor tehnici de prelucrare specifice care se referă la:
    • Caracteristici fizice;
    • Caracteristici fiziologice;
    • Caracteristici comportamentale ale unei persoane fizice.
  • Date care permit identificarea unică a unei persoane;
  • Date care confirmă identificarea unică a unei persoane.

Astfel de date, în raport de prezentul Regulament, sunt chiar imaginile faciale și datele dactiloscopice. În această din urmă categorie specificăm amprentele digitale. Cu privire la prelucrarea datelor dactiloscopice, art. 9 din Regulamentul privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie datele biometrice pentru identificarea unică a unei persoane. În cazuri punctuale însă, prelucrarea datelor biometrice se poate realiza dacă:

  • Persoana vizată și-a dat consimțământul explicit pentru prelucrarea datelor, fie în unul fie în mai multe scopuri specifice, cu derogările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară în scopul îndeplinirii obligațiilor și al exercitării de drepturi specifice ale operatorului sau persoanei vizate în domeniul ocupării forței de muncă, al securității și protecției sociale, cu autorizările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară pentru protejarea intereselor vitale ale persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice, în situațiile de incapacitate fizică sau juridică ale persoanei fizice de a-și da consimțământul (a se vedea în acest sens Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).

Informațiile prezentate anterior au caracter limitativ.

Pentru verificarea integrală a cazurilor de prelucrare a datelor biometrice reccomandăm consultarea acestui articol. 

 

 

Amprentele digitale în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se urmărește tot mai mult respectarea protecției persoanelor. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost făcută în nenumărate rânduri cu privire la încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO), articol ce face referire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Conform art. 8 din prezenta Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. O prevedere aparte este reprezentată de interzicerea imixtiunii autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată. Derogarea se poate realiza numai în măsura în care legea prevede acest lucru și imixtiunea ar reprezenta o măsură necesară pentru următoarele subdomenii:

  • Securitate națională;
  • Siguranță publică;
  • Bunăstare economică a țării;
  • Apărarea ordinii;
  • Prevenirea faptelor penale;
  • Protecția sănătății;
  • Protecția moralei;
  • Protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

În materie de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) considerăm relevantă Cauza M.K. împotriva Franței, nr. 19522/09 din 18 aprilie 2013. Pornind de la situația de fapt, aflăm că reclamantul a reprezentat obiectul a două anchete ce vizau furtul de cărți. În primul proces instanța a pronunțat achitarea reclamantului. În al doilea proces s-a dispus încetarea procesului penal. Atât în primul, cât și în al doilea proces, reclamantului i-au fost prelevate amprentele digitale. Amprentele prelevate au fost înregistrate în baza de date.

 

 

Ulterior, reclamantul a solicitat ștergerea amprentelor din baza de date, însă cererea a fost admisă numai pentru amprentele luate în cazul primului proces. După ce a introdus căile de atac prevăzute de lege, acestea au fost respinse de către instanțele naționale. Ulterior, prin sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat faptul că păstrarea amprentelor digitale ale reclamantului în baza de date a constituit încălcarea dreptului la respectarea vieții private a acestuia. Aprecierea Curții a fost una justă, prin constatarea faptului că reținerea amprentelor digitale ale reclamantului a reprezentat o ingerință disproporționată în dreptul privind respectarea vieții privată. Măsura de păstrare a amprentelor digitale a fost considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)  ca fiind una ce nu poate să fie necesară într-o societate democratică. S-a invocat de asemenea lipsa echilibrului între interesul public și cel privat. Lipsa condamnării persoanei în cauză a constituit un punct esențial pentru justificarea ștergerii datelor ce conțineau amprentele digitale ale reclamantului (a se vedea în acest sens platforma online www.echr.coe.int).

De asemenea, prin raportare la Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), dreptul ,,de a fi uitat” este unul esențial pentru persoană. Prin raportare la pct. (65) din prezentul Regulament, o persoana vizată ar trebui să aibă dreptul ,,de a fi uitată” în cazul în care păstrarea datelor încalcă prevederile Regulamentului, dreptul Uniunii sau dreptul intern. A fortiori, persoanele vizate ar trebui să aibă dreptul ca datele dactiloscopice să fie șterse și să nu mai fie prelucrate în situația în care nu mai sunt necesare pentru scopul în care sunt colectate sau prelucrate, sau atunci când persoanele vizate își retrag consimțământul pentru prelucrare ori se opun acesteia (a se vedea în acest sens platforma online eur-lex.europa.eu).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-popular-social-media-logos_1379-881.jpg

Pe Facebook, oricine este liber să transmită și să primească orice fel de informație. Ce se întâmplă însă atunci când avem de a face cu expresii jignitoare privitoare la propria persoană? Cum tratează instanțele din România această situație?

Dreptul la imagine al persoanelor în România

În dreptul român, dreptul la imagine al persoanelor este reglementat în cadrul art. 73 din Codul civil. Conform art. 73 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine. În acest sens, conform alin. (2) din prezentul articol, în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică sau să împiedice reproducerea (în orice mod) a înfățișării sale fizice sau o vocii ori utilizarea unei asemenea reproduceri (a se vedea în acest sens Codul civil român).

Legea fundamentală a României, reprezentată de Constituția statului, face referire la dreptul la imagine al persoanelor prin raportare la libertatea de exprimare. Astfel, la nivel intern, libertatea de exprimare nu poate să prejudicieze în niciun fel, următoarele atribute ale persoanelor:

  • Demnitatea;
  • Onoarea;
  • Viața particulară;
  • Dreptul la propria imagine.

 

 

Dreptul la imagine în jurirsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la imagine a fost analizat și tratat în detaliu prin intermediul cauzelor aflate pe rolul instanței internaționale. Un caz prin care s-a constatat încălcarea dreptului la imagine este reprezentat de Cauza Peck împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză, în mass-media au fost dezvăluite imaginile surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis, care se afla instalată pe stradă. Imaginile îl surprindeau pe reclamant cu un cuțit în mână. Acest fapt a determinat publicarea și difuzarea în mass-media a acestor imagini, imagini ce îl prezentau pe reclamant într-o situație incriminatorie. În atare cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privitor la viața privată a persoanelor (a se vedea în acest sens platforma echr.coe.int). Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Concluzia instanței internaționale a fost în sensul că viața privată a persoanei este încălcată atunci când aceasta este suprinsă în imagini într-o situație incriminatorie, imagini care ulterior ajung să fie transmise în mass-media și prezentate în maniera dorită (fără existența consimțământului persoanei).

Ce se întâmplă însă în cazul în care violarea dreptului la imagine se realizează prin intermediul platformelor de socializare? Cu privire la acest aspect, vom detalia în cele ce urmează.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Facebook – spațiu public sau privat?

În conformitate cu Decizia nr. 4546/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, platforma de socializare Facebook a fost declarată ca fiind spațiu public. Argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

  • Facebook, prin structura sa, reprezintă o rețea informațională, o ,,rețea de socializare receptivă perpetuu în web”;
  • Utilizatorii platformei de socializare pot să interacționeze în mod liber, această interacțiune neputând fi limitată sau interzisă;
  • Rețeaua, prin natura sa, este destinată accesului publicului sau oricărui utilizator;
  • Informațiile publicate, chiar într-un grup restrâns, pot să fie ușor aduse la cunoștința publicului prin procedeele de distribuire (share-uire a informațiilor);
  • Mesajele publicate pe platforma de socializare pot să fie aduse cu ușurință la cunoștința publicului, prin transmiterea în mass-media (a se vedea în acest sens https://www.clujust.ro/).

Instanțele naționale au decis că platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, apelând la argumentul conform căruia structura platformei Facebook permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg. Acest din urmă fapt include și transmiterea informațiilor prezentate (imagini, notițe, videoclipuri, sondaje, evenimente din viața personală, informații cu privire la propria persoană) în mass-media.

Expresiile jignitoare pe Facebook și sancționarea lor

Expresiile jignitoare publicate pe Facebook pot să fie sancționate inclusiv la nivelul instanțelor de judecată prin acordarea de daune morale reprezentând prejudiciul de imagine adus persoanei față de care au fost făcute jignirile. La nivel intern, este relevantă Sentința civilă nr. 250/2017 pronunțată de judecătoria Gura Honț. Instanța națională statuează că:

  • Lipsa indicării unui nume într-o postare pe Facebook nu constituie o atingere a dreptului la propria imagine; per a contrario, indicarea numelui persoanei/persoanelor într-o postare pe facebook prin care se aduc expresii jignitoare și se prejudiciază imaginea acesteia/acestora, reprezintă o atingere a dreptului la imagine;
  • Pentru ca răspunderea să existe este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
  • Existența unui prejudiciu. Prejudiciul produs reprezintă dauna provocată persoanei asupra căreia s-au făcut afirmațiile calomnioase/prejudiciabile. Prejudiciul poate să fie determinat sau determinabil. Prejudiciul este determinat când el poate să fie individualizat, stabilit în mod concret, prin mijloace facile. Prejudiciul este considerat a fi determinabil în măsura în care el poate să fie anticipat, prevăzut;
  • Existența unei fapte ilicite. Fapta comisă trebuie să fie una ilicită, adică contrară normelor în vigoare. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare cu privire la o persoană juridică care determină ulterior scăderea încrederii colaboratorilor/clienților/cumpărătorilor constituie un prejudiciu de imagine însemnat pentru persoană juridică în cauză și produce prejudicierea acesteia inclusiv la nivel pecuniar;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Fapta ilicită săvârșită trebuie să determine astfel producerea prejudiciului. În acest sens prin utilizarea de expresii jignitoare persoanei în cauză i se produce un prejudiciu de imagine;
  • Existența vinovăției celui care cauzează prejudiciul. Fapta ilicită trebuie să fie comisă cu vinovăție. La fel ca în materia penală, vinovăția constituie temeiul pentru tragerea la răspundere a persoanelor;
  • Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



chocolate-chip-cookie-white-background_1205-525.jpg

Hotărârea în cauza C-673/17
Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände ̶
Verbraucherzentrale Bundesverband eV/Planet49 GmbH

 

Plasarea de cookie-uri necesită consimțământul activ al internauților

Așadar, o căsuță bifată în prealabil este insuficientă

 

Federația Germană a Organizațiilor de Consumatori contestă, în fața instanțelor germane, utilizarea de către societatea germană Planet49, în cadrul unor jocuri promoționale online, a unei căsuțe bifate în prealabil prin care internauții care doresc să participe își exprimă acordul cu privire la plasarea de cookie-uri. Aceste cookie-uri urmăresc colectarea de informații în scop publicitar cu privire la produse ale partenerilor Planet49.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) solicită Curții de Justiție interpretarea dreptului Uniunii în materia protecției vieții private în cadrul comunicațiilor electronice.

Prin hotărârea de astăzi, Curtea decide că consimțământul pe care utilizatorul unui site internet trebuie să și-l dea pentru plasarea și consultarea de cookie-uri pe echipamentul său nu este exprimat în mod valabil prin intermediul unei căsuțe bifate în prealabil, pe care acest utilizator trebuie să o debifeze pentru a refuza să își dea consimțământul.

Aspectul dacă informațiile stocate sau consultate în echipamentul utilizatorului constituie sau nu date cu caracter personal nu influențează acest rezultat. Astfel, dreptul Uniunii urmărește să protejeze utilizatorul de orice ingerință în viața sa privată, în special împotriva riscului ca hidden identifiers sau alte procedee similare să acceseze echipamentul său fără știrea sa.

Curtea subliniază că acest consimțământ trebuie să fie specific, astfel încât faptul că un utilizator activează butonul de participare la jocul promoțional nu este suficient pentru a considera că el și-a dat în mod valabil consimțământul la plasarea cookie-urilor.

În plus, potrivit Curții, informațiile pe care furnizorul de servicii trebuie să le ofere utilizatorului includ durata de funcționare a cookie-urilor, precum și posibilitatea sau imposibilitatea ca terții să aibă acces la aceste cookie-uri.

Ai un site, dar nu respecta inca GDPR? Afla mai multe despre solutia noastra tehnico-juridica. (click aici). 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



likes-social-media_53876-90243.jpg

Hotărârea în cauza C-18/18
Eva Glawischnig-Piesczek/Facebook Ireland Limited

Dreptul Uniunii nu se opune ca un furnizor de servicii de stocare-hosting precum
Facebook să fie obligat să elimine comentarii identice și, în anumite condiții,
echivalente cu un comentariu care a fost declarat anterior ilicit

Dreptul Uniunii nu se opune nici ca o astfel de somație să producă efecte la scară mondială, în
cadrul dreptului internațional relevant, de care statele membre au sarcina să țină seama

 

Doamna Eva Glawischnig-Piesczek, care era deputată în Nationalrat (Consiliul Național, Austria), președintă a grupului parlamentar „die Grünen” (Verzii) și purtător de cuvânt la nivel federal al acestui partid politic, a chemat în judecată Facebook Ireland în fața instanțelor austriece. Ea a solicitat ca Facebook să fie obligat să șteargă un comentariu publicat de un utilizator al acestei rețele sociale care aducea atingere onoarei sale, precum și afirmațiile identice și/sau cu conținut echivalent.

Utilizatorul Facebook în cauză a distribuit, pe pagina sa personală, un articol din revista austriacă de informații online oe24.at, intitulat „Verzii în favoarea menținerii unui venit minim pentru refugiați”. Acest fapt a avut ca efect generarea pe această pagină a unei „imagini în miniatură” a site-ului de origine, cuprinzând titlul acestui articol, un scurt rezumat al acestuia, precum și o fotografie a doamnei Glawischnig-Piesczek. Același utilizator a mai publicat, în legătură cu acest articol, un comentariu redactat în termeni despre care instanțele austriece au constatat că erau de natură să aducă atingere onoarei doamnei Glawischnig-Piesczek, să o denigreze și să o calomnieze. Această contribuție putea fi consultată de fiecare utilizator al Facebook.

În această situație, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) solicită Curții de Justiție să interpreteze Directiva privind comerțul electronic.

Potrivit acestei directive, furnizorii serviciilor de stocare, precum Facebook, nu sunt responsabili pentru informațiile stocate atunci când nu au cunoștință de caracterul lor ilicit sau atunci când acționează prompt pentru a le retrage sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce iau cunoștință de acest caracter. Această exonerare nu aduce însă atingere posibilității ca furnizorul de servicii de stocare să fie obligat să pună capăt unei încălcări sau să o prevină, inclusiv prin eliminarea informațiilor ilicite sau prin blocarea accesului la acestea din urmă. În schimb, directiva interzice să se impună furnizorilor serviciilor de stocare obligația de a supraveghea, în general, informațiile pe care le stochează sau de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite.

 

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea răspunde Oberster Gerichtshof că Directiva privind comerțul electronic, care urmărește să instaureze un echilibru între diferitele interese existente, nu se opune posibilității ca o instanță dintr-un stat membru să oblige un furnizor de servicii de stocare-hosting:

  • să elimine informațiile pe care le stochează și al căror conținut este identic cu cel al unei informații declarate anterior ilicite sau să blocheze accesul la acestea, oricare ar fi autorul cererii de stocare a acestor informații;
  • să elimine informațiile pe care le stochează și al căror conținut este echivalent cu cel al unei informații declarate anterior ilicite sau să blocheze accesul la acestea, în măsura în care supravegherea și căutarea informațiilor vizate de o astfel de somație sunt limitate la informații care transmit un mesaj al cărui conținut rămâne în esență neschimbat în raport cu cel care a condus la constatarea caracterului ilicit și care cuprind elementele specificate în somație, iar diferențele din formularea acestui conținut echivalent în raport cu cea care caracterizează informația declarată anterior ilicită nu sunt de natură să îl constrângă pe furnizorul serviciilor de stocare-hosting să efectueze o apreciere autonomă a acestui conținut (furnizorul serviciilor poate astfel să recurgă la tehnici și la mijloace de căutare automatizate);
  • să elimine informațiile la care se referă somația sau să blocheze accesul la acestea la nivel mondial, în cadrul dreptului internațional relevant de care statele membre au sarcina să țină seama.

Sursa Curia 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



beautiful-woman-wearing-new-long-sleeved-white-carpet-that-holds-house-symbol-dollar-bills-blue-trading_1150-19109.jpg

Hotărârea în cauza C-260/18
Kamil Dziubak și Justyna Dziubak/Raiffeisen Bank International AG

În contractele de împrumut indexat într-o monedă străină, încheiate în Polonia,
clauzele abuzive referitoare la diferența de curs valutar nu pot fi înlocuite cu
dispoziții generale ale dreptului civil polonez

În cazurile în care, după eliminarea clauzelor abuzive, natura obiectului principal al acestor
contracte se poate schimba, în sensul că acele contracte nu ar mai fi indexate în moneda străină,
menținându-se în același timp o rată a dobânzii pe baza ratei acestei monede străine, dreptul
Uniunii nu se opune invalidării acestor contracte

În anul 2008, domnul Kamil Dziubak și doamna Justyna Dziubak (denumiți în continuare „împrumutații”) au încheiat cu banca Raiffeisen un contract de împrumut ipotecar exprimat în zloți polonezi (PLN), însă indexat în francul elvețian (CHF). Astfel, în timp ce punerea la dispoziție a fondurilor a fost efectuată în PLN, soldul debitor restant și ratele lunare de rambursare au fost exprimate în CHF, într-o modalitate în care acestea din urmă trebuiau însă prelevate în PLN din contul bancar al împrumutaților. La momentul deblocării împrumutului, suma rămasă datorată și exprimată în CHF a fost stabilită pe baza cursului de cumpărare PLN-CHF aplicabil la Raiffeisen în
momentul deblocării fondurilor, în timp ce ratele lunare de rambursare au fost calculate în funcție de cursul de vânzare PLN-CHF aplicabil în această bancă în momentul scadenței lor. Prin încheierea unui contract de împrumut indexat în CHF, împrumutații beneficiau de o rată a dobânzii pe baza ratei acestei monede străine, care era mai mică decât rata aplicabilă PLN, însă erau expuși riscului de schimb valutar determinat de fluctuația cursului de schimb PLN-CHF.

Împrumutații au sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) solicitând constatarea nulității contractului de împrumut în cauză pentru motivul că clauzele acestui contract, care prevăd aplicarea unei diferențe de curs constând în recurgerea la cursul de cumpărare pentru punerea la dispoziție a fondurilor și la cursul de vânzare pentru rambursarea acestora, ar constitui clauze abuzive ilicite care nu îi angajează în temeiul directivei privind clauzele abuzive în contractele de consum și a căror eliminare ar determina desființarea contractului.

Astfel, în opinia împrumutaților, din moment ce aceste clauze ar fi eliminate, ar fi imposibil să se stabilească un curs de schimb corect, astfel încât contractul nu ar putea continua să existe. Mai mult, ei afirmă că, chiar dacă s-ar dovedi că acest contract de împrumut poate fi executat fără clauzele respective în calitate de contract de împrumut exprimat în PLN, dar care nu mai face obiectul indexării în CHF, împrumutul ar trebui să continue să fie supus celor mai avantajoase dobânzi pentru CHF.

 

 

Făcând trimitere la Hotărârea Kásler, în care Curtea de Justiție a arătat că instanța națională poate în anumite condiții să substituie o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept intern în scopul restabilirii unui echilibru între părțile la contract și a menținerii validității acestuia, instanța poloneză solicită Curții să stabilească dacă, după eliminarea lor, clauzele abuzive pot fi înlocuite cu dispoziții generale din dreptul polonez care prevăd că efectele exprimate într-un contract sunt completate cu efectele care decurg din principiile echității sau din obiceiuri.

Instanța poloneză dorește de asemenea să afle dacă directiva îi permite să invalideze contractul atunci când menținerea contractului fără clauzele abuzive ar avea drept consecință modificarea naturii obiectului său principal în măsura în care, deși împrumutul în cauză nu mai este indexat în CHF, dobânzile ar continua să fie calculate pe baza ratei aplicabile acestei monede străine.

În hotărârea de astăzi, Curtea constată mai întâi că posibilitatea de substituire prevăzută de Hotărârea Kásler este limitată la dispozițiile de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabile în cazul unui acord între părți și se întemeiază în special pe motivul că asemenea dispoziții sunt considerate că nu conțin clauze abuzive.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Astfel, în cazul acestor dispoziții există presupunerea că reflectă echilibrul pe care legiuitorul național a dorit să îl stabilească între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, în cazurile în care părțile nu s-au îndepărtat de o regulă standard prevăzută de legiuitorul național în privința contractelor în cauză sau au ales în mod expres aplicabilitatea unei reguli instituite de legiuitorul național în acest scop. Or, dispozițiile generale din dreptul polonez sus-menționate nu par să fi făcut obiectul unei evaluări specifice din partea legiuitorului în scopul stabilirii acestui echilibru, astfel încât ele nu beneficiază de prezumția lipsei caracterului abuziv.

În consecință, Curtea consideră că aceste dispoziții nu pot remedia lacunele unui contract provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta.

 

 

În acest context, Curtea apreciază că, întrucât posibilitatea de substituire urmărește să asigure punerea în aplicare a protecției consumatorului prin salvgardarea intereselor sale reale și actuale împotriva consecințelor eventual prejudiciabile care pot rezulta din invalidarea contractului în cauză în ansamblul său, aceste consecințe trebuie apreciate în raport cu circumstanțele existente sau previzibile în momentul litigiului referitor la eliminarea clauzelor abuzive vizate, iar nu al celor existente în momentul încheierii contractului.

Curtea amintește în continuare că, în temeiul directivei, un contract din care au fost eliminate clauzele abuzive pe care le conținea continuă să angajeze părțile potrivit celorlalte dispoziții ale sale, în măsura în care poate continua să existe fără clauzele abuzive eliminate, iar o asemenea persistență a contractului este posibilă din punct de vedere juridic în dreptul intern. În această privință, Curtea reține că, potrivit instanței naționale, după simpla eliminare a clauzelor referitoare la diferența dintre cursurile de schimb, natura obiectului principal al contractului pare să se modifice prin efectul cumulat al renunțării la indexarea în CHF și al continuării aplicării unei rate a dobânzii pe baza ratei CHF. Or, dat fiind că o asemenea modificare pare din punct de vedere juridic imposibilă în dreptul polonez, directiva nu se opune invalidării contractului de către instanța poloneză.

Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază că anularea clauzelor în litigiu ar conduce nu numai la eliminarea mecanismului de indexare și a diferenței dintre cursurile de schimb, ci, indirect, și la dispariția riscului valutar, care este legat direct de indexarea împrumutului într-o monedă străină. Or, Curtea amintește că clauzele referitoare la riscul valutar definesc obiectul principal al unui contract de împrumut indexat într-o monedă străină, astfel încât posibilitatea obiectivă a menținerii contractului de împrumut în discuție apare, în orice caz, ca fiind incertă.

În sfârșit, Curtea amintește că, în cazul în care consumatorul preferă să nu se prevaleze de sistemul de protecție instituit de directivă împotriva clauzelor abuzive, acesta nu se aplică. În această privință, potrivit precizărilor Curții, consumatorul trebuie de asemenea să poată refuza, în temeiul aceluiași sistem, să fie protejat împotriva consecințelor prejudiciabile provocate de invalidarea contractului în ansamblul său, atunci când nu dorește să beneficieze de această protecție.

Sursa Curia

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



3d-medical-background-with-virus-cells-dna-strand_1048-8470.jpg

Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) interzice prelucrarea datelor genetice, dar și a datelor privind orientarea sexuală (ale unei persoane fizice).

GDPR și categoriile de date ce sunt exceptate de la prelucrare

În temeiul Regulamentului privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, este INTERZISĂ prelucrarea de date cu caracter personal privitoare la:

  • Originea etnică;
  • Originea rasială;
  • Opiniile politice;
  • Confesiunea religioasă;
  • Convingerile filozofice;
  • Apartenența la sindicate ;

Este, de asemenea, INTERZISĂ prelucrarea de:

  • date genetice ;
  • date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice ;
  • date privind sănătatea ;
  • date privind viața sexuală ale unei persoane fizice;
  • date privind orientarea sexuală ale unei persoane fizice (a se vedea în acest sens art. 9 din prezentul Regulament).

 

 

Derogări cu privire la prelucrarea datelor ,,exceptate” de la prelucrare

Cu toate că prezentul Regulament interzice prelucrarea datelor enunțate cu titlu limitativ anterior, tot acesta prevede și derogări. Aplicând o regulă ,,specială” în materie de prelucrare, datele interzise de la prelucrare pot să fie prelucrate în cazuri punctuale, atunci când:

  • persoana vizată și-a dat consimțământulîn mod explicit – pentru prelucrarea datelor ; consimțământul este dat fie pentru un scop, fie pentru mai multe scopuri specifice. Excepție în acest caz este situația în care dreptul Uniunii sau dreptul intern (național) prevede ca interdicția (interzicerea prelucrării datelor genetice, a datelor privind orientarea sexuală ale persoanelor, ș.a.m.d.) să nu poată fi înlăturată prin consimțământul persoanei;
  • prelucrarea să fie necesară în scopul îndeplinirii obligațiilor și al exercitării de drepturi specifice ale operatorului sau persoanei vizate, însă nu în orice domeniu, ci numai în domeniul ocupării forței de muncă și al securității sociale și protecției sociale. Această situație se aplică numai atunci când există autorizarea prin dreptul Uniunii sau prin dreptul intern. Acestor din urmă cazuri li se alătură și autorizarea prin acord colectiv de muncă, care se va încheia în temeiul dreptul intern, național;

Te-ar putea interesa și:

 

  • prelucrarea să fie necesară pentru protejarea intereselor pe care le consideră ca fiind vitale, ale persoanei vizate, sau ale unei alte persoane fizice. Se aplică numai în situația în care persoana vizată se află într-unul din următoarele cazuri:

* incapacitate fizică de a-și da consimțământul ;

* incapacitate juridică de a-și da consimțământul.

  • prelucrarea să fie necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță;
  • prelucrarea să fie necesară ori de câte ori instanțele acționează în exercițiul funcției lor judiciare;
  • prelucrarea să fie necesară din motive de interes public în domeniul sănătății publice precum  protecția împotriva amenințărilor transfrontaliere grave la adresa sănătății sau asigurarea de standarde ridicate de calitate și siguranță a asistenței medicale și a medicamentelor sau a dispozitivelor medicale (a se vedea în acest sens Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, eur-lex.europa.eu).

Acestor situații, enunțate limitativ, li se adaugă și cele prevăzute în cadrul art. 9, alin. (2), lit. a)-j) de către Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

 

 

Prelucrarea de categorii speciale de date cu caracter personal: datele genetice în viziunea CEDO

În cauza Peruzzo și Martens împotriva Germaniei situația de fapt îi avea în vedere pe ce doi reclamanți, condamnați pentru infracțiuni penale catalogate în legislația germană ca fiind infracțiuni grave.  La nivel intern, instanțele au decis prelevarea și stocarea de material celular în scopul facilitării anchetelor penale ce ar fi avut în vedere posibilele fapte penale pe care cei în cauză le-ar fi putut comite. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit inadmisibilitatea cererii și a constatat faptul că la nivel intern dispozițiile în materie de prelevare și păstrare a materialului ADN de la persoanele condamnate pentru infracțiuni grave constituie ,,un proces de păstrare a echilibrului între interese publice și interese private concurente” și sunt legate de marja de apreciere a statului pârât (a se vedea în acest sens www.echr.coe.int).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins cererea, stabilind că în materie de prelucrare a datelor genetice se aplică următoarele precepte :

  • existența unor infracțiuni grave comise de către o persoană poate permite autorităților prelevarea de date genetice ale persoanei în cauză;
  • în atare manieră se asigură un echilibru just între interesele concurente (interes public- interes privat);
  • se are în vedere posibilitatea ulterioară de comitere a unor infracțiuni, pentru care prelucrarea datelor genetice facilitează identificarea autorului/autorilor (sistem al prevenției).

Prin date genetice, conform GDPR vom înțelege acele date care se referă la caracteristicile genetice moștenite sau dobândite ale unei persoane fizice, sau care rezultă dintr-o analiză a unei mostre de material biologic al persoanei fizice în cauză (în special a unei analize cromozomiale, a unei analize a acidului dezoxiribonucleic (ADN) sau a acidului ribonucleic (ARN) sau a unei analize a oricărui alt element ce permite obținerea unor informații echivalente (a se vedea în acest sens pct. (34) din Regulament). Acestea sunt incluse în categoriile speciale de date cu caracter personal și sunt strâns legate de persoană.

Concluzii

Raportând toate elementele enunțate anterior la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), vom constata că instanța în cauză pune mai presus de interesul persoanei chiar interesul realizării justiției. Astfel, atunci când sunt comise infracțiuni grave la nivelul unui stat, este ,,îndreptățită” chiar prelevarea de date genetice în scopul facilitării identificării persoanei sau persoanelor subiect sau subiecți activi ai infracțiunilor. Acest lucru se realizează pentru potențialele situații în care persoanele ar comite noi infracțiuni, iar în acest scop organele de cercetare ale poliției judiciare ar putea cu ușurință să identifice autorul sau autorii.

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



clock-beach-time-business-concept_1204-346.jpg

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează, în articolul 2, dreptul la viață al oricărei persoane. Statele semnatare ale convenției au atât obligații negative, cât și obligații pozitive, în sensul că: „nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (responsabilitatea pozitivă a statului)”[1].

Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.

Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.

Începutul dreptului la viață

În doctrină, se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.

În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.

Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).

Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.

 

 

Recent, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.

La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.

În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.

 

Sfârșitul dreptului la viață

Dreptul de a muri, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

  • articolul 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
  • Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 95-98.

 

          Abrevieri:

  • CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
  • – contra;
  • RU – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

 

[1] Pentru detalii a se vedea Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 90

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-jurisprudenta-europeana-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord