Aici descoperim
dreptul tehnologiei

paper-cut-outs-social-networking-icons-with-like-icon-wooden-table_23-2147841366.jpg

Utilizarea rețelelor de socializare a devenit o obișnuință pentru fiecare persoană în parte. De la verificarea notificărilor primite, până la conversațiile în sfera virtuală, internetul a început să acapareze întru totul mintea umană. O astfel de practică a început să fie sancționată de către angajatori, inclusiv prin decizii de concediere. Dar poate o astfel de decizie să fie una legitimă?

Monitorizare sau viață privată?

În raportul drept la monitorizare – drept la viață privată trebuie să primeze dreptul la viața privată. Cel puțin, astfel este receptată această situație în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin Hotărârea nr. 61496/08 din septembrie 2017, în cauza Bărbulescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acțiunea de monitorizare a comunicărilor angajatului, alături de consultarea conținutului, care au avut ca scop justificativ concedierea angajatului, au adus atingere vieții private (a se vedea Hotărârea nr. 61496/08 din 2 septembrie 2017 a Curții Europene a Drepturilor Omului, platformă online hudoc.echr.coe.int).

Situația faptică este următoarea:

  • Angajatul unei societăți din România a utilizat contul de Yahoo Messenger în timpul serviciului;
  • Contul a fost utilizat în scopul de a răspunde întrebărilor primite de la clienții societății comerciale în cadrul căruia era angajat, dar și în purtarea de conversații cu fratele și logodnica acestuia;
  • Asupra acțiunilor sale s-a început monitorizarea de către societatea comercială în cauză;
  • Angajatul a fost anunțat cu privire la monitorizarea sa;
  • Angajatului i s-a pus în vedere și faptul că utiliza internetul în scopuri personale;
  • Regulamentul intern al societății comerciale prevedea faptul că este interzisă utilizarea internetului în timpul serviciului în scopuri personale;
  • Angajatului i s-a aplicat sancțiunea concedierii.

Te-ar putea interesa și:

Ulterior, adresându-se Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), s-a constatat faptul că înregistrările conversațiilor angajatului le includeau și pe cele pe care acesta le efectuase cu fratele sau logodnica sa, deci intrau în sfera conversațiilor private. Cu toate acestea, CEDO a constatat că nu a existat nicio încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Conform art. 8 din prezenta Convenție, orice persoană are:

  • Dreptul la respectarea vieții sale private și de familie;
  • Dreptul la respectarea domiciliului său;
  • Dreptul la respectarea corespondenței sale.

De asemenea, amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată și de familie nu este admis. Derogarea se face numai în situația în care:

  • Amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului este prevăzut de lege;
  • Amestecul constituie o măsură necesară (într-o societate democratică) pentru subdomenii precum: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii, prevenirea faptelor de natură penală, protecția sănătății, protecția drepturilor și a libertăților altor persoane (a se vedea Convenția Europeană a Dreptuilor Omului, platformă online echr.coe.int).

Folosești supraveghere CCTV pentru a supraveghea angajații la locul de muncă, dar nu ai implementat încă GDPR? Află mai multe despre soluția noastră aici. 

 

Care a fost motivarea Curții Europene a Drepturilor Omului?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că autoritățile naționale nu au acordat protecția adecvată drepturilor reclamantului (ale angajatului) la respectarea vieții private. S-a constatat astfel că a existat o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la această soluție a Curții au existat și opinii divergente, distincte.

Prin opinia divergentă a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat în primă etapă că, deși solicitantul (angajat al societății comerciale) a cerut instanțelor naționale desființarea deciziei de concediere – fără a se materializa într-o soluție favorabilă acestuia, nici la nivel internațional nu s-a putut constata o încălcare a vieții private prin accesul și monitorizarea de către societatea comercială în cauză a conversațiilor sale.

 

Raționamentul ,,divergent” al Curții Europene a Drepturilor Omului a fost următorul:

  • Monitorizarea angajatului de către angajator s-a desfășurat pe o perioadă limitată în timp;
  • Monitorizarea a avut ca obiect strict activitățile de comunicare electronică și internet ale angajatului;
  • Rezultatele obținute din operațiunea de monitorizare au fost utilizat exclusiv în scopul procedurii disciplinare;
  • Numai angajatorul a avut acces la conținutul comunicărilor angajatului, nicio altă persoană din cadrul societății nu a luat cunoștință de conținutul lor;
  • Nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că acel conținut al comunicărilor angajatului a fost dezvăluit altor persoane (colegilor acestuia);
  • Angajatul a încălcat regulamentul intern al societății comerciale în cauză, care prevedea că este interzisă utilizarea calculatoarelor în scopuri personale;
  • Angajatul a fost informat cu privire la monitorizarea sa;
  • Angajatul a afirmat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului că știa faptul că utilizarea calculatorului în scopuri private, personale, era interzisă;
  • Instanțele naționale au constatat corect că obiectul legal pe care angajatorul l-a urmărit în monitorizarea comunicărilor angajatului a fost reprezentat de exercitarea dreptului și a datoriei de a asigura buna conducere a companiei (a se vedea integral la hudoc.echr.coe.int, Cauza Bărbulescu contra României).

O parte dintre judecătorii Curții a decis (în opinie divergentă), având în vedere raportul prioritate a intereselor angajatorului – prioritate a intereselor salariatului, faptul că instanțele naționale au acționat în marja de apreciere a statului român, instanțele naționale considerând legală decizia de concediere. Prin urmare, prin opinia divergentă a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) s-a concluzionat faptul că nu s-a produs nicio încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO).

Curtea s-a pronunțat în favoarea încălcării dreptului la viață privată și familială cu 11 voturi contra 6. De asemenea, a hotărât cu 16 voturi la 1 că satisfacția justă pentru prejudiciul moral cauzat angajatului (reclamant)  este reprezentată de constatarea încălcării art. 8 din Convenție. Cu 14 voturi la 3 a reținut că statul pârât va plăti reclamantului suma de 1365 de euro pentru costuri și cheltuieli , în termen de 3 luni (a se consulta hudoc.echr.coe.int, Case of Bărbulescu v. Romania).

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



bulb-drawing-with-crumpled-paper-as-light_23-2147965737.jpg

Hotărârea în cauza C-683/17
Cofemel – Sociedade de Vestuário, SA/G-Star Raw CV

Protecția prin dreptul de autor nu poate fi acordată unor modele industriale pentru
simplul motiv că, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, acestea produc un
efect estetic specific

Aceste modele industriale trebuie să constituie expresia unor opere originale pentru a beneficia de
o astfel de protecție

Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia) este sesizată cu un litigiu între Cofemel – Sociedade de Vestuário, SA (denumită în continuare „Cofemel”), pe de o parte, și G-Star Raw CV (denumită în continuare „G-Star”), pe de altă parte, două societăți care își desfășoară activitatea în sectorul conceperii, producerii și comercializării de îmbrăcăminte. Acest litigiu privește respectarea drepturilor de autor revendicate de G-Star, care acuză Cofemel de producerea și comercializarea unor jeanși, bluze sport și tricouri care copiază unele dintre modelele sale.

De protecția proprietății intelectuale asigurată de dreptul Uniunii beneficiază, între altele, operele, autorilor acestora garantându-li-se, în temeiul Directivei privind dreptul de autor, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea, comunicarea publică și distribuirea. În paralel, alte acte de drept derivat al Uniunii asigură o protecție specifică desenelor și modelelor industriale.

În acest context, Supremo Tribunal de Justiça arată că Código de Direitos do Autor e dos Direitos Conexos (Codul dreptului de autor și al drepturilor conexe portughez) include desenele și modelele industriale pe lista operelor care pot beneficia de protecție în temeiul dreptului de autor, însă nu precizează explicit condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca anumite obiecte, care urmăresc un scop utilitar, să beneficieze efectiv de o asemenea protecție. Întrucât problema nu face obiectul unui consens în jurisprudența și în doctrina portugheze, Supremo Tribunal de Justiça solicită Curții de Justiție să stabilească, în esență, dacă Directiva privind dreptul de autor se opune ca o reglementare națională să prevadă acordarea acestei protecții în cazul în care este îndeplinită o condiție specifică potrivit căreia desenele și modelele industriale trebuie, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, să producă un efect estetic specific.

 

Te-ar putea interesa si:

 

Prin hotărârea pronunțată azi, Curtea răspunde la această întrebare în mod afirmativ.

În această privință, Curtea amintește, mai întâi, jurisprudența sa constantă potrivit căreia orice obiect original care constituie expresia unei creații intelectuale proprii autorului său poate fi calificată drept „operă”, în sensul Directivei privind dreptul de autor.

În continuare, Curtea arată că o serie de acte de drept derivat al Uniunii instituie o protecție specifică pentru desenele și modelele industriale, prevăzând în același timp că această protecție specifică se poate aplica în mod cumulativ cu protecția generală asigurată prin Directiva privind dreptul de autor. În consecință, un desen sau un model industrial poate fi de asemenea calificat, într-un caz dat, drept „operă”.

 

 

În aceste condiții, Curtea subliniază că protecția desenelor și modelelor industriale, pe de o parte, și protecția oferită de dreptul de autor, pe de altă parte, urmăresc obiective diferite și sunt supuse unor regimuri distincte. Astfel, prima urmărește să protejeze obiecte care, deși sunt noi și individualizate, prezintă un caracter utilitar și au vocație să fie produse în masă. În plus, aceasta este menită să se aplice pe o durată limitată, care să permită rentabilizarea investițiilor necesare pentru crearea și producerea acestor obiecte, fără a îngrădi însă în mod excesiv concurența. La rândul său, protecția aferentă dreptului de autor, a cărei durată este semnificativ mai mare, este rezervată obiectelor care merită să fie calificate drept opere. În acest cadru, acordarea unei protecții în temeiul dreptului de autor unui obiect protejat deja cu titlu de desen sau model industrial nu trebuie să aducă atingere finalităților și efectivității corespunzătoare acestor două regimuri, motiv pentru care acordarea cumulativă a unei asemenea protecții nu poate fi avută în vedere decât în anumite situații.

 

 

În sfârșit, Curtea explică faptul că efectul estetic susceptibil de a fi produs de un desen sau model industrial nu constituie un element pertinent pentru a determina, într-un caz dat, dacă acest desen sau model industrial poate fi calificat drept „operă”, având în vedere că un asemenea efect estetic reprezintă rezultatul senzației intrinsec subiective de frumusețeresimțite de fiecare persoană chemată să privească desenul sau modelul industrial în cauză. Această calificare impune, în schimb, să se demonstreze, pe de o parte, existența unui obiect identificabil cu suficientă precizie și obiectivitate, și, pe de altă parte, ca acest obiect să constituie o creație intelectuală care reflectă libertatea de alegere și personalitatea autorului său.

In consecință, împrejurarea că modele industriale produc, dincolo de scopul utilitar pe care îl urmăresc, un efect estetic specific, nu permite, în sine, calificarea unor astfel de modele industriale drept „opere”.

 

 


 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


mobile-phone-opened-google-application_1421-1751.jpg

Dispoziția din dreptul german care interzice motoarelor de căutare să utilizeze
„snippet-uri” (un text scurt sau un fragment de text) de presă fără autorizația
editorului nu este aplicabilă în lipsa unei notificări prealabile a Comisiei

În fapt, este vorba despre o reglementare referitoare la un serviciu al societății informaționale și
deci despre „o reglementare tehnică” al cărei proiect trebuie să facă obiectul unei notificări a
Comisiei

VG Media, o societate germană de gestiune colectivă a drepturilor de autor, a formulat la Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) o acțiune în despăgubire împotriva Google pentru încălcarea drepturilor conexe drepturilor de autor ale mai multora dintre aderenții săi, editori de presă. Aceasta susține că Google a utilizat, de la 1 august 2013, pe motorul său de căutare și pe situl de informații automatizat, „Google Actualități”, „snippet-uri” de presă (texte scurte sau fragmente din texte de presă, după caz, însoțite de imagini), care provin de la membrii săi, fără a plăti în schimb vreo remunerație.

Landgericht Berlin are dubii în ceea ce privește posibilitatea ca VG Media să se prevaleze, față de Google, de dispoziția din dreptul german relevantă care a intrat în vigoare la 1 august 2013 și care vizează să protejeze editorii de presă.

Te-ar putea interesa și:

Această dispoziție interzice numai operatorilor comerciali de motoare de căutare (și furnizorilor comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi) să pună la dispoziția publicului, integral sau parțial, publicații de presă, cu excepția unor cuvinte individuale și a unor scurte fragmente de text.

Landgericht Berlin dorește să afle dacă o astfel de dispoziție constituie o „reglementare tehnică”, în sensul Directivei 98/34 de stabilire a standardelor și reglementărilor tehnice care ar fi trebuit să facă obiectul unei notificări prealabile a Comisiei pentru a putea fi
invocată împotriva particularilor.

Prin hotărârea pronunțată în această zi, Curtea de Justiție răspunde afirmativ.

O dispoziție precum cea în discuție constituie o reglementare referitoare la serviciile societății informaționale și deci o „reglementare tehnică”.

În fapt, ea vizează în mod specific serviciile în discuție, întrucât reiese că obiectul său principal și finalitatea sa erau protejarea editorilor de presă împotriva atingerilor aduse dreptului de autor prin motoarele de căutare online. În acest cadru, se pare că s-a considerat că este necesară o protecție doar împotriva unor atingeri sistematice aduse operelor editorilor online, săvârșite de furnizorii de servicii ale societății informaționale.

 

 


Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul medical? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


photo-1517479149777-5f3b1511d5ad.jpg

Hotărârea în cauza C-163/18
HQ și alții/Aegean Airlines

Pasagerii care au dreptul să se adreseze operatorului lor de turism pentru a obține
rambursarea costului biletelor lor de avion nu au posibilitatea de solicita și o
rambursare de la operatorul de transport aerian

Un astfel de cumul ar fi de natură să conducă la o supraprotecție nejustificată a pasagerilor în
detrimentul operatorului de transport aerian

La 19 martie 2015, trei persoane au rezervat zboruri dus-întors între Eelde (Țările de Jos) și Corfu (Grecia) la Hellas Travel, o agenție de turism cu sediul în Țările de Jos. Aceste zboruri făceau parte dintr-un „pachet de servicii turistice” al cărui preț a fost achitat către Hellas Travel.

Zborurile trebuiau operate de Aegean Airlines, societate cu sediul în Grecia, care încheiase în acest scop un acord cu G.S. Charter Aviation Services, societate cu sediul în Cipru: Aegean Airlines punea la dispoziția G.S. Charter Aviation Services un anumit număr de locuri în avion, în schimbul plății unei taxe de charter. G.S. Charter Aviation Services a revândut ulterior aceste locuri în avion unor terți, printre care Hellas Travel.

Totuși, cu câteva zile înainte de data de plecare convenită, Hellas Travel i-a anunțat pe cei trei turiști că călătoria lor era anulată. Astfel, Aegean Airlines hotărâse, din cauza imposibilității de a obține prețul stabilit în prealabil cu Hellas Travel, să nu mai asigure zboruri cu destinația și provenind din Corfu. La 3 august 2016, Hellas Travel a fost declarată în faliment. Ea nu a rambursat prețul biletelor de avion celor trei turiști.

Aceștia au sesizat Rechtbank Noord-Nederland (Tribunalul din Nordul Țărilor de Jos, Țările de Jos), care a obligat Aegean Airlines la plata unei compensații forfetare pentru anularea zborului lor, în temeiul Regulamentului nr. 261/2004 privind drepturile pasagerilor.
.

 

În schimb, acest tribunal nu s-a pronunțat asupra cererii lor prin care s-a solicitat rambursarea costului biletelor de avion. Cu privire la acest aspect, tribunalul s-a adresat Curții de Justiție. Acesta dorește să afle dacă un pasager care are, în temeiul Directivei privind pachetele de servicii pentru călătorii, dreptul să solicite operatorului său de turism rambursarea costului biletului său de avion, poate solicita rambursarea costului acestui bilet de la operatorul de transport aerian, în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor.

În hotărârea sa de astăzi, Curtea subliniază că simpla existență a unui drept de rambursare, rezultând din Directiva privind pachetele de servicii pentru călătorii, este suficientă pentru a exclude posibilitatea ca un pasager al cărui zbor face parte dintr-un pachet de servicii turistice să solicite rambursarea costului biletului său, în temeiul Regulamentului privind drepturile pasagerilor, de la operatorul efectiv de transport aerian.

Astfel, Curtea apreciază că, deși legiuitorul Uniunii nu a dorit să excludă complet pasagerii al căror zbor face parte dintr-un pachet de servicii turistice din domeniul de aplicare al Regulamentului privind drepturile pasagerilor, acesta a intenționat totuși să mențină în privința lor efectele sistemului considerat suficient de protector care fusese instituit anterior în temeiul Directivei privind pachetele de servicii pentru călătorii.

Te-ar putea interesa și:

Rezultă că drepturile la rambursarea costului biletului, în temeiul regulamentului, respectiv, al directivei, nu pot fi cumulate. Un astfel de cumul ar fi de natură să conducă la o supraprotecție nejustificată a pasagerului în cauză, în detrimentul operatorului efectiv de transport aerian, acesta din urmă riscând astfel să fie nevoit să își asume în parte responsabilitatea care îi revine operatorului de turism.

Această concluzie se impune și în ipoteza în care operatorul de turism s-ar afla în incapacitatea financiară de a efectua rambursarea costului biletului și nu ar fi luat nicio măsură pentru a garanta această rambursare. În acest cadru, Curtea subliniază că directiva prevede, în special, că operatorul de turism trebuie să aducă garanții suficiente pentru a asigura, în caz de insolvență sau de faliment, rambursarea sumelor achitate. Curtea amintește, pe de altă parte, jurisprudența sa potrivit căreia o reglementare națională nu transpune corect obligațiile prevăzute de directivă decât dacă aceasta are drept rezultat să garanteze efectiv pasagerilor rambursarea tuturor sumelor pe care le-au achitat în caz de insolvență a operatorului de turism. În caz contrar, turistul în cauză beneficiază, în orice caz, de posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere împotriva statului membru în cauză pentru prejudiciile care îi sunt cauzate ca urmare a unei încălcări a dreptului
Uniunii.

 



car-travelling-by-sunny-road_1088-51.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Hotărârea în cauza C-100/18
Línea Directa Aseguradora, S.A./Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros

 

O situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil de mai mult
de 24 de ore a luat foc, provocând un incendiu, care își are originea în circuitul
electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil intră în sfera noțiunii de
„pagube produse de vehicule”, în sensul Directivei privind asigurarea de
răspundere civilă auto

În luna august a anului 2013, un vehicul care nu mai circulase de 24 de ore, staționat în garajul privat al unui imobil, a luat foc și a cauzat prejudicii. Incendiul își are originea în circuitul electric al vehiculului. Proprietarul vehiculului încheiase o asigurare de răspundere civilă auto cu Línea Directa Aseguradora, S.A. (denumită în continuare „Línea Directa”). Imobilul era asigurat la Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros (denumită în continuare „Segurcaixa”), iar societatea proprietară a fost despăgubită în cuantum de 44 704,34 euro în repararea prejudiciilor cauzate imobilului de incendiul vehiculului.

În luna martie a anului 2014, Segurcaixa a chemat în judecată Línea Directa pentru ca aceasta să fie obligată la rambursarea despăgubirii plătit, pentru motivul că accidentul își avea originea într-un eveniment legat de circulația vehiculului acoperit de asigurarea auto a vehiculului. Cererea Segurcaixa a fost respinsă în primă instanță însă, în cadrul procedurii de apel, Línea Directa a fost obligată la plata despăgubirii solicitate de Segurcaixa, întrucât instanța competentă a reținut că reprezintă un „eveniment legat de circulația vehiculului”, în sensul dreptului spaniol, „o situație în care un vehicul staționat în mod nepermanent într-un garaj privat a luat foc, atunci când acest incendiu a fost provocat de cauze proprii vehiculului și fără intervenția unor terți”.

Línea Directa a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea supremă, Spania). Întrucât are îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată noțiunii de „eveniment legat de circulația vehiculului” conținute în Directiva privind asigurarea de răspundere civilă auto,această instanță a decis să adreseze întrebări Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea consideră că intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule” o situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil a luat foc provocând un incendiu, care își are originea în circuitul electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil chiar dacă vehiculul nu a fost deplasat timp de mai mult de 24 de ore înainte de producerea incendiului.

 

Curtea amintește, mai întâi, că noțiunea de „pagube produse de vehicule” constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, a cărei interpretare nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru. Ea subliniază de asemenea că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor provocate de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de către legiuitorul Uniunii.

Curtea arată că, potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de „pagube produse de vehicule” nu este limitată la situațiile de circulație rutieră și că în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită, în special orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport.

Pe de o parte, faptul că vehiculul implicat într-un accident era staționat la momentul în care s-a produs acesta nu ar exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport. Pe de altă parte, nicio dispoziție a directivei nu limitează întinderea obligației de asigurare și a protecției pe care această obligație urmărește să o confere victimelor unor accidente cauzate de vehicule cu motor la cazurile de utilizare a unor astfel de vehicule pe anumite terenuri sau pe anumite drumuri.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Curtea deduce din aceasta că domeniul de aplicare al noțiunii de „pagube produse de vehicule”, în sensul directivei, nu depinde de caracteristicile terenului pe care este utilizat acest vehicul și în special de împrejurarea că vehiculul în cauză este, la momentul accidentului, staționat și se află într-o parcare. În aceste condiții, ea consideră că staționarea și perioada de imobilizare a vehiculului sunt etape naturale și necesare care fac parte integrantă din utilizarea acestuia ca mijloc de transport. Vehiculul este astfel utilizat în conformitate cu funcția sa de mijloc de transport, în principiu, în timpul staționării sale între două deplasări.

În speță, Curtea consideră că staționarea unui vehicul într-un garaj privat constituie o utilizare conformă cu funcția de mijloc de transport. Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că acest vehicul a staționat mai mult de 24 de ore în acest garaj, întrucât staționarea unui vehicul presupune ca acesta să rămână imobilizat, uneori pentru o perioadă îndelungată, până la următoarea sa deplasare.

În ceea ce privește împrejurarea că accidentul în discuție rezultă dintr-un incendiu cauzat de circuitul electric al unui vehicul, Curtea consideră că din moment ce vehiculul care se află la originea acestui accident corespunde definiției de „vehicul” în sensul directivei, nu este necesar să se identifice printre piesele vehiculului cea care se află la originea faptei prejudiciabile și nici să se determine funcțiile pe care le asigură această piesă.

Sursa Curia

 

 

 



Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_.png

Potrivit avocatului general Szpunar, Facebook poate fi obligată să caute și să
identifice toate comentariile identice cu un comentariu calomnios a cărui
nelegalitate a fost constatată, precum și comentarii echivalente în măsura în care
acestea din urmă provin de la același utilizator

În speță, dreptul Uniunii invocat nu reglementează aspectul dacă Facebook poate fi obligată să
elimine comentariile în cauză la nivel mondial

 

Doamna Eva Glawischnig-Piesczek, care era deputată în Nationalrat (Consiliul Național austriac), președintă a grupului parlamentar die Grünen („Verzii”) și purtător de cuvânt al acestui partid la nivel federal, a solicitat instanțelor austriece să pronunțe o ordonanță privind măsuri provizorii prin care să oblige Facebook să oprească publicarea unui comentariu calomnios.

Astfel, un utilizator al Facebook a publicat, pe pagina sa personală, un articol al revistei austriece de informații online oe24.at intitulat „Verzii: în favoarea menținerii unui venit minim pentru refugiați”. Această publicare a avut ca efect generarea pe Facebook a unei „imagini în miniatură” a site-ului oe24.at, cuprinzând titlul și un scurt rezumat ale acestui articol, precum și o fotografie a doamnei Glawischnig-Piesczek. Acest utilizator a publicat în plus, cu privire la articolul respectiv, un comentariu degradant referitor la doamna Glawischnig-Piesczek. Informațiile respective puteau ficonsultate de orice utilizator al Facebook.

Întrucât Facebook nu a reacționat la cererea sa de a șterge acest comentariu, doamna Glawischnig-Piesczek a solicitat obligarea Facebook la încetarea publicării și/sau a distribuirii de fotografii cu aceasta atunci când în mesajul care le însoțește apar afirmații identice cu comentariul
în discuție și/sau cu „conținut echivalent”.

Întrucât instanța de prim grad a pronunțat ordonanța privind măsuri provizorii solicitată, Facebook a blocat în Austria accesul la informația publicată inițial.

Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), sesizată în cele din urmă cu această cauză, consideră că afirmațiile în discuție urmăreau să aducă atingere onoarei doamnei GlawischnigPiesczek, să o insulte și să o calomnieze.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Întrucât instanța de trimitere este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă somația de încetare poate fi de asemenea extinsă, la nivel mondial, la afirmațiile cu formulare identică și/sau cu conținut echivalent de care Facebook nu are cunoștință, Oberster Gerichtshof a solicitat Curții de justiție să interpreteze în acest context directiva privind comerțul electronic2.

Potrivit acestei directive, un furnizor de servicii de hosting (și, așadar, un administrator al unei platforme de rețea socială3, precum Facebook) nu este în principiu responsabil pentru informațiile stocate de terți pe serverele sale în cazul în care nu are cunoștință de caracterul lor nelegal. Cu toate acestea, odată informat cu privire la nelegalitatea lor, el trebuie să le elimine sau să blocheze accesul la acestea. În plus, directiva prevede că nu i se poate impune unui furnizor de servicii de hosting o obligație generală de supraveghere a informațiilor pe care le stochează sau o obligație generală de a căuta în mod activ faptele sau circumstanțele care indică activități ilicite.

În concluziile sale de astăzi, avocatul general Maciej Szpunar consideră că directiva privind comerțul electronic nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting care administrează o platformă de socializare, precum Facebook, să fie obligat, printr-o somație, să caute și să identifice, printre toate informațiile difuzate de utilizatorii acestei platforme, informațiile identice cu cea calificată drept ilicită de o instanță care a emis această somație.

 

Potrivit avocatului general, această abordare permite asigurarea unui just echilibru între drepturile fundamentale în cauză, și anume protecția vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate, cea a libertății de a desfășura o activitate comercială, precum și cea a libertății de exprimare și de informare. Pe de o parte, ea nu necesită mijloace tehnice sofisticate, susceptibile să reprezinte o povară extraordinară. Pe de altă parte, ținând seama de ușurința reproducerii informațiilor în mediul internetului, ea se dovedește necesară pentru a asigura protecția eficientă a vieții private și a drepturilor referitoare la personalitate.

 

 

În cadrul somației, furnizorul de servicii de hosting poate fi de asemenea obligat să caute și să identifice informațiile echivalente celei calificate drept ilicită numai printre informațiile difuzate de utilizatorul care a difuzat această informație. O instanță care se pronunță cu privire la eliminarea unor astfel de informații echivalente trebuie să garanteze că efectele somației sale sunt clare, precise și previzibile. Astfel, aceasta trebuie să evalueze comparativ drepturile fundamentale în cauză și să țină seama de principiul proporționalității.

O obligație de identificare a informațiilor echivalente care provin de la orice utilizator nu ar asigura un just echilibru între drepturile fundamentale în cauză. Pe de o parte, căutarea și identificarea unor astfel de informații ar necesita soluții costisitoare. Pe de altă parte, punerea în aplicare a acestor soluții ar conduce la o cenzură, astfel încât libertatea de exprimare și de informare ar putea fi restrânsă în mod sistematic.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În plus, potrivit avocatului general, întrucât directiva nu reglementează domeniul de aplicare teritorial al unei obligații de eliminare a informațiilor difuzate prin intermediul unei platforme de socializare, aceasta nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine astfel de informații la nivel mondial. Pe de altă parte, domeniul de aplicare teritorial nu este reglementat nici de alte dispoziții ale dreptului Uniunii, în măsura în care, în speță, doamna Glawischnig-Piesczek nu se prevalează de dreptul Uniunii, ci de dispozițiile generale ale dreptului civil austriac în materie de atingeri aduse vieții private și drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia4, care nu sunt armonizate. Atât aspectul efectelor extrateritoriale ale unei somații care impune o obligație de eliminare, cât și cel al domeniului de aplicare teritorial al unei astfel de obligații ar trebui să facă obiectul unei analize efectuate în special în lumina dreptului internațional public și privat.

De asemenea, avocatul general consideră că directiva nu se opune ca un furnizor de servicii de hosting să fie obligat să elimine informațiile echivalente celei care a fost calificată drept ilicită, din moment ce i-au fost semnalate de persoana în cauză, de terți sau în alt mod, întrucât într-un astfel de caz obligația de eliminare nu implică o supraveghere generală a informațiilor stocate.

Sursa aici



photo-1518983062375-277101e06039.jpg

Statele membre trebuie să oblige angajatorii să instituie un sistem care să permită
măsurarea duratei timpului de lucru zilnic

 

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 61/19
Luxemburg, 14 mai 2019
Hotărârea în cauza C-55/18
Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO)/Deutsche Bank
SAE

 

Sindicatul spaniol Federación de Servicios Comisiones Obreras (CCOO) a sesizat Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) pentru a obține o hotărâre de constatare a obligației Deutsche Bank SAE de a institui un sistem de înregistrare a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului său. Sindicatul consideră că acest sistem ar permite verificarea respectării programelor de lucru prevăzute și a obligației, prevăzute de legislația națională, de a transmite reprezentanților sindicali informațiile referitoare la orele suplimentare efectuate lunar. În opinia CCOO, obligația de a institui un astfel de sistem de înregistrare decurge nu numai din legislația națională, ci și din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și din Directiva privind timpul de lucrul1. Deutsche Bank susține că din jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) decurge că dreptul spaniol nu prevede o asemenea obligație cu aplicabilitate generală. Astfel, din această jurisprudență ar reieși că legea spaniolăimpune numai, exceptând cazul în care se convine altfel, ținerea unui registru al orelor suplimentare efectuate de lucrători precum și comunicarea, la finele fiecărei luni, lucrătorilor șireprezentanților lor, a numărului de ore suplimentare astfel efectuate.

 

 

Audiencia Nacional a exprimat îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretării efectuate de Tribunal Supremo a legii spaniole și a adresat întrebări în acest sens Curții de Justiție. Potrivit informației pe care aceasta a furnizat-o Curții, 53,7 % din orele suplimentare efectuate în Spania nu sunt înregistrate. Pe de altă parte, Ministerul Muncii și Securității Sociale spaniol consideră că este necesar, pentru a stabili dacă au fost efectuate ore suplimentare, să se cunoască cu exactitate numărul de ore de lucru normale efectuate. Audiencia Nacional subliniază că interpretarea dreptului spaniol de către Tribunal Supremo îi privează, în practică, pe de o parte, pe lucrători de un mijloc de probă esențial pentru a demonstra că timpul lor de lucru a depășit duratele maxime de lucru și, pe de altă parte, pe reprezentanții acestora de mijloacele necesare pentru a verifica respectarea normelor aplicabile în materie. Prin urmare, dreptul spaniol nu ar fi în măsură să garanteze respectarea efectivă a obligațiilor prevăzute de Directiva privind timpul de lucru și de Directiva privind securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă2

 

Te-ar putea interesa și:

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea declară că aceste directive, interpretate în lumina cartei, se opun unei reglementări care, potrivit interpretării acesteia de către jurisprudența națională, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.

Curtea subliniază mai întâi importanța dreptului fundamental al fiecărui lucrător la o limitare a duratei maxime de lucru și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, care este consacrat în cartă și al cărui conținut este precizat de Directiva privind timpul de lucru. Statele membre sunt ținute să asigure lucrătorilor beneficiul efectiv al drepturilor care le-au fost conferite, fără ca modalitățile concrete alese pentru asigurarea aplicării directivei să poată goli aceste drepturi de esența lor. Curtea amintește în această privință că lucrătorul trebuie considerat parte vulnerabilă în cadrul raportului de muncă, astfel încât este necesar să se prevină ca angajatorul să îi impună o restricție a drepturilor sale.

Curtea constată că, în lipsa unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecărui lucrător, nu se poate stabili în mod obiectiv și fiabil nici numărul de ore de lucru efectuate precum și repartiția lor în timp, nici numărul de ore suplimentare, ceea ce face excesiv de dificil, dacă nu imposibil în practică, pentru lucrători să asigure respectarea drepturilor lor.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Astfel, stabilirea obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal este esențială pentru a determina dacă durata maximă săptămânală de lucru care include orele suplimentare precum și perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal au fost respectate. Curtea apreciază așadar că o reglementare națională care nu prevede obligația de a recurge la un instrument care să permită această stabilire nu garantează efectul util al drepturilor conferite de cartă și de Directiva privind timpul de lucru, întrucât privează atât angajatorii, cât și lucrătorii de posibilitatea de a verifica dacă aceste drepturi sunt respectate. O asemenea reglementare ar putea astfel compromite obiectivul directivei care constă în asigurarea îmbunătățirii protecției securității și sănătății lucrătorilor și aceasta indiferent de durata maximă săptămânală de lucru reținută de dreptul național. În schimb, un sistem de înregistrare a timpului de lucru oferă lucrătorilor un mijloc deosebit de eficient de a accede lesne la date obiective și fiabile privind durata efectivă a muncii efectuate, ceea ce facilitează atât dovedirea de către respectivii lucrători a unei încălcări a drepturilor lor, cât și controlul de către autoritățile și instanțele naționale competente a respectării efective a acestor drepturi.

În consecință, în vederea asigurării efectului util al drepturilor conferite de Directiva privind timpul de lucru și de cartă, statele membre trebuie să impună angajatorilor obligația de a institui un sistem obiectiv, fiabil și accesibil care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător. Revine statelor membre sarcina să definească modalitățile concrete de punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, ținând seama eventual de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificități, în special de mărimea anumitor întreprinderi.

Sursa aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



zara-920x518.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat recent în cauza Cauza T-655/17, privind contestarea mărcii Zara Tanzania Adventure de către societatea Inditex SA, titulara bine-cunoscutei mărci Zara.

Cererea privind înregistrarea mărcii Zara Tanzania Adventures a fost formulată în aprilie 2009 ca marcă figurativă pe clasele Nisa 39 (servicii de călătorie și de turism), 41 (educație, ecologie, safari) și 43 (agenție și servicii hoteliere). Societatea Inditex a formulat opoziție împotriva înregistrării mărcii solicitate pentru toate produsele și serviciile menționate anterior, întemeindu-se pe propria sa marcă verbală UE, ZARA. Opoziția a fost admisă doar parțial, fiind respinsă cu privire la anumite servicii din clasa 39, “transport feroviar, pe căi navigabile interioare și transport aerian [și] închirierea de vehicule“.

Litigiul a ajuns în fața CJUE, ambele părți fiind nemulțumite de soluție. Prin hotărârea pronunțată, Curtea a precizat că titularul mărcii anterioare (Inditex pentru Zara) nu este obligat să dovedească atingerea efectivă și actuală a mărcii sale. Cu toate acestea, trebuie să prezinte apariția unui risc viitor, non-ipotetic, de avantaj sau dezavantaj neloial. Societatea titulară a mărcii a susținut că marca sa binecunoscută pe piața modei se dezvoltă, de asemenea și în direcția piețelor învecinate, cum ar fi cea a produselor alimentare, a serviciilor de restaurant și cazare. Având în vedere această evoluție, serviciile în cauză din clasele 39 sau 43 nu trebuie să fie similare cu produsele și serviciile pentru care s-a stabilit deja notorietatea mărcii anterioare, ci trebuie doar să existe o legătură cu sectorul comercial relevant. Unul din argumentele titularului Zara a fost că nu este neobișnuit pentru reviste de moda sau pentru bloggeri și lideri de opinie din mass-media combinarea elementelor de modă, cum ar fi îmbrăcăminte și accesorii cu articolele despre tendințele de călătorie, inclusiv destinații, hoteluri și restaurante.

CJUE a reamintit că întotdeauna trebuie efectuată o evaluare globală cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți pentru circumstanțele situației și a subliniat că, cu cât este mai mare caracterul distinctiv și reputația mărcii anterioare, cu atât este mai ușor să se dovedească un eventual risc de deteriorare a acesteia. Mai mult decât atât, există în prezent o tendință spre dezvoltarea mărcilor existente pe piața modei către alte piețe și industrii. Prin urmare, nu se poate exclude faptul că marca solicitată spre înregistrare nu ar aduce marca Zara în mintea publicului relevant chiar în ciuda diferențelor dintre aceste produse și servicii, motiv pentru care Curtea decis în favoarea societății Inditex SA, titulara mărcii Zara.

 Sursa aici

 

Avocat Roxana Constantinescu

Baroul Cluj

 

 

Te-ar mai putea interesa și:


photo-1501250987900-211872d97eaa.jpg

Progresul tehnologic a determinat motoarele de căutare online să dezvolte servicii tot mai performante pentru a răspunde cerințelor utilizatorilor. În ultimii ani, aceste servicii suplimentare, cum ar fi autocorectul și sugestiile de căutare au determinat deținătorii de drepturi să susțină că motoarele de căutare sunt răspunzătoare pentru încălcările drepturilor de autor efectuate de acele site-uri pe care motorul de căutare le permite accesul. Problema a fost în cele din urmă adusă în fața Curții Supreme a Italiei în Cauza Yahoo ! vs RTI.

Motoarele de căutare sunt expresii ale libertății de informare. Ele permit utilizatorilor să găsească rapid conținutul pe care îl caută (de orice natură) pe web, printr-un sistem automat care, pe o bază algoritmică, analizează în microsecunde un volum enorm de date și returnează utilizatorului un index al conținutului găsite. Acest lucru se face grație formulelor statistice și matematice care indică gradul de relevanță în raport cu o anumită cheie de căutare, tastată de utilizator (crawler web).

 

 

Curtea Supremă de Justiție din Italia a statuat că motoarele de căutare nu răspund juridic în măsura în care rămân neutre și se conformează horărârilor judecătorești de eliminare a conținutului ilegal. În concret, pentru a nu răspunde juridic, motoarele de căutare trebuie să:

  • nu modifice informațiile;
  • să respecte condiții egale de acces la informații;
  • nu interferează cu utilizarea legală a unei tehnologii recunoscute pe scară largă utilizată în industrie pentru a obține date privind utilizarea informațiilor;
  • acționeze cu promptitudine pentru a elimina conținutul și/sau a bloca accesul la conținutul ilegal, conformându-se unei decizii ale unei autorități administrative sau instanțe de judecată.

De asemenea, legislația europeană interzice ca motoarele de căutare să intervină între utilizator și informație, cu toate acestea, dacă informația este ilegală, este necesar ca această să fie eliminată din locația originală.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Sursa aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



photo-1459486208975-05d4c74eff9d.jpg

Hotărârea în cauza C-254/18

 

O reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de
lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date
calendaristice fixe

O asemenea reglementare trebuie să cuprindă însă mecanisme care permit să se asigure că
timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase
luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive

 

Un litigiu a intervenit între Syndicat des cadres de la sécurité intérieure, pe de o parte, și autoritățile franceze, pe de altă parte, în legătură cu perioada de referință utilizată pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal al funcționarilor activi ai serviciilor din cadrul poliției
naționale.

Decretul francez aplicabil acestor funcționari prevede că timpul de lucru săptămânal, pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, nu poate depăși în medie 48 de ore pe perioada unui semestru al anului calendaristic.

La 28 martie 2017, Syndicat des cadres de la sécurité intérieure a introdus o cerere la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) prin care a solicitat anularea acestei dispoziții. Acesta susține că, prin faptul că a reținut, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, o perioadă de referință exprimată în semestre ale anului calendaristic (perioadă de referință fixă), iar nu o perioadă de șase luni ale cărei început și sfârșit s-ar modifica în funcție de trecerea timpului (perioadă de referință variabilă), dispoziția sus-citată ar încălca normele stabilite de Directiva privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în special derogarea în temeiul căreia statele membre pot extinde perioada de referință până la șase luni.

Conseil d’État solicită Curții să stabilească dacă dispozițiile directivei se opun reglementării franceze care prevede, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, iar nu perioade de referință definite pe
o bază variabilă.

 

Te-ar putea interesa și:

CJUE. Pierd dreptul la concediu dacă nu îl solicit în cursul anului?

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea constată, referitor în special la lipsa unei mențiuni în directivă cu privire la acest aspect, că statele membre sunt libere să stabilească perioadele de referință potrivit metodei alese de ele, cu condiția ca obiectivele urmărite de această directivă să fie respectate.

Curtea amintește că obiectivul directivei este să garanteze o protecție superioară a securității și a sănătății lucrătorilor, prevăzând printre altele, o limită maximă a timpului mediu de lucru săptămânal. Această limită maximă constituie o normă de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător ca cerință minimă destinată să asigure protecția securității și a sănătății sale. Curtea arată că perioadele de referință fixe și variabile sunt conforme, în sine, cu obiectivul menționat al Directivei 2003/88, în măsura în care permit să se verifice că lucrătorul nu lucrează mai mult de 48 de ore în medie pe săptămână pe toată durata perioadei în cauză și că imperativele legate de sănătatea și de securitatea sa sunt astfel respectate. În acest sens, este irelevant faptul că începutul și sfârșitul perioadei de referință sunt stabilite în funcție de date fixe calendaristice sau în funcție de trecerea timpului.

 

 

Curtea precizează însă că incidența unor perioade de referință fixe asupra securității și sănătății lucrătorilor depinde de ansamblul împrejurărilor relevante, cum ar fi natura muncii și condițiile acesteia, precum și, în special, timpul de lucru maxim săptămânal și durata perioadei de referință reținute de către un stat membru. În această privință, Curtea arată că perioadele de referință fixe, spre deosebire de perioadele de referință variabile, pot să genereze situații în care obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor ar putea să nu fie atins. Astfel, metoda perioadei de referință fixe poate conduce un angajator să impună lucrătorului să efectueze fără întrerupere un
timp de lucru intens, în două perioade de referință fixe succesive, și să îl facă astfel să depășească, în medie, limita maximă de lucru săptămânal pe o perioadă care, întrucât se suprapune peste aceste două perioade fixe, ar corespunde unei perioade de referință variabile de
aceeași durată.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În consecință, deși perioadele de referință fixe și variabile, considerate izolat, sunt, în sine, conforme cu obiectivul de protecție a sănătății și a securității lucrătorilor, combinarea a două perioade de referință fixe succesive poate, în funcție de timpul de lucru maxim săptămânal și de
durata perioadei de referință reținute de statul membru în cauză, să conducă la apariția unor situații în care acest obiectiv este susceptibil să fie compromis, chiar dacă perioadele de repaus prevăzute de directivă ar fi respectate.

 

 

Curtea concluzionează că utilizarea unor perioade de referință fixe trebuie să fie însoțită de mecanisme care permit să se asigure respectarea timpului mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive. Aceasta adaugă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă reglementarea națională a prevăzut mecanisme care permit să se asigure o asemenea respectare.

Curtea consideră la final că o reglementare națională poate să prevadă, pentru calcularea timpului mediu de lucru săptămânal, perioade de referință care încep și se termină la date calendaristice fixe, cu condiția ca aceasta să cuprindă mecanisme care permit să se asigure că timpul mediu de lucru maxim săptămânal de 48 de ore este respectat în fiecare perioadă de șase luni care se suprapune peste două perioade de referință fixe succesive.

Sursa aici

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-jurisprudenta-europeana-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord