Aici descoperim
dreptul tehnologiei

photo-1517479149777-5f3b1511d5ad.jpg

Hotărârea în cauza C-163/18
HQ și alții/Aegean Airlines

Pasagerii care au dreptul să se adreseze operatorului lor de turism pentru a obține
rambursarea costului biletelor lor de avion nu au posibilitatea de solicita și o
rambursare de la operatorul de transport aerian

Un astfel de cumul ar fi de natură să conducă la o supraprotecție nejustificată a pasagerilor în
detrimentul operatorului de transport aerian

La 19 martie 2015, trei persoane au rezervat zboruri dus-întors între Eelde (Țările de Jos) și Corfu (Grecia) la Hellas Travel, o agenție de turism cu sediul în Țările de Jos. Aceste zboruri făceau parte dintr-un „pachet de servicii turistice” al cărui preț a fost achitat către Hellas Travel.

Zborurile trebuiau operate de Aegean Airlines, societate cu sediul în Grecia, care încheiase în acest scop un acord cu G.S. Charter Aviation Services, societate cu sediul în Cipru: Aegean Airlines punea la dispoziția G.S. Charter Aviation Services un anumit număr de locuri în avion, în schimbul plății unei taxe de charter. G.S. Charter Aviation Services a revândut ulterior aceste locuri în avion unor terți, printre care Hellas Travel.

Totuși, cu câteva zile înainte de data de plecare convenită, Hellas Travel i-a anunțat pe cei trei turiști că călătoria lor era anulată. Astfel, Aegean Airlines hotărâse, din cauza imposibilității de a obține prețul stabilit în prealabil cu Hellas Travel, să nu mai asigure zboruri cu destinația și provenind din Corfu. La 3 august 2016, Hellas Travel a fost declarată în faliment. Ea nu a rambursat prețul biletelor de avion celor trei turiști.

Aceștia au sesizat Rechtbank Noord-Nederland (Tribunalul din Nordul Țărilor de Jos, Țările de Jos), care a obligat Aegean Airlines la plata unei compensații forfetare pentru anularea zborului lor, în temeiul Regulamentului nr. 261/2004 privind drepturile pasagerilor.
.

 

În schimb, acest tribunal nu s-a pronunțat asupra cererii lor prin care s-a solicitat rambursarea costului biletelor de avion. Cu privire la acest aspect, tribunalul s-a adresat Curții de Justiție. Acesta dorește să afle dacă un pasager care are, în temeiul Directivei privind pachetele de servicii pentru călătorii, dreptul să solicite operatorului său de turism rambursarea costului biletului său de avion, poate solicita rambursarea costului acestui bilet de la operatorul de transport aerian, în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor.

În hotărârea sa de astăzi, Curtea subliniază că simpla existență a unui drept de rambursare, rezultând din Directiva privind pachetele de servicii pentru călătorii, este suficientă pentru a exclude posibilitatea ca un pasager al cărui zbor face parte dintr-un pachet de servicii turistice să solicite rambursarea costului biletului său, în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor, de la operatorul efectiv de transport aerian.

Astfel, Curtea apreciază că, deși legiuitorul Uniunii nu a dorit să excludă complet pasagerii al căror zbor face parte dintr-un pachet de servicii turistice din domeniul de aplicare al Regulamentului privind drepturile pasagerilor, acesta a intenționat totuși să mențină în privința lor efectele sistemului considerat suficient de protector care fusese instituit anterior în temeiul Directivei privind pachetele de servicii pentru călătorii.

Te-ar putea interesa și:

Rezultă că drepturile la rambursarea costului biletului, în temeiul regulamentului, respectiv, al directivei, nu pot fi cumulate. Un astfel de cumul ar fi de natură să conducă la o supraprotecție nejustificată a pasagerului în cauză, în detrimentul operatorului efectiv de transport aerian, acesta din urmă riscând astfel să fie nevoit să își asume în parte responsabilitatea care îi revine operatorului de turism.

Această concluzie se impune și în ipoteza în care operatorul de turism s-ar afla în incapacitatea financiară de a efectua rambursarea costului biletului și nu ar fi luat nicio măsură pentru a garanta această rambursare. În acest cadru, Curtea subliniază că directiva prevede, în special, că operatorul de turism trebuie să aducă garanții suficiente pentru a asigura, în caz de insolvență sau de faliment, rambursarea sumelor achitate. Curtea amintește, pe de altă parte, jurisprudența sa potrivit căreia o reglementare națională nu transpune corect obligațiile prevăzute de directivă decât dacă aceasta are drept rezultat să garanteze efectiv pasagerilor rambursarea tuturor sumelor pe care le-au achitat în caz de insolvență a operatorului de turism. În caz contrar, turistul în cauză beneficiază, în orice caz, de posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere împotriva statului membru în cauză pentru prejudiciile care îi sunt cauzate ca urmare a unei încălcări a dreptului
Uniunii.

 



car-travelling-by-sunny-road_1088-51.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Hotărârea în cauza C-100/18
Línea Directa Aseguradora, S.A./Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros

 

O situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil de mai mult
de 24 de ore a luat foc, provocând un incendiu, care își are originea în circuitul
electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil intră în sfera noțiunii de
„pagube produse de vehicule”, în sensul Directivei privind asigurarea de
răspundere civilă auto

În luna august a anului 2013, un vehicul care nu mai circulase de 24 de ore, staționat în garajul privat al unui imobil, a luat foc și a cauzat prejudicii. Incendiul își are originea în circuitul electric al vehiculului. Proprietarul vehiculului încheiase o asigurare de răspundere civilă auto cu Línea Directa Aseguradora, S.A. (denumită în continuare „Línea Directa”). Imobilul era asigurat la Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros (denumită în continuare „Segurcaixa”), iar societatea proprietară a fost despăgubită în cuantum de 44 704,34 euro în repararea prejudiciilor cauzate imobilului de incendiul vehiculului.

În luna martie a anului 2014, Segurcaixa a chemat în judecată Línea Directa pentru ca aceasta să fie obligată la rambursarea despăgubirii plătit, pentru motivul că accidentul își avea originea într-un eveniment legat de circulația vehiculului acoperit de asigurarea auto a vehiculului. Cererea Segurcaixa a fost respinsă în primă instanță însă, în cadrul procedurii de apel, Línea Directa a fost obligată la plata despăgubirii solicitate de Segurcaixa, întrucât instanța competentă a reținut că reprezintă un „eveniment legat de circulația vehiculului”, în sensul dreptului spaniol, „o situație în care un vehicul staționat în mod nepermanent într-un garaj privat a luat foc, atunci când acest incendiu a fost provocat de cauze proprii vehiculului și fără intervenția unor terți”.

Línea Directa a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea supremă, Spania). Întrucât are îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată noțiunii de „eveniment legat de circulația vehiculului” conținute în Directiva privind asigurarea de răspundere civilă auto,această instanță a decis să adreseze întrebări Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea consideră că intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule” o situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil a luat foc provocând un incendiu, care își are originea în circuitul electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil chiar dacă vehiculul nu a fost deplasat timp de mai mult de 24 de ore înainte de producerea incendiului.

 

Curtea amintește, mai întâi, că noțiunea de „pagube produse de vehicule” constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, a cărei interpretare nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru. Ea subliniază de asemenea că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor provocate de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de către legiuitorul Uniunii.

Curtea arată că, potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de „pagube produse de vehicule” nu este limitată la situațiile de circulație rutieră și că în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită, în special orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport.

Pe de o parte, faptul că vehiculul implicat într-un accident era staționat la momentul în care s-a produs acesta nu ar exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport. Pe de altă parte, nicio dispoziție a directivei nu limitează întinderea obligației de asigurare și a protecției pe care această obligație urmărește să o confere victimelor unor accidente cauzate de vehicule cu motor la cazurile de utilizare a unor astfel de vehicule pe anumite terenuri sau pe anumite drumuri.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Curtea deduce din aceasta că domeniul de aplicare al noțiunii de „pagube produse de vehicule”, în sensul directivei, nu depinde de caracteristicile terenului pe care este utilizat acest vehicul și în special de împrejurarea că vehiculul în cauză este, la momentul accidentului, staționat și se află într-o parcare. În aceste condiții, ea consideră că staționarea și perioada de imobilizare a vehiculului sunt etape naturale și necesare care fac parte integrantă din utilizarea acestuia ca mijloc de transport. Vehiculul este astfel utilizat în conformitate cu funcția sa de mijloc de transport, în principiu, în timpul staționării sale între două deplasări.

În speță, Curtea consideră că staționarea unui vehicul într-un garaj privat constituie o utilizare conformă cu funcția de mijloc de transport. Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că acest vehicul a staționat mai mult de 24 de ore în acest garaj, întrucât staționarea unui vehicul presupune ca acesta să rămână imobilizat, uneori pentru o perioadă îndelungată, până la următoarea sa deplasare.

În ceea ce privește împrejurarea că accidentul în discuție rezultă dintr-un incendiu cauzat de circuitul electric al unui vehicul, Curtea consideră că din moment ce vehiculul care se află la originea acestui accident corespunde definiției de „vehicul” în sensul directivei, nu este necesar să se identifice printre piesele vehiculului cea care se află la originea faptei prejudiciabile și nici să se determine funcțiile pe care le asigură această piesă.

Sursa Curia

 

 

 



Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_.png

Potrivit avocatului general Szpunar, Facebook poate fi obligată să caute și să
identifice toate comentariile identice cu un comentariu calomnios a cărui
nelegalitate a fost constatată, precum și comentarii echivalente în măsura în care
acestea din urmă provin de la același utilizator

În speță, dreptul Uniunii invocat nu reglementează aspectul dacă Facebook poate fi obligată să
elimine comentariile în cauză la nivel mondial

 

Doamna Eva Glawischnig-Piesczek, care era deputată în Nationalrat (Consiliul Național austriac), președintă a grupului parlamentar die Grünen („Verzii”) și purtător de cuvânt al acestui partid la nivel federal, a solicitat instanțelor austriece să pronunțe o ordonanță privind măsuri provizorii prin care să oblige Facebook să oprească publicarea unui comentariu calomnios.

Astfel, un utilizator al Facebook a publicat, pe pagina sa personală, un articol al revistei austriece de informații online oe24.at intitulat „Verzii: în favoarea menținerii unui venit minim pentru refugiați”. Această publicare a avut ca efect generarea pe Facebook a unei „imagini în miniatură” a site-ului oe24.at, cuprinzând titlul și un scurt rezumat ale acestui articol, precum și o fotografie a doamnei Glawischnig-Piesczek. Acest utilizator a publicat în plus, cu privire la articolul respectiv, un comentariu degradant referitor la doamna Glawischnig-Piesczek. Informațiile respective puteau ficonsultate de orice utilizator al Facebook.

Întrucât Facebook nu a reacționat la cererea sa de a șterge acest comentariu, doamna Glawischnig-Piesczek a solicitat obligarea Facebook la încetarea publicării și/sau a distribuirii de fotografii cu aceasta atunci când în mesajul care le însoțește apar afirmații identice cu comentariul
în discuție și/sau cu „conținut echivalent”.

Întrucât instanța de prim grad a pronunțat ordonanța privind măsuri provizorii solicitată, Facebook a blocat în Austria accesul la informația publicată inițial.

Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), sesizată în cele din urmă cu această cauză, consideră că afirmațiile în discuție urmăreau să aducă atingere onoarei doamnei GlawischnigPiesczek, să o insulte și să o calomnieze.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Întrucât instanța de trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă somația de încetare poate fi de asemenea extinsă, la nivel mondial, la afirmațiile cu formulare identică și/sau cu conținut echivalent de care Facebook nu are cunoștință, Oberster Gerichtshof a solicitat Curții de justiție să interpreteze în acest context directiva privind comerțul electronic2.

Potrivit acestei directive, un furnizor de servicii de hosting (și, așadar, un administrator al unei platforme de rețea socială3, precum Facebook) nu este în principiu responsabil pentru informațiile stocate de terți pe serverele sale în cazul în care nu are cunoștință de caracterul lor nelegal. Cu toate acestea, odată informat cu privire la nelegalitatea lor, el trebuie să le elimine sau să blocheze accesul la acestea. În plus, directiva prevede că nu i se poate impune unui furnizor de servicii de hosting o obligație generală de supraveghere a informațiilor pe care le stochează sau o obligație generală de a căuta în mod activ faptele sau circumstanțele care indică activități ilicite.

În concluziile sale de astăzi, avocatul general Maciej Szpunar consideră că directiva privind comerțul electronic nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting care administrează o platformă de socializare, precum Facebook, să fie obligat, printr-o somație, să caute și să identifice, printre toate informațiile difuzate de utilizatorii acestei platforme, informațiile identice cu cea calificată drept ilicită de o instanță care a emis această somație.

 

Potrivit avocatului general, această abordare permite asigurarea unui just echilibru între drepturile fundamentale în cauză, și anume protecția vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate, cea a libertății de a desfășura o activitate comercială, precum și cea a libertății de exprimare și de informare. Pe de o parte, ea nu necesită mijloace tehnice sofisticate, susceptibile să reprezinte o povară extraordinară. Pe de altă parte, ținând seama de ușurința reproducerii informațiilor în mediul internetului, ea se dovedește necesară pentru a asigura protecția eficientă a vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate.

 

 

În cadrul somației, furnizorul de servicii de hosting poate fi de asemenea obligat să caute și să identifice informațiile echivalente celei calificate drept ilicită numai printre informațiile difuzate de utilizatorul care a difuzat această informație. O instanță care se pronunță cu privire la eliminarea unor astfel de informații echivalente trebuie să garanteze că efectele somației sale sunt clare, precise și previzibile. Astfel, aceasta trebuie să evalueze comparativ drepturile fundamentale în cauză și să țină seama de principiul proporționalității.

O obligație de identificare a informațiilor echivalente care provin de la orice utilizator nu ar asigura un just echilibru între drepturile fundamentale în cauză. Pe de o parte, căutarea și identificarea unor astfel de informații ar necesita soluții costisitoare. Pe de altă parte, punerea în aplicare a acestor soluții ar conduce la o cenzură, astfel încât libertatea de exprimare și de informare ar putea fi restrânsă în mod sistematic.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În plus, potrivit avocatului general, întrucât directiva nu reglementează domeniul de aplicare teritorial al unei obligații de eliminare a informațiilor difuzate prin intermediul unei platforme de socializare, aceasta nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine astfel de informații la nivel mondial. Pe de altă parte, domeniul de aplicare teritorial nu este reglementat nici de alte dispoziții ale dreptului Uniunii, în măsura în care, în speță, doamna Glawischnig-Piesczek nu se prevalează de dreptul Uniunii, ci de dispozițiile generale ale dreptului civil austriac în materie de atingeri aduse vieții private și drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia4, care nu sunt armonizate. Atât aspectul efectelor extrateritoriale ale unei somații care impune o obligație de eliminare, cât și cel al domeniului de aplicare teritorial al unei astfel de obligații ar trebui să facă obiectul unei analize efectuate în special în lumina dreptului internațional public și privat.

De asemenea, avocatul general consideră că directiva nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine informațiile echivalente celei care a fost calificată drept ilicită, din moment ce i-au fost semnalate de persoana în cauză, de terți sau în alt mod, întrucât într-un astfel de caz obligația de eliminare nu implică o supraveghere generală a informațiilor stocate.

Sursa aici



photo-1518983062375-277101e06039.jpg

Statele membre trebuie să oblige angajatorii să instituie un sistem care să permită
măsurarea duratei timpului de lucru zilnic

 

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 61/19
Luxemburg, 14 mai 2019
Hotărârea în cauza C-55/18
Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO)/Deutsche Bank
SAE

 

Sindicatul spaniol Federación de Servicios Comisiones Obreras (CCOO) a sesizat Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) pentru a obține o hotărâre de constatare a obligației Deutsche Bank SAE de a institui un sistem de înregistrare a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului său. Sindicatul consideră că acest sistem ar permite verificarea respectării programelor de lucru prevăzute și a obligației, prevăzute de legislația națională, de a transmite reprezentanților sindicali informațiile referitoare la orele suplimentare efectuate lunar. În opinia CCOO, obligația de a institui un astfel de sistem de înregistrare decurge nu numai din legislația națională, ci și din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și din Directiva privind timpul de lucrul1. Deutsche Bank susține că din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) decurge că dreptul spaniol nu prevede o asemenea obligație cu aplicabilitate generală. Astfel, din această jurisprudență ar reieși că legea spaniolăimpune numai, exceptând cazul în care se convine altfel, ținerea unui registru al orelor suplimentare efectuate de lucrători precum și comunicarea, la finele fiecărei luni, lucrătorilor șireprezentanților lor, a numărului de ore suplimentare astfel efectuate.

 

 

Audiencia Nacional a exprimat îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretării efectuate de Tribunal Supremo a legii spaniole și a adresat întrebări în acest sens Curții de Justiție. Potrivit informației pe care aceasta a furnizat-o Curții, 53,7 % din orele suplimentare efectuate în Spania nu sunt înregistrate. Pe de altă parte, Ministerul Muncii și Securității Sociale spaniol consideră că este necesar, pentru a stabili dacă au fost efectuate ore suplimentare, să se cunoască cu exactitate numărul de ore de lucru normale efectuate. Audiencia Nacional subliniază că interpretarea dreptului spaniol de către Tribunal Supremo îi privează, în practică, pe de o parte, pe lucrători de un mijloc de probă esențial pentru a demonstra că timpul lor de lucru a depășit duratele maxime de lucru și, pe de altă parte, pe reprezentanții acestora de mijloacele necesare pentru a verifica respectarea normelor aplicabile în materie. Prin urmare, dreptul spaniol nu ar fi în măsură să garanteze respectarea efectivă a obligațiilor prevăzute de Directiva privind timpul de lucru și de Directiva privind securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă2

 

Te-ar putea interesa și:

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea declară că aceste directive, interpretate în lumina cartei, se opun unei reglementări care, potrivit interpretării acesteia de către jurisprudența națională, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.

Curtea subliniază mai întâi importanța dreptului fundamental al fiecărui lucrător la o limitare a duratei maxime de lucru și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, care este consacrat în cartă și al cărui conținut este precizat de Directiva privind timpul de lucru. Statele membre sunt ținute să asigure lucrătorilor beneficiul efectiv al drepturilor care le-au fost conferite, fără ca modalitățile concrete alese pentru asigurarea aplicării directivei să poată goli aceste drepturi de esența lor. Curtea amintește în această privință că lucrătorul trebuie considerat parte vulnerabilă în cadrul raportului de muncă, astfel încât este necesar să se prevină ca angajatorul să îi impună o restricție a drepturilor sale.

Curtea constată că, în lipsa unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător, nu se poate stabili în mod obiectiv și fiabil nici numărul de ore de lucru efectuate precum și repartiția lor în timp, nici numărul de ore suplimentare, ceea ce face excesiv de dificil, dacă nu imposibil în practică, pentru lucrători să asigure respectarea drepturilor lor.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Astfel, stabilirea obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal este esențială pentru a determina dacă durata maximă săptămânală de lucru care include orele suplimentare precum și perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal au fost respectate. Curtea apreciază așadar că o reglementare națională care nu prevede obligația de a recurge la un instrument care să permită această stabilire nu garantează efectul util al drepturilor conferite de cartă și de Directiva privind timpul de lucru, întrucât privează atât angajatorii, cât și lucrătorii de posibilitatea de a verifica dacă aceste drepturi sunt respectate. O asemenea reglementare ar putea astfel compromite obiectivul directivei care constă în asigurarea îmbunătățirii protecției securității și sănătății lucrătorilor și aceasta indiferent de durata maximă săptămânală de lucru reținută de dreptul național. În schimb, un sistem de înregistrare a timpului de lucru oferă lucrătorilor un mijloc deosebit de eficient de a accede lesne la date obiective și fiabile privind durata efectivă a muncii efectuate, ceea ce facilitează atât dovedirea de către respectivii lucrători a unei încălcări a drepturilor lor, cât și controlul de către autoritățile și instanțele naționale competente a respectării efective a acestor drepturi.

În consecință, în vederea asigurării efectului util al drepturilor conferite de Directiva privind timpul de lucru și de cartă, statele membre trebuie să impună angajatorilor obligația de a institui un sistem obiectiv, fiabil și accesibil care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător. Revine statelor membre sarcina să definească modalitățile concrete de punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, ținând seama eventual de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificități, în special de mărimea anumitor întreprinderi.

Sursa aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



zara-920x518.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat recent în cauza Cauza T-655/17, privind contestarea mărcii Zara Tanzania Adventure de către societatea Inditex SA, titulara bine-cunoscutei mărci Zara.

Cererea privind înregistrarea mărcii Zara Tanzania Adventures a fost formulată în aprilie 2009 ca marcă figurativă pe clasele Nisa 39 (servicii de călătorie și de turism), 41 (educație, ecologie, safari) și 43 (agenție și servicii hoteliere). Societatea Inditex a formulat opoziție împotriva înregistrării mărcii solicitate pentru toate produsele și serviciile menționate anterior, întemeindu-se pe propria sa marcă verbală UE, ZARA. Opoziția a fost admisă doar parțial, fiind respinsă cu privire la anumite servicii din clasa 39, “transport feroviar, pe căi navigabile interioare și transport aerian [și] închirierea de vehicule“.

Litigiul a ajuns în fața CJUE, ambele părți fiind nemulțumite de soluție. Prin hotărârea pronunțată, Curtea a precizat că titularul mărcii anterioare (Inditex pentru Zara) nu este obligat să dovedească atingerea efectivă și actuală a mărcii sale. Cu toate acestea, trebuie să prezinte apariția unui risc viitor, non-ipotetic, de avantaj sau dezavantaj neloial. Societatea titulară a mărcii a susținut că marca sa binecunoscută pe piața modei se dezvoltă, de asemenea și în direcția piețelor învecinate, cum ar fi cea a produselor alimentare, a serviciilor de restaurant și cazare. Având în vedere această evoluție, serviciile în cauză din clasele 39 sau 43 nu trebuie să fie similare cu produsele și serviciile pentru care s-a stabilit deja notorietatea mărcii anterioare, ci trebuie doar să existe o legătură cu sectorul comercial relevant. Unul din argumentele titularului Zara a fost că nu este neobișnuit pentru reviste de moda sau pentru bloggeri și lideri de opinie din mass-media combinarea elementelor de modă, cum ar fi îmbrăcăminte și accesorii cu articolele despre tendințele de călătorie, inclusiv destinații, hoteluri și restaurante.

CJUE a reamintit că întotdeauna trebuie efectuată o evaluare globală cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți pentru circumstanțele situației și a subliniat că, cu cât este mai mare caracterul distinctiv și reputația mărcii anterioare, cu atât este mai ușor să se dovedească un eventual risc de deteriorare a acesteia. Mai mult decât atât, există în prezent o tendință spre dezvoltarea mărcilor existente pe piața modei către alte piețe și industrii. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că marca solicitată spre înregistrare nu ar aduce marca Zara în mintea publicului relevant chiar în ciuda diferențelor dintre aceste produse și servicii, motiv pentru care Curtea decis în favoarea societății Inditex SA, titulara mărcii Zara.

 Sursa aici

 

Avocat Roxana Constantinescu

Baroul Cluj

 

 

Te-ar mai putea interesa și:


photo-1501250987900-211872d97eaa.jpg

Progresul tehnologic a determinat motoarele de căutare online să dezvolte servicii tot mai performante pentru a răspunde cerințelor utilizatorilor. În ultimii ani, aceste servicii suplimentare, cum ar fi autocorectul și sugestiile de căutare au determinat deținătorii de drepturi să susțină că motoarele de căutare sunt răspunzătoare pentru încălcările drepturilor de autor efectuate de acele site-uri pe care motorul de căutare le permite accesul. Problema a fost în cele din urmă adusă în fața Curții Supreme a Italiei în Cauza Yahoo ! vs RTI.

Motoarele de căutare sunt expresii ale libertății de informare. Ele permit utilizatorilor să găsească rapid conținutul pe care îl caută (de orice natură) pe web, printr-un sistem automat care, pe o bază algoritmică, analizează în microsecunde un volum enorm de date și returnează utilizatorului un index al conținutului găsite. Acest lucru se face grație formulelor statistice și matematice care indică gradul de relevanță în raport cu o anumită cheie de căutare, tastată de utilizator (crawler web).

 

 

Curtea Supremă de Justiție din Italia a statuat că motoarele de căutare nu răspund juridic în măsura în care rămân neutre și se conformează horărârilor judecătorești de eliminare a conținutului ilegal. În concret, pentru a nu răspunde juridic, motoarele de căutare trebuie să:

  • nu modifice informațiile;
  • să respecte condiții egale de acces la informații;
  • nu interferează cu utilizarea legală a unei tehnologii recunoscute pe scară largă utilizată în industrie pentru a obține date privind utilizarea informațiilor;
  • acționeze cu promptitudine pentru a elimina conținutul și/sau a bloca accesul la conținutul ilegal, conformându-se unei decizii ale unei autorități administrative sau instanțe de judecată.

De asemenea, legislația europeană interzice ca motoarele de căutare să intervină între utilizator și informație, cu toate acestea, dacă informația este ilegală, este necesar ca această să fie eliminată din locația originală.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Sursa aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1459486208975-05d4c74eff9d.jpg

Hotărârea în cauza C-254/18

 

O reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de
lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date
calendaristice fixe

O asemenea reglementare trebuie să cuprindă însă mecanisme care permit să se asigure că
timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase
luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive

 

Un litigiu a intervenit între Syndicat des cadres de la sécurité intérieure, pe de o parte, și autoritățile franceze, pe de altă parte, în legătură cu perioada de referință utilizată pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal al funcționarilor activi ai serviciilor din cadrul poliției
naționale.

Decretul francez aplicabil acestor funcționari prevede că timpul de lucru săptămânal, pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, nu poate depăși în medie 48 de ore pe perioada unui semestru al anului calendaristic.

La 28 martie 2017, Syndicat des cadres de la sécurité intérieure a introdus o cerere la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) prin care a solicitat anularea acestei dispoziții. Acesta susține că, prin faptul că a reținut, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, o perioadă de referință exprimată în semestre ale anului calendaristic (perioadă de referință fixă), iar nu o perioadă de șase luni ale cărei început și sfârșit s-ar modifica în funcție de trecerea timpului (perioadă de referință variabilă), dispoziția sus-citată ar încălca normele stabilite de Directiva privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în special derogarea în temeiul căreia statele membre pot extinde perioada de referință până la șase luni.

Conseil d’État solicită Curții să stabilească dacă dispozițiile directivei se opun reglementării franceze care prevede, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, iar nu perioade de referință definite pe
o bază variabilă.

 

Te-ar putea interesa și:

CJUE. Pierd dreptul la concediu dacă nu îl solicit în cursul anului?

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea constată, referitor în special la lipsa unei mențiuni în directivă cu privire la acest aspect, că statele membre sunt libere să stabilească perioadele de referință potrivit metodei alese de ele, cu condiția ca obiectivele urmărite de această directivă să fie respectate.

Curtea amintește că obiectivul directivei este să garanteze o protecție superioară a securității și a sănătății lucrătorilor, prevăzând printre altele, o limită maximă a timpului mediu de lucru săptămânal. Această limită maximă constituie o normă de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător ca cerință minimă destinată să asigure protecția securității și a sănătății sale. Curtea arată că perioadele de referință fixe și variabile sunt conforme, în sine, cu obiectivul menționat al Directivei 2003/88, în măsura în care permit să se verifice că lucrătorul nu lucrează mai mult de 48 de ore în medie pe săptămână pe toată durata perioadei în cauză și că imperativele legate de sănătatea și de securitatea sa sunt astfel respectate. În acest sens, este irelevant faptul că începutul și sfârșitul perioadei de referință sunt stabilite în funcție de date fixe calendaristice sau în funcție de trecerea timpului.

 

 

Curtea precizează însă că incidența unor perioade de referință fixe asupra securității și sănătății lucrătorilor depinde de ansamblul împrejurărilor relevante, cum ar fi natura muncii și condițiile acesteia, precum și, în special, timpul de lucru maxim săptămânal și durata perioadei de referință reținute de către un stat membru. În această privință, Curtea arată că perioadele de referință fixe, spre deosebire de perioadele de referință variabile, pot să genereze situații în care obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor ar putea să nu fie atins. Astfel, metoda perioadei de referință fixe poate conduce un angajator să impună lucrătorului să efectueze fără întrerupere un
timp de lucru intens, în două perioade de referință fixe succesive, și să îl facă astfel să depășească, în medie, limita maximă de lucru săptămânal pe o perioadă care, întrucât se suprapune peste aceste două perioade fixe, ar corespunde unei perioade de referință variabile de
aceeași durată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În consecință, deși perioadele de referință fixe și variabile, considerate izolat, sunt, în sine, conforme cu obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor, combinarea a două perioade de referință fixe succesive poate, în funcție de timpul de lucru maxim săptămânal și de
durata perioadei de referință reținute de statul membru în cauză, să conducă la apariția unor situații în care acest obiectiv este susceptibil să fie compromis, chiar dacă perioadele de repaus prevăzute de directivă ar fi respectate.

 

 

Curtea concluzionează că utilizarea unor perioade de referință fixe trebuie să fie însoțită de mecanisme care permit să se asigure respectarea timpului mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive. Aceasta adaugă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea națională a prevăzut mecanisme care permit să se asigure o asemenea respectare.

Curtea consideră la final că o reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, cu condiția ca aceasta să cuprindă mecanisme care permit să se asigure că timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive.

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1517479149777-5f3b1511d5ad.jpg

Un operator de transport aerian este obligat să plătească compensaţii pasagerilor pentru o întârziere de trei ore sau mai mare în cazul deteriorării unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare numai dacă nu a utilizat toate mijloacele de care dispune pentru a limita întârzierea zborului

 

Un litigiu are loc între un pasager şi operatorul de transport aerian Germanwings, în legătură cu o cerere de acordare a unei compensaţii pentru întârzierea suferită în cadrul unui zbor asigurat de acesta din urmă.

Domnul Wolfgang Pauels a efectuat, la Germanwings, o rezervare pentru un zbor cu plecare din Dublin (Irlanda) și cu destinația Düsseldorf (Germania). Acest zbor a fost efectuat cu o întârziere la sosire de trei ore și 28 de minute.

Germanwings a refuzat să admită cererea de acordare a unei compensaţii formulată de domnul Pauels pentru motivul că întârzierea zborului în discuție era cauzată de deteriorarea unei anvelope a unei aeronave de către un şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare, împrejurare care trebuie calificată drept excepţională în sensul Regulamentului Uniunii privind drepturile pasagerilor1 şi care o exonerează de obligaţia sa de compensare prevăzută de acelaşi regulament.

Landgericht Köln (Tribunalul Regional din Köln, Germania) care a fost sesizat cu soluţionarea cauzei a decis să adreseze Curţii de Justiţie o întrebare preliminară pentru a se stabili dacă deteriorarea unei anvelope a unei aeronave din cauza unui şurub aflat pe pista de decolare sau de aterizare (deteriorare cauzată de un corp străin) constituie în mod efectiv o împrejurare excepţională.

 

Te-ar putea interesa și:

Investigații GDPR. 10 Lucruri pe care trebuie să le știi despre controalele GDPR.

Manual implementare GDPR

 

 

Prin hotărârea pronunţată astăzi, Curtea arată că operatorul de transport aerian nu este obligat să acorde compensaţii pasagerilor în cazul în care poate face dovada că anularea sau întârzierea la sosire a zborului egală cu sau mai mare de trei ore este cauzată de împrejurări excepționale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor rezonabile, iar în cazul apariției unor astfel de împrejurări, că a luat măsurile adaptate situației, utilizând toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea, pentru a evita ca acestea să conducă la anularea sau la întârzierea prelungită a zborului în cauză, fără a i se putea impune să accepte sacrificii care nu
puteau fi asumate în raport cu capacitățile întreprinderii sale în momentul relevant.

 

 

Astfel, aminteşte Curtea, pot fi calificate drept împrejurări excepționale, în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni, evenimentele care, prin natura sau prin originea lor, nu sunt inerente exercitării normale a activității operatorului de transport aerian vizat și scapă de sub controlul efectiv al acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

Ce este GDPR? Regulament GDPR explicat în 5 minute.

 

Curtea apreciază că, deşi operatorii de transport aerian se confruntă în mod obişnuit cu deteriorarea anvelopelor aeronavelor, defecțiunea unei anvelope care își are originea exclusivă în coliziunea cu un obiect străin prezent pe pista aeroportului nu poate fi  considerată inerentă, prin natura sau prin originea sa, exercitării normale a activității operatorului de transport aerian în cauză. În plus, această împrejurare scapă de sub controlul său efectiv. În consecinţă, ea constituie o împrejurare excepţională în sensul Regulamentului privind drepturile pasagerilor aerieni.

Cu toate acestea, pentru a se exonera de obligația de compensare în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor, îi revine de asemenea operatorului de transport aerian sarcina să demonstreze că a utilizat toate mijloacele umane sau materiale și mijloacele financiare de care dispunea pentru a evita ca înlocuirea anvelopei deteriorate din cauza unui obiect străin prezent pe pista unui aeroport să conducă la întârzierea prelungită a zborului în cauză. În această privinţă şi referitor mai exact la deteriorarea anvelopelor, Curtea arată că operatorii de transport aerian sunt în măsură să dispună în toate aeroporturile pe care le deservesc de contracte de înlocuire a anvelopelor care le asigură un tratament prioritar.

Sursa 


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Cine-răspunde-pentru-accidentul-unde-sunt-implicate-mașini-autonome_-2.png

Dreptul de retragere este unul din cele mai importante mecanisme pe care îl are la dispoziție consumatorului în situația achizițiilor online.

Hotărârea în cauza C-681/17
slewo // schlafen leben wohnen GmbH/Sascha Ledowski

 

Dreptul de retragere al consumatorilor în cazul unei achiziții online se aplică unei
saltele a cărei folie de protecție a fost îndepărtată după livrare

Ca și în cazul unui articol de îmbrăcăminte, se poate prezuma că comerciantul este în măsură ca,
prin intermediul unei curățări sau al unei dezinfectări, să facă salteaua proprie pentru o nouă
comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă

 

Domnul Sascha Ledowski a achiziționat pe site-ul internet al întreprinderii germane de vânzări online slewo o saltea. La primirea bunului, acesta a îndepărtat folia de protecție care acoperea salteaua. Ulterior, el a returnat salteaua întreprinderii slewo, solicitând rambursarea prețului de achiziție de 1 094,52 euro și a costurilor returnării.

slewo este de părere că domnul Ledowski nu putea exercita dreptul de retragere de care dispune în mod normal consumatorul în cazul unei achiziții online, timp de 14 zile. Astfel, în opinia sa, Directiva privind drepturile consumatorilor1 exclude dreptul de retragere în ceea ce privește „bunurile sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă și care au fost desigilate de consumator”.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu litigiul, solicită Curții de Justiție să interpreteze directiva. Ea dorește în special să știe dacă un bun precum o saltea, a cărui protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare, intră în sfera excluderii prevăzute de directivă.

Prin hotărârea sa pronunțată astăzi, 27 martie 2019, Curtea de justiție dă un răspuns negativ la această întrebare. În consecință, îndepărtarea, de către consumator, a foliei de protecție a unei saltele cumpărate pe internet nu îl împiedică pe acesta să își exercite dreptul de retragere.

 

 

Curtea amintește că dreptul de retragere urmărește protecția consumatorului în situația specială a unei vânzări la distanță, în care el nu are posibilitatea de a vedea produsul anterior încheierii contractului. Acest drept este, așadar, menit să compenseze dezavantajul ce rezultă pentru consumator dintr-un contract la distanță, prin acordarea unui termen de reflecție adecvat în decursul căruia acesta are posibilitatea de a examina și de a testa bunul dobândit în măsura necesară pentru a stabili natura, caracteristicile și modul de funcționare ale acestuia.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

În ceea ce privește excluderea în cauză, natura unui bun este cea care poate justifica sigilarea ambalajului său din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă. Desigilarea ambalajului unui asemenea bun face astfel să dispară garanția în materie de protecție a sănătății sau de igienă. Odată ce ambalajul a fost desigilat de către consumator și întrucât nu mai oferă o garanție în materie de protecție a sănătății sau de igienă, un asemenea bun riscă să nu mai poată fi utilizat de un terț și, astfel, să nu mai poată fi comercializat.

Potrivit Curții, o saltea, precum cea în cauză, a cărei protecție a fost îndepărtată de consumator după livrare nu intră în sfera excepției de la dreptul de retragere în cauză.

Astfel, pe de o parte, o asemenea saltea, deși este posibil să fi fost utilizată, nu pare să fie, pentru acest simplu fapt, definitiv improprie pentru o nouă utilizare de către un terț sau pentru o nouă comercializare. Este suficient în această privință să se amintească, printre altele, că una și aceeași saltea este utilizată de clienții succesivi ai unui hotel, că există o piață a saltelelor de ocazie și că saltelele care au fost utilizate pot face obiectul unei curățări în profunzime.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul de retragere, o saltea poate fi asimilată unui articol de îmbrăcăminte, categorie pentru care directiva prevede în mod expres posibilitatea returnării după probare. O asemenea asimilare este posibilă în măsura în care, chiar și în cazul unui contact direct între aceste bunuri și corpul uman, se poate prezuma că comerciantul este în măsură să le facă, după ce au fost returnate de consumator, prin intermediul unui tratament precum o curățare sau o dezinfecție, proprii pentru o nouă utilizare de către un terț și, prin urmare, pentru o nouă comercializare, fără a aduce atingere imperativelor de protecție a sănătății sau de igienă.

Curtea subliniază însă că, potrivit directivei, consumatorul răspunde pentru orice diminuare a valorii unui bun care rezultă dintr-o altă manipulare a bunului decât cea necesară pentru determinarea naturii, a caracteristicilor și a bunei funcționări a acestuia, fără însă ca el să fie
decăzut din dreptul său de retragere.

Sursa aici


[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



mobile-ecommerce-shopping-1200x675.png

Ce mijloc de comunicare ar trebui să stabilească o platformă online pentru a putea fi contactată de consumatori?

 

Concluziile avocatului general în cauza C-649/17
Bundesverband der Verbraucherzentralen și alții/Amazon EU

 

Avocatul general Pitruzella propune Curții să declare că o platformă de comerț
electronic precum Amazon nu poate fi obligată să pună un număr de telefon la
dispoziția consumatorilor

Cu toate acestea, consumatorului trebuie să i se garanteze o pluralitate de opțiuni privind
mijloacele de comunicare pe care le poate utiliza, precum și un contact rapid și o comunicare
eficientă, iar informația privind aceste mijloace de comuni

Societatea Amazon EU (denumită în continuare „Amazon”) administrează o platformă care operează exclusiv pe internet pentru vânzarea de produse și servicii de larg consum. Aceasta a fost chemată în judecată în fața instanțelor germane de către Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände ̶ Verbraucherzentrale Bundesverband e.V., (Federația Germană a Asociațiilor Consumatorilor, denumită în continuare „Bundesverband”). Aceasta din urmă dorește să obțină constatarea încălcării de către Amazon a legii germane care, în implementarea directivei privind drepturile consumatorilor1, impune profesioniștilor să indice, într-un mod clar și comprehensibil, pe lângă adresa geografică, și numărul de telefon și, dacă este cazul, numărul de fax și adresa poștei electronice. În special, pentru Bundesverband, Amazon nu și-ar îndeplini într-un mod clar și comprehensibil obligațiile de informare față de consumatori având în vedere că, în etapa care precedă încheierea vânzării online, nu se indică pe site nici un număr de fax și nici nu este pus imediat la dispoziția consumatorului un număr de telefon (acesta din urmă putând fi vizualizat doar după ce consumatorul a efectuat o serie de acțiuni). Sistemul de apel telefonic automat și de discuție online, oferite de asemenea de Amazon, nu ar fi suficiente, potrivit Bundesverband, pentru a considera că sunt îndeplinite obligațiile prevăzute de lege

 

În acest context, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Casație, Germania), sesizată cu litigiul în ultimă instanță, a decis să se adreseze Curții cu privire la corecta interpretare a expresiei „în cazul în care sunt disponibile”, care face referire la mijloacele de comunicare între profesionist și consumator în contractele la distanță și în contractele negociate în afara spațiilor comerciale, precum și cu privire la natura exhaustivă sau neexhaustivă a listei mijloacelor de comunicare (telefon, fax e-mail) prevăzută în acest cadru și cu privire la conținutul obligației de transparență impuse profesionistului.

 

În Concluziile prezentate astăzi, avocatul general Giovanni Pitruzzella consideră că directiva tinde să realizeze un nivel de protecție a consumatorilor tot mai ridicat, asigurând, în același timp, competitivitatea întreprinderilor. Prin urmare, dispozițiile din dreptul Uniunii în materie trebuie să fie interpretate astfel încât să garanteze cel mai înalt nivel de protecție a consumatorilor, fără a afecta libertatea de organizare a întreprinzătorului decât în măsura strict necesară punerii în aplicare a acestei protecții. În această perspectivă, avocatul general subliniază că o protecție eficientă a consumatorilor nu se realizează impunând o modalitate specifică de contact (de exemplu prin telefon), ci garantând consumatorilor posibilitatea de a beneficia de mijloacele de comunicare cele mai eficiente în funcție de suportul pe care are loc tranzacția. În mod opus,impunerea unei modalități specifice de comunicare precum utilizarea telefonului, care nu este necesară pentru o protecție eficientă a consumatorului, ar risca să constituie o măsură disproporționată în raport cu obiectivele de protecție a consumatorului, susceptibilă să impună sarcini neadecvate întreprinderilor în cauză, mai ales celor care nu sunt „giganți ai internetului” precum Amazon.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Așadar, în opinia avocatului general, aspectul care contează nu este modul de comunicare considerat în abstract, ci capacitatea concretă a acestuia de a asigura atingerea următoarelor obiective prevăzute de directivă: i) un contact rapid și o comunicare eficientă între
consumator și profesionist și ii) o informare furnizată într-un mod clar și comprehensibil.

Avocatul general propune, așadar, Curții să declare că, pentru contractele la distanță și pentru cele negociate înafara spațiilor comerciale, enumerarea mijloacelor de contact (telefon, fax, e-mail) în directivă este doar exemplificativă. Profesionistul este, așadar, liber să aleagă mijloacele care vor fi puse la dispoziție pentru contactul cu consumatorul, inclusiv mijloace de comunicare neindicate în mod expres în directivă, precum, de exemplu, o discuție online (evoluție tehnologică a faxului) sau un sistem de rapel telefonic (evoluție tehnologică a serviciului de call center), atâta timp cât sunt îndeplinite obiectivele directivei menționate mai sus. În plus, din obiectivul de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și din natura exemplificativă a mijloacelor de comunicare rezultă obligația profesionistului de a pune la dispoziția consumatorului mai multe mijloace de comunicare, asigurând libertatea de alegere a acestuia din urmă.

În continuare, abordând al doilea obiectiv enumerat mai sus, avocatul general observă că claritatea și caracterul comprehensibil al informației constituie aspecte ale obligației generale de transparență a condițiilor contractuale. Această obligație se aplică, în mod evident, și modalităților de contact și impune profesionistului obligația de a se asigura că consumatorul este în măsură să înțeleagă în mod neechivoc care sunt modalitățile de contact de care dispune, în caz de necesitate, pentru a comunica cu profesionistul. În plus, pentru avocatul general, simplitatea accesului la informație constituie o condiție necesară a transparenței. Astfel, o navigare care, ca urmare a complexității sale, ar face ca accesul la informație să fie dificil, ar fi incompatibilă cu obiectivele directivei. În consecință, avocatul general propune Curții să declare că în temeiul obligației de transparență a profesionistului, informația pe care acesta o furnizează cu privire la mijloacele de contact puse la dispoziția consumatorului trebuie să poată fi accesată de către acesta din urmă în mod simplu, eficient și cu o rapiditate rezonabilă.

 

Te-ar putea interesa și:

Uber pierde la Curtea de Apel Cluj. Practici de concurență neloială.

CJUE. Achizitie online. Dreptul de retragere se aplica chiar dacă a fost indepartat ambalajul.

#LegalUprăspunde. Ce documentație trebuie urcată pe site pentru a respecta GDPR?

 

În ceea ce privește semnificația expresiei „în cazul în care sunt disponibile”, cu referire la cele trei modalități tipice de comunicare între profesionist și client (telefon, fax, e-mail), avocatul general propune Curții să declare că, pe de o parte, aceasta implică inexistența unei obligații a profesionistului să activeze o nouă linie telefonică sau de fax ori o nouă adresă electronică atunci când decide să încheie contracte la distanță și că, pe de altă parte, această expresie semnifică „în cazul în care sunt puse la dispoziția consumatorului”, iar nu „ în cazul în care există în organizarea întreprinderii”: astfel, nu tot ceea există într-un anumit context este în mod necesar disponibil sau la dispoziția tuturor celor care doresc să facă uz de aceasta. În consecință, Avocatul general concluzionează că, atunci când întreprinderea dispune de o linie telefonică, aceasta nu trebuie pusă în mod necesar la dispoziția consumatorilor, atâta timp cât, precum s-a menționat, realizarea obiectivelor directivei este asigurată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În sfârșit, avocatul general, după ce a amintit interdicția expresă ca statele membre să adopte în dreptul lor național dispoziții care să se îndepărteze de la cele stabilite în directiva menționată, propune Curții să declare că directiva se opune unei legislații naționale, precum cea germană, care ar impune profesionistului o obligație neprevăzută de directivă, și anume cea de a pune în orice caz o linie telefonică de contact la dispoziția consumatorului.

Sursa: Curia



arhive-jurisprudenta-europeana-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord