Aici descoperim
dreptul tehnologiei

736178-1529413049-avantajele-pe-care-le-poti-obtine-angajand-un-responsabil-de-mediu-sau-colaborand-cu-o-firma-de-specialitate.jpg

Sub sloganul „Discuții în cerc deschis”, platforma „Agora Mediu” monitorizează planurile și programele publice care pot avea efecte semnificative asupra mediului. De asemenea, încurajează participarea societății civile în dezbaterile publice pentru a reduce impactul acestor planuri asupra naturii. Proiectul a fost dezvoltat de către una din cele două echipe câștigătoare a hackathon-ului Climathon București 2019, organizat de Impact Hub București în parteneriat cu WWF-România. Echipa este formată din programatori, avocați și analiști de date. 

„Agora Mediu” centralizează toate informațiile despre planurile și programele publice care intră sub incidența Directivei privind evaluarea strategică de mediu (SEA) și care fac obiectul unei evaluări de mediu în timpul pregătirii și înainte de adoptarea acestora. Cu scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a mediului și acces la informațiile de mediu, platforma monitorizează inițiativele autorităților din 13 domenii-cheie: agricultură, biodiversitate, silvicultură, energie, gestionarea deșeurilor, managementul apei, industrie, planificare teritorială, pescuit, transport, turism, telecomunicații și utilizarea terenurilor.

Platforma este un instrument util pentru toți cei care sunt interesați de modul în care autoritățile gestionează proiectele mari de infrastructură și dezvoltare și de cum este afectat mediul înconjurător de către acestea. Ne-am dorit să creăm un fel de piață digitală, în care informațiile despre aceste planuri și programe să fie transparentizate și disponibile într-un singur loc, să fie structurate și prezentate într-un mod unitar și minimalist. Astfel, publicul le poate urmări parcursul mai ușor, poate interacționa și își poate exprima părerile deschis în cadrul consultărilor la care este invitat, dar despre care înainte nu era informat într-un mod eficient. Ne dorim să facilităm implicarea societății civile în aceste dezbateri, de aceea comentariile și sugestiile plasate prin platformă vor fi constant centralizate și transmise către autoritățile care gestionează procedura de evaluare strategică de mediu”, declară Maria Claudia Aaron-Andrieș, membru al echipei Agora.

KIT GDPR Premium

 

„Agora Mediu” se adresează în principal experților de mediu, antreprenorilor, organizațiilor non-guvernamentale, jurnaliștilor de investigație, cercetătorilor și avocaților interesați de subiectul protejării mediului înconjurător, dar și tuturor cetățenilor cu spirit civic. Informațiile privind planurile și programele guvernamentale cu impact asupra mediului sunt preluate de pe site-urile autorităților publice, apoi analizate de către echipa Agora și încărcate în platformă pentru a fi supuse informării, analizei și dezbaterii publice. Platforma în variantă beta poate fi accesată gratuit pe https://agoramediu.ro/.

Tutorial de utilizare a platformei: https://youtu.be/QgaOmswW5vY

Pentru mai multe detalii, vă rugăm contactați:

Maria-Claudia Andrieș-Aaron, specialist juridic proiect „Agora Mediu”, 0725512108, andries.maria92@gmail.com

Despre Climathon

Climathon este un eveniment dedicat schimbărilor climatice și a impactului asupra orașului și se desfășoară simultan în principalele orașe din lume, încercând să rezolve cele mai mari provocări într-un hackathon de 24 de ore. În 2018, Climathon-ul s-a desfășurat în 113 orașe din 46 de țări și 6 continente. La el au participat 5000 de antreprenori, dezvoltatori, studenți și specialiști pregătiți să vină cu soluții inovative pentru provocările climatice locale. În total au fost dezbătute 196 de teme, dintre care 19% erau centrate pe soluții de transport, 15% pe managementul deșeurilor, 10% pe schimbări climatice și 10% pe energie.

În București, în 2019, Climathon-ul de 24 de ore a fost organizat și găzduit de Impact Hub în parteneriat cu WWF România și cu susținerea strategică a Ministerului Mediului. Echipele câștigătoare au primit câte 5.000 de euro pentru dezvoltarea proiectelor rezultate în urma evenimentului.

 

 

Despre Impact Hub

Impact Hub Bucharest este organizația ce susține dezvoltarea antreprenorială a inițiativelor cu impact pozitiv în societate în cadrul unei comunități globale, oferind spații de lucru colaborative, programe de dezvoltare și incubare a afacerii, conferințe și evenimente, precum și opțiuni de finanțare prin crowdfunding. Prezentă în București din 2012, organizația face parte din rețeaua globală Impact Hub cu prezențe fizice în peste 100 de locații de pe 5 continente, iar în București cu 3 locații centrale la Timpuri Noi, Universitate și Floreasca. Mai multe detalii la: www.impacthub.ro

 

Despre WWF (World Wide Fund for Nature)

Înfiinţată în anul 1961, WWF este una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale care derulează proiecte pentru conservarea naturii, în peste 100 de ţări. Misiunea WWF la nivel global este să oprească degradarea mediului înconjurător şi să construiască un viitor în care oamenii trăiesc în armonie cu natura. Mai multe detalii la: www.wwf.ro

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



high-angle-view-girl-s-hands-holding-fake-clay-globe_23-2148163970.jpg

Importanța răspunderii juridice în dreptul mediului

Una dintre marile probleme ale omenirii este degradarea mediului înconjurător. Acesta este afectat atât de consecinţele subdezvoltării, cât şi de cele ale dezvoltării excesive. Astfel, nevoia de exploatare, dar şi de protecţie a componentelor mediului natural au determinat adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat. Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcția respectării regulilor de conduită impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică severă.

Cine răspunde juridic în dreptul mediului?

Poate fi trasă la răspundere juridică orice persoană fizică sau juridică care nu respectă legislația mediului. Persoanele ce răspund juridic se pot afla în situații de agenți poluanți (când prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenți nepoluanți (când prin faptele lor ilicite nu poluează mediul propriu-zis, dar acestea sunt sancționabile după normele de dreptul mediului).

Răspunderea juridică pentru faptele poluante

Prin aceste fapte se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic. Răspunderea juridică pentru faptele poluante este o răspundere specială, de dreptul mediului, ce presupune existența unui element special – poluarea factorilor de mediu. Poluarea acestuia din urmă poate fi rezultatul unor fenomene naturale, prin care agenții poluanți intoxică, poluează. Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol, păduri, ape, atmosferă) prin fapte poluante atrage răspunderea juridică.

Răspunderea juridică pentru fapte nepoluante

Normele de dreptul mediului reglementează și acele fapte care, deși nu poluează în mod eficient mediul, sunt sancționabile în condițiile stipulate prin acestea și atrag răspunderea juridică. Reglementarea-cadru în materie, dar și alte reglementări speciale prevăd astfel de fapte cum ar fi: schimbarea categoriei de folosință a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare, refuzul de prezentare autorităților pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanți, prezentarea de date sau informații false în studiile de impact asupra mediului etc.

 

 

Reglementarea și formele răspunderii juridice în dreptul mediului

În dreptul românesc, răspunderea pentru faptele care aduc prejudicii mediului își are sediul în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, în O.U.G. nr. 68/2007 prin care a fost transpusă Directiva 2004/35/CE și în Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal transpusă în legislația românească prin Legea nr. 101/2001 și publicată în Monitorul Oficial nr. 449 din 28 iunie 2011.

Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale este o categorie juridică specifică tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancțiune juridică întrucât intervine în cazul încălcării prevederilor legale și are ca efect aplicarea de sancțiuni legale. În funcție de specificul normei juridice încălcate, răspunderea juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă, cea represivă (contravențională și penală), răspunderea disciplinară.

Legea nr. 137/1995, republicată, stabilește în art. 82 doar trei forme fundamentale ale răspunderii juridice care intervine ca urmare a încălcării prevederilor sale, respectiv: răspunderea civilă, contravențională sau penală.

Răspunderea civilă în dreptul mediului

Răspunderea civilă delictuală își are sediul materiei în art. 1349 și următoarele din Codul Civil ,,(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

 

Pe același subiect:

Elemente constitutive ale răspunderii: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa autorului. Aceste elemente trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ atât pentru răspunderea pentru fapta proprie cât și atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile și animalele aflate în pază. În domeniul protecției mediului, răspunderea civilă delictuală sancționează faptele licite și ilicite care provoacă daune de mediu.

În situaţiile în care se constată producerea unui prejudiciu prin diferitele comportamente care pot fi adoptate în acest domeniu, se impune a se realiza recuperarea acestuia pe calea răspunderii civile. În cadrul răspunderii civile se sancţionează, în general, o conduită antisocială a subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) care, prin faptele lor ilicite, produc pagube mediului în ansamblul său. În domeniul protecţiei mediului se face apel la două instituţii clasice de drept civil şi anume: la normele referitoare la raporturile de vecinătate (a căror esenţă priveşte concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât şi obligaţia corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează) şi norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie.

Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară îndeplinirea mai multor condiţii şi anume: să fie săvârşită o faptă cu caracter ilicit, să existe un prejudiciu/daună ecologică, să existe culpa autorului şi existenţa capacităţii delictuale a autorului în momentul săvârşirii faptei. Şi în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert.

În dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de ,,daună ecologică” care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi pe cele suportate de om sau de bunuri.

Definiţia legală a noţiunii de ,,prejudiciu” este dată de articolul 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 ca fiind o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcţiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau indirect. 

Elementul subiectiv al răspunderii civile este culpa. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 consacră în articolul 95, alin. (1), două principii care guvernează răspunderea civilă pentru fapte de mediu – răspunderea obiectivă independentă de culpă şi răspunderea solidară în caz de pluralitate de făptuitori. O menţiune aparte se cuvine a fi făcută în legătură cu acţiunea civilă în domeniul protecţiei mediului. Articolul 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 consacră o regulă procedurală deosebită, aceea a acordării dreptului la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului organizaţiilor neguvernamentale, indiferent cine este cel care a suferit prejudiciul.

Situaţia nu este specifică numai dreptului mediului din România. Şi alte sisteme juridice recunosc dreptul organizaţiilor la acţiune în justiţie în materie de protejarea mediului. Dacă în dreptul civil culpa reprezintă temeiul principal de drept comun, al răspunderii delictuale, el nu este şi unicul. Astfel, în domeniul daunelor nucleare, în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală nu mai este fundamentată pe ideea de culpă, ci pe cea de risc.

KIT GDPR Premium

 

Răspunderea contravențională în dreptul mediului

Răspunderea contravențională în dreptul mediului reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, de un pericol social mai redus decât infracțiunea și prin care se aduce o atingere anumitor elemente de mediu sau mediului în ansamblu. Art. 1 din OUG 2/2001 definește trăsăturile esențiale ale contravenției: – fapta să fie săvârșită cu vinovăție – să fie prevăzută de lege – și sancționată de lege. Contravențiile de mediu sunt prevăzute prin legea generală în materie – OUG 195/2005, dar și prin legi speciale – Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, Legea Apelor nr. 107/1996 cu modificările ulterioare, OUG nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării etc. Sancțiunile contravenționale reprezintă măsuri de constrângere și reeducare care se aplică contravenientului în scopul îndreptării și al prevenirii săvârșirii altor infracțiuni. Acestea îmbracă forma avertismentului, amenzii contravenționale sau prestarea unei activități în folosul comunității, dar pot fi complementare sub forma confiscării bunurilor destinate sau rezultate din contravenții, sau suspendarea/anularea autorizației de exercitare a unei activități.

Răspunderea penală în dreptul mediului

Infracțiunile din domeniul protecției mediului sunt prevăzute în Codul penal, în OUG 195/2005 și în alte legi cu dispoziții penale, în Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal transpusă în legislația românească prin Legea nr. 101/2001 și publicată în Monitorul Oficial nr. 449 din 28 iunie 2011. Infracțiunea de mediu reprezintă acea ,,faptă socialmente periculoasă, săvârșită cu vinovăție, ce amenință valorile și interesele în domeniul protecției mediului, constând în poluarea mediului sau în perturbarea activității de prevenire a poluării, reducerea și înlăturarea efectelor poluării”. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii de mediu sunt reprezentate de pericolul social, vinovăția și prevederea faptei de legea penală. Actuala reglementare, OUG 195/2005, cu modificările și completările ulterioare, prevede și sancționează în art. 98 o serie de fapte considerate infracțiuni, dacă sunt de natură să pună în pericol viața sau sănătatea umană, vegetală sau animală, pedeapsa putând îmbrăca forma închisorii și/sau amendă penală. Cu scopul de a alinia legislația națională la cea comunitară, legislația penală a cunoscut multe modificări, la 27 martie 2008 adoptându-se un nou Cod silvic. Acesta aduce elemente noi în sfera ilicitului penal, având în vedere că infracțiunile silvice ocupă un loc aparte în domeniul mediului.

De asemenea, Mircea Duțu precizează că răspunderea penală și contravențională reprezintă ,,un veritabil drept represiv al mediului”, al cărui principal scop este de a proteja ,,prin sancțiuni specifice, valorile ecologice recunoscute ca importante pentru societate”.

Prin urmare, idea de la care pornim este aceea că, pentru soluționarea unei probleme specifice societății umane, cum este problema protecției mediului, se cer aplicate și reguli specifice, iar având în vedere faptul că fenomenele naturii decurg independent de voința umană și că orice intervenție a omului în mediu duce, inevitabil, la modificări, concluzionăm că și procedeele utilizate la soluționarea acestor probleme trebuie să fie tot categorice, drastice și exclusive, astfel ca, în final, ele să excludă intervenția sau să înlăture în totalitate consecințele acestei activități.

Bibliografie:

  1. Mircea Duțu, Andrei Duțu (2015), Răspunderea în dreptul mediului, Editura Academiei Române, București
  2. A. I. Dușcă (2015), Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori.]



true-proportions-european-union-flag-with-texture_88653-389.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COMUNICAT DE PRESĂ nr. 48/20
Luxemburg, 23 aprilie 2020
Hotărârea în cauza C-507/18
NH/Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI – Rete Lenford

 

Declarațiile homofobe constituie o discriminare în ceea ce privește încadrarea în
muncă și ocuparea forței de muncă atunci când sunt pronunțate de o persoană care
are sau poate fi percepută ca având o influență determinantă asupra politicii de
recrutare a unui angajator

Într-un astfel de caz, dreptul național poate prevedea că o asociație are dreptul de a acționa în
justiție pentru a obține repararea prejudiciilor, chiar dacă nu poate fi identificată nicio persoană
lezată

 

În Hotărârea Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI (C-507/18), pronunțată la 23 aprilie 2020, Curtea a statuat că declarațiile făcute de o persoană în cadrul unei emisiuni audiovizuale, potrivit cărora ea nu ar recruta niciodată și nici nu ar recurge în întreprinderea sa la o colaborare cu persoane de o anumită orientare sexuală, intră în domeniul de aplicare material al Directivei 2000/781 (denumită în continuare „Directiva antidiscriminare” și mai precis al noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, chiar dacă nicio procedură de recrutare nu era în curs sau programată atunci când aceste declarații au fost făcute, cu condiția totuși ca legătura dintre declarațiile menționate și condițiile de acces la încadrarea în muncă sau la muncă în cadrul întreprinderii să nu fie ipotetică.

În speță, un avocat declarase, cu ocazia unui interviu realizat în cadrul unei emisiuni radiofonice,că nu intenționa să recruteze și nici să recurgă la o colaborare în cabinetul său cu persoanehomosexuale. Considerând că acesta a făcut afirmații care constituiau o discriminare pe motive deorientare sexuală a lucrătorilor, o asociație de avocați care apără în justiție drepturile persoanelor lesbiene, gay, bisexuale, transsexuale sau intersexuale (LGBTI) l-a acționat în justiție în vederea obținerii unei reparații. Întrucât acțiunea a fost admisă în primă instanță, iar hotărârea a fost confirmată în apel, avocatul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia). În aceste condiții, aceasta din urmă a adresat Curții o cerere de decizie preliminară privind, în special, interpretarea noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul Directivei „antidiscriminare”.

După ce a amintit că această noțiune necesită o interpretare autonomă și uniformă și nu poateface obiectul unei interpretări restrictive, Curtea a interpretat noțiunea menționată făcând trimitere la Hotărârea sa Asociația Accept2.

Astfel, Curtea a subliniat printre altele că declarațiile care sugerează existența unei politici de recrutare homofobe intră în sfera noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, chiar dacă acestea provin de la o persoană care nu este capabilă din punct de vedere juridic să încadreze în muncă, cu condiția să existe o legătură neipotetică între aceste declarații și politica de recrutare a angajatorului.

KIT GDPR Premium

 

Existența unei astfel de legături trebuie apreciată de instanțele naționale pe baza tuturor circumstanțelor ce caracterizează declarațiile menționate. Sunt în special relevante în această privință statutul autorului declarațiilor și calitatea în care acesta s-a exprimat, care trebuie să
dovedească faptul că acesta are sau poate fi perceput ca având o influență determinantă asupra politicii de recrutare a angajatorului. Instanțele naționale trebuie de asemenea să țină seama de natura și de conținutul declarațiilor respective, precum și de contextul în care au fost efectuate aceste declarații, în special caracterul lor public sau privat.

Potrivit Curții, faptul că această interpretare a noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” poate determina o eventuală restrângere a exercitării libertății de exprimare nu repune în discuție această interpretare. Curtea a amintit, în această privință, că libertatea de exprimare nu este un drept absolut și că exercitarea sa poate presupune restrângeri, cu condiția ca acestea să fie prevăzute de lege și să respecte substanța acestui drept, precum și principiul proporționalității. Acest principiu implică să se verifice dacă aceste restrângeri sunt necesare și dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. În speță, aceste condiții sunt îndeplinite, dat fiind că restrângerile rezultă în mod direct din Directiva „antidiscriminare” și se aplică numai pentru atingerea obiectivelor acesteia, și anume garantarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și realizarea unui nivel ridicat de încadrare în muncă și de protecție socială. În plus, ingerința în exercitarea libertății de exprimare nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor directivei menționate, fiind interzise numai declarațiile care constituie o discriminare în ceea ce privește încadrarea în muncă sau ocuparea forței de muncă. În plus, restrângerile care decurg din Directiva „antidiscriminare” sunt necesare pentru garantarea drepturilor în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă de care dispun persoanele vizate de această directivă. Astfel, esența însăși a protecției acordate de directiva menționată în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ar putea deveni iluzorie dacă declarații care intră în sfera noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul aceleiași directive, nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia pentru motivul că au fost făcute în cadrul unei emisiuni audiovizuale de divertisment sau că acestea constituie expresia unei opinii personale a autorului lor.

În sfârșit, Curtea a statuat că Directiva „antidiscriminare” nu se opune reglementării italiene care recunoaște în mod automat calitatea procesuală activă pentru obținerea respectării obligațiilor care decurg din directivă și, dacă este cazul, pentru obținerea unei reparații, unei asociații de avocați al cărei obiect statutar constă în apărarea în justiție a persoanelor care au o anumită orientare sexuală și în promovarea culturii și a respectării drepturilor acestei categorii de persoane, ca urmare a acestui obiect și independent de eventualul său scop lucrativ, atunci când au loc fapte care pot constitui o discriminare, în sensul directivei menționate, împotriva acelei categorii de persoane și nu poate fi identificată o persoană lezată.

Curtea a precizat în această privință, că, chiar dacă directiva „antidiscriminare” nu impune recunoașterea unei asemenea calități unei asociații precum cea în discuție în litigiul principal atunci când nu poate fi identificată nicio persoană lezată, aceasta prevede posibilitatea ca statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile protecției principiului egalității de tratament decât cele pe care aceasta le conține. Prin urmare, revine statelor membre care au efectuat această alegere sarcina de a decide în ce condiții o asociație poate iniția o procedură jurisdicțională având ca obiect constatarea existenței unei discriminări și sancționarea acesteia. Statelor membre le revine în special sarcina de a stabili dacă scopul lucrativ sau nelucrativ al asociației trebuie să exercite o influență asupra aprecierii calității sale procesuale active în acest sens și să precizeze întinderea unei astfel de acțiuni, în special sancțiunile care pot fi pronunțate la finalul acesteia din urmă, astfel de sancțiuni trebuind, conform articolului 17 din Directiva „antidiscriminare”, să fie efective, proporționale și disuasive, inclusiv atunci când nu există o persoană lezată identificabilă.

Sursa aici

 

Te-ar putea interesa și:



woman-walking-with-horse-countryside_23-2148200805.jpg

Dreptul nostru la un mediu sănătos este un drept fundamental. 

„Omul poate stăpâni natura cât timp ține seama de legile ei.”Grigore Antipa

La prima Conferință ONU privind mediul, ținută la Stockholm în anul 1972, s-a pus problema unui drept fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate îi permite omului să trăiască în mod demn și în prosperitate. Cu toate că această Conferință nu realiza nici măcar circumscrierea noțiunii și nici recunoașterea internațională propriu-zisă a dreptului la un mediu sănătos, ea a constituit totuși un pas foarte important în consacrarea ulterioară a unui astfel de drept.

Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos și protejat

Mediul sănătos este un mediu nepoluat, curat și echilibrat, corespunzător dezvoltării fizice și intelectuale a omului, absolut necesar existenței vieții pe Planetă.

Considerat ca un ecosistem complex aflat în strânsă interacțiune cu natura, omul este valoarea supremă ce trebuie ocrotită prin toate mijloacele, inclusiv cele juridice, fapt ce presupune recunoașterea unanimă și garantarea acestui drept fundamental.

Dreptul la un mediu sănătos este acum prevăzut la art. 35 din capitolul II, intitulat „Drepturile și libertățile fundamentale” în Constituție. De aici, rezultă în mod evident, dreptul la mediu sănătos este un drept fundamental, garantarea acestuia fiind deci obligatorie.

Precizări în legătură cu terminologia

Denumirea de dreptul „la un mediu înconjurător sănătos” din primul alineat al art. 35 din Constituție are la bază argumentul conform căruia acest drept reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și morală, la proprietate etc).

Așadar, prin dreptul la mediu „sănătos și echilibrat ecologic” se are în vedere necesitatea întreținerii unui mediu care să permită nu doar apariția și dezvoltarea vieții, ci și menținerea la standarde optime a calității acesteia.

De subliniat în alineatul al treilea al aceluiași articol este natura dublă a participării cetățenilor, ca subiecte de drept, în acest raport om – mediu. Însăși forța statală reglementează acest domeniu întrucât dreptul fiecărui om de a trăi într-un mediu sănătos îl obligă ca în același timp să devină un subiect activ în cadrul raportului de drept pe care îl întreține mediul, deci și cu statul, fapt ce impune asumarea responsabilității ce revine odată cu statutul de cetățean.

Este firesc ca orice persoană să poată pretinde să trăiască într-un mediu sănătos, nepoluat. Lupta pentru prevenirea poluării și înlăturarea consecințelor acesteia trebuie să fie o îndatorire a tuturor locuitorilor unei țări, cum este și dreptul la un mediu sănătos, exprimat în caracterul său universal.

Trăsăturile prin care se definește acest drept

Este drept subiectiv, însemnând că deținerea acestui drept de către o persoană îi conferă acesteia posibilitatea, recunoscută prin lege, de a pretinde unui terț să aibă o anumită conduită. Astfel, orice cetățean al unui stat ce are în cadrul sistemului său de drept reglementări în ceea ce privește mediul, își poate revendica acest drept, poate semnala orice încălcare a legii și poate cere despăgubiri terțului ce se face vinovat de nerespectarea prevederilor legale.

Dreptul mediului este drept pozitiv. În sarcina statului român, au fost stabilite atât obligații cu caracter constituțional (art. 35 din Constituția României), cât și obligații cuprinse în legi (Legea nr. 137\1995).

 

 

O altă trăsătură este aceea de preponderent preventiv ce are la bază necesitatea aplicării măsurilor de prevenție împotriva alterării calității mediului și are în vedere, de asemenea, interesul asigurării protecției mediului atât în prezent, cât și pentru generațiile viitoare. Așadar, mediul înconjurător poate fi protejat în primul rând prin intermediul măsurilor preventive.

Deci, se poate vorbi și de un caracter temporal, deoarece aplicarea normelor specifice dreptului mediului ține cont de contextul social și de evoluția umanității, însă nu poate fi anulată de nici unul dintre acești factori.

În altă ordine de idei, dreptul la un mediu sănătos poate fi privit atât într-o dimensiune individuală, cât și într-una colectivă. Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu sănătos implică dreptul fiecărei persoane la prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă și refacerea mediului poluat, precum și repararea pagubei suferite de pe urma poluării mediului. Dimensiunea colectivă a dreptului la un mediu sănătos implică obligația statelor de a garanta exercitarea acestui drept și de a coopera în vederea prevenirii poluării și protejării mediului la nivel regional și internațional.

Titularul dreptului la un mediu sănătos şi protejat

Legea nr. 137/1995 republicată prevede în acest sens la art. 5 că: „statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”, așadar, atât persoanelor fizice cât și celor juridice li se recunoaște calitatea de titulari ai dreptului la un mediu sănătos și protejat.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos în Constituţia revizuită

Accesul României la instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul mediului, declanşarea şi finalizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană şi aproximarea legislaţiei interne cu dreptul comunitar al mediului au stimulat procesul de constituţionalizare a dreptului omului la un mediu sănătos. Prin referendumul naţional din 18–19 noiembrie 2003 a fost aprobată Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei. În elaborarea acestui act normativ este important de menţionat rolul pe care l-a avut Decizia nr. 148/200322 a Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a legii fundamentale care a decis că pentru asigurarea realizării scopului propunerii legislative, Curtea consideră că este necesar să se insereze la Capitolul II al Titlului II din Constituţie, dreptul omului la un mediu sănătos la art 35.

Articolul prevede alături de dreptul omului la un mediu sănătos şi îndatorirea tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, tocmai ca o garanţie specială a acestui drept. Așadar, afirmarea expresă a îndatoririi de a proteja mediul, ridică protecţia mediului la rangul de îndatorire fundamentală.

Recunoaşterea şi garantarea constituţională a dreptului la un mediu sănătos în ţara noastră amplifică obligaţiile autorităţilor publice de a proteja mediul, oferă instanţelor mijloace noi pentru repararea prejudiciilor ecologice şi sancţionarea atingerilor aduse mediului, permite o mai bună armonizare între diferitele niveluri de recunoaştere şi garantare a dreptului fundamental la mediu, realizând o corelare necesară între legislaţia naţională, pe de o parte şi reglementarea internaţională pe de alta.

KIT GDPR Premium

 

Recunoaşterea judecătorească a dreptului subiectiv la un mediu sănătos şi protejat

În doctrină există o recunoaștere judecătorească a dreptului la un mediu sănătos și protejat, ce reprezintă de altfel o formă de protecție a acestui drept. Pe plan intern, protecția mediului înconjurător se poate invoca la Tribunale și Curțile Constituționale, iar pe plan extern, în fața Comisiei Drepturilor Omului și a Curții Drepturilor Omului.

Considerăm că, în contextul evoluției realităților s-a ajuns la recunoașterea indirectă a acestui drept, pe calea practicii judiciare care, pe de o parte a luat în calcul dimensiunea mediului ca parte inseparabilă a protecției drepturilor umane  fundamentale, iar pe de altă parte, prin stabilirea unor obligații în sarcina statelor și cetățenilor, motivate de nevoia ocrotirii mediului.

„Iubiți arborii! Cu frunza lor putrezită au dospit lutul din care s-a făcut omul. Ei sunt izvorul, ocrotirea și poezia vieții.”Alexandru Vlahuță

 

Note bibliografice:

Constituția României;

Legea protecției mediului nr. 137/1995;

Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol. II, Editura Economică, Bucureşti.

 



portrait-polar-wolf-handsome-young-male_95945-180.jpg

În România există multe așezări situate la poalele munților care sunt frecventate des de animale sălbatice și potențial periculoase precum lupii și urși. Lupul este o specie protejată în România, iar capturarea sau uciderea lor este infracțiune. Deși nu există nicio îndoială cu privire la faptul că uciderea, capturarea și violența împotriva lupilor în habitatul lor natural totul este infracțiune, ce se întâmplă în situația în care un lup părăsește habitatul natural și ajunge într-un sau sau în curtea unor persoane? Se mai aplică în această situație rigorile legii?

Un caz interesant din România a fost adus la CJUE anul trecut (Cauza C-88/19). Cauza este în curs de soluționare, dar opinia Avocatului General prezintă interes.

Situația de fapt

Satul românesc Șimon din comuna Bran, județul Brașov, se află la aproximativ un kilometru est față de limita sitului „Bucegi” și este frecventat des de animale sălbatice. La 6 noiembrie 2016, în jurul orei 19.00, angajați ai Asociației „Direcția pentru Monitorizarea și Protecția Animalelor” (denumită în continuare „DMPA”) împreună cu medicul veterinar UN, sub coordonarea lui TM, s‑au deplasat în satul Șimon. Aceștia intenționau să captureze și să relocheze un lup care ar fi frecventat de câteva zile gospodăria unui localnic, jucându‑se și hrănindu‑se împreună cu câinii familiei acestuia. Lupul a fost împușcat cu medicamente veterinare stupefiante și psihotrope, fiind ulterior urmărit și ridicat de la sol. Animalul tranchilizat a fost transportat de coadă și de pielea cefei la o mașină și introdus într‑o cușcă de transport câini. Ulterior, angajații DMPA au coordonat transportarea acestuia la Rezervația de urși Libearty din orașul Zărnești (România), județul Brașov, unde există un țarc de lupi salvați din grădini zoologice neconforme. Cu toate acestea, pe drum, lupul a reușit să fugă, ascunzându‑se în pădurile din zonă.

La data de 9 mai 2017, Asociația „Alianța pentru combaterea abuzurilor” a formulat plângere penală împotriva

–        intimatului TM, din cadrul DMPA;

–        intimatei UN, medic veterinar;

–        persoanei juridice asociația DMPA și altor angajați ai acesteia.

Plângerea penală a relevat că nu a fost obținută o autorizație pentru capturarea și transportul lupului.

Pe baza acestei proceduri, Judecătoria Zărnești adresează Curții următoarea întrebare:

„Articolul 16 din Directiva habitate trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre stabilirea de derogări de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b) și în situațiile în care animalele ce aparțin speciilor amenințate părăsesc habitatul natural, aflându‑se fie în imediata apropiere a acestuia, fie complet în afara acestuia?”

KIT GDPR Premium

 

Opinia Avocatului General

Opinia integrală a Avocatului General poate fi consultată aici, dar noi vom reda elementele esențiale din argumentația Avocatului General.

 1. Protecția speciilor se aplică și așezărilor omenești.

Extras din Opinie: „ (…) Din utilizarea noțiunii „natural” s‑ar putea deduce că lupul din litigiul principal s‑ar fi aflat în afara ariei sale de extindere naturală, întrucât, la prima vedere, o așezare omenească nu este un sit natural. În plus, cel puțin pe baza experienței generale, așezările omenești nu constituie un loc frecventat de lupii sălbatici. (…) Independent de această problemă științifică, ar fi contrar atât finalității dispozițiilor privind protecția speciilor, cât și modului de redactare și contextului normativ al acestora ca așezările omenești să fie excluse din domeniul de aplicare al acestor dispoziții.”

2. Capturarea ar putea fi permisă, dacă animalul e periculos

Extras din Opinie: „(…) Totuși, această concluzie nu implică faptul că ar trebui acceptată în toate situațiile în care speciile care beneficiază de o protecție riguroasă frecventează așezările umane și rămân în acestea. Dimpotrivă, articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate oferă marje de manevră pentru prevenirea pericolelor, mai ales în privința speciilor de animale care sunt periculoase prin natura lor sau care prezintă anumite riscuri. (…)  Astfel, articolul 16 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva habitate permite luarea de măsuri pentru a evita daunele grave asupra recoltelor, efectivelor de animale [litera (b)] sau în folosul sănătății și siguranței publice ori pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic [litera (c)]. Un astfel de risc ar trebui constatat de autoritățile naționale competente, iar în caz de litigiu, acesta ar trebui să facă obiectul unui control din partea instanțelor naționale. Cu toate acestea, riscul nu poate fi exclus în mod automat atunci când un lup se apropie de oameni, în mod repetat, la o distanță mai mică de 30 de metri, timp de mai multe zile(26). Având în vedere faptul că lupul în discuție a frecventat timp de mai multe zile gospodăria unui localnic și s‑a jucat și a mâncat împreună cu câinii familiei acestuia, o astfel de situație nu poate fi exclusă în litigiul principal.”

 

Opinia poate fi consultată aici

 

Te-ar putea interesa și:



laughing-puppy-lying-green-carpet_78949-547.jpg

Evoluția noastră are la bază un fundament important: dorința de progres. Progresul a adus cu sine, atât la nivel științific, cât și la nivel de dezvoltare socială, necesitatea aparției legilor. Legile au devenit din ce în ce mai dese și reglementează situații complexe. Un astfel de exemplu este adoptarea unei prevederi legislative privind protecția animalelor și pentru a preveni violența împotriva animalelor.

Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor vizează reglementarea măsurilor privind asigurarea condițiilor de viață și bunăstare ale animalelor, cu sau fără deținător. În privința gestionării populației canine fără stăpân, cadrul normativ trimite la legislația specială.

Întrucât acțiunile de la nivel social au devenit unele extrem de agresive, și legea a început să prevadă pedepse din ce în ce mai aspre pentru violența împotriva animalelor. Astfel, în temeiul Legii nr. 205/2004 privind protecția animalelor, constituie infracțiuni de violența împotriva animalelor care sunt pedepsite cu închisoarea de la trei luni la un an sau cu amendă următoarele:

  • Uciderea animalelor (acțiunea realizată sub forma de vinovăție a intenției, fără ca legea să distingă între intenția directă și cea indirectă) fără drept;
  • Practicarea tirului pe animale domestice sau pe animale sălbatice captive;
  • Organizarea de lupte între animale sau cu animale;
  • Folosirea animalelor vii pentru dresajul altor animale sau pentru controlarea agresivității;
  • Rănirea sau schingiuirea animalelor;
  • Intervențiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal, în formele prevăzute de lege;
  • Folosirea animalelor aparținând subîncrengăturii vertebrate, indiferent de gradul de îmblânzire, născute în captivitate sau capturate din natură, în spectacole de circ, circuri ambulante, caravane și trupe de artiști ambulanți, precum și în orice alte tipuri de spectacole similare.

Dacă la nivel de legislație lucrurile par să urmeze un făgaș bun, la nivel de jurisprudență instanțele care au aplicat pedepse pentru infracțiunea săvârșită prin mijloacele și modalitățile precizate anterior contra animalelor este în continuă evoluție. În sensul enunțat, la nivel de practică judiciară există decizii cu privire la cazuri concrete de încălcare a prevederilor legale ce țin de protecția animalelor, catalogate ca fiind decizii ,,îngăduitoare”. Cu toate acestea, unul dintre cazurile în care instanța de judecată a aplicat pedeapsa cu închisoarea este reprezentat de Sentința Penală a Judecătoriei Buzău, împotriva căreia a fost făcut apel, fără sorț de izbândă pentru apelant însă. În cazul precizat, Judecătoria Buzău a aplicat Codul penal, condamnând inculpatul la pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de cruzime față de animale. Instanța a constatat că aceasta nu fusese singura infracțiune, ci că aceasta se afla în concurs cu alte șapte infracțiuni pentru care inculpatul fusese condamnat la pedepsa de un an închisoare pronunțată în dosarul X/200/2008. Pornind de la situația faptică, inculpatul proprietar al unui atelaj tractat de doi cai a consumat băuturi alcoolice și s-a deplasat pe o anumită rază teritorială. Odată ajuns acasă, acesta a mers la caii care erau înhămați la căruță, procedând la rănirea unui dintre aceștia. Ca obiect de probă, la dosar au fost anexate foile de observație clinică ce prevedeau o plagă secționată pe o porțiune de 75%. Cu privire la starea sau situația de drept, instanța a apreciat că acțiunea inculpatului îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de cruzime contra animalelor, condamnându-l pe acesta la pedeapsa închisorii de un an. După pronunțarea pedepsei, inculpatul a formulat apel, invocând motive de nelegalitate.

 

 

În urma acțiunilor sale, inculpatul a fost testat cu aparatul poligraf, ulterior stabilindu-se că avusese un comportament simulat. Cu privire la declarațiile martorului propus de inculpat, instanța a apreciat că acesta dintâi a dat declarații mincinoase. Instanța a procedat la descontopirea pedepsei rezultante de 1 an închisoare, pedeapsă ce a fost aplicată prin Sentința penală pronunțată de Judecătoria Buzău, în următoarele pedepse componente: pedepsa amenzii în valoare de 900 de lei, pedeapsa închisorii de două luni, pedeapsa amenzii de 500 lei și pedeapsa închisorii de un an. Aplicând dispozițiile legii penale, instanța a contopit pedepsele prevăzute anterior (cele șapte pedepse vizând actele materiale anterioare ale inculpatului) și a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, fiind sporită cu două luni. Pedeapsa finală aplicabilă inculptului a fost aceea de 1 an și două luni închisoare (a se vedea în acest sens  https://legeaz.net/spete-penal/penal-infractiunea-de-cruzime-fata-119-2010).

Astfel de practici de la nivelul instanțelor de judecată vin să protejeze tot mai mult și mai fundamentat drepturile animalelor.

Atare măsuri sunt necesare într-o societate în care violența împotriva animalelor a devenit un act repetat și aproape reflex. Măsurile prevăzute de cadrul legislativ în vigoare descurajează și trebuie să descurajeze orice comportament violent sau vătămător îndreptat împotriva animalelor. Astfel de comportamente de la nivelul societății pot foarte ușor să fie transferate și reflectate împotriva persoanelor. Este necesar o atenție sportită asupra aplicării legii în toate domeniile pe care aceasta le prevede. În sensul precizat anterior, acțiunile potențial vătămătoare sunt descurajate înainte de a fi efectuate.

Sistemul juridic actual în privința protecției drepturilor animalelelor trebuie să mizeze pe prevenția acțiunilor vătămătoare și nu să asigure pedepsirea ulterioară, care în nenumărate cazuri este una ineficientă. De altfel, la nivel de practică judiciară percepția publicului cu privire la aplicarea pedepsei închisorii pentru săvâșrirea unei infracțiuni de cruzime împotriva animalelor este una reticentă, sceptică.

 

Te-ar putea interesa și:



photo-1502364069473-6237fca2b87e.jpg

La data de 26 ianuarie 2019 a intrat în vigoare Legea nr. 37/2018 privind promovarea transportului ecologic prin care s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească achizițiile ulterioare în domeniul transportului, care se aplică inclusiv societăților de taxi.

Astfel, autoritățile publice locale, regiile autonome și societățile aflate în subordinea unităților administrativ-teritoriale vor achiziționa mijloace de transport călători acționate prin motoare cu propulsie electrică, tehnologii verzi de tipul Electrice, Hybrid, Hybrid Plug-In, Hydrogen (FCV), motoare cu propulsie pe gaz natural comprimat, motoare cu propulsie pe gaz natural lichefiat și motoare cu propulsie pe biogaz, în proporție de minimum 30% din necesarul de achiziții viitoare. Procentul va fi calculat din totalul numărului de autovehicule achiziționate într-un an. Aceste prevederi se aplică și în cazul mijloacelor de transport școlar.

Achizițiile anuale de autovehicule făcute de autoritățile publice pentru deservirea parcului propriu trebuie să conțină în proporție de cel puțin 20% autoturisme acționate prin tehnologii verzi de tipul Electrice, Hybrid, Hybrid Plug-In și Hydrogen (FCV).

Societățile cu capital privat care furnizează servicii publice de transport local și metropolitan sau în cadrul unei asociații de dezvoltare intercomunitară, inclusiv societățile de taxi, vor achiziționa, începând cu anul 2020, mijloace de transport călători acționate prin motoare cu propulsie electrică, tehnologii verzi de tipul Electrice, Hybrid, Hybrid Plug-In, Hydrogen (FCV), motoare cu propulsie pe gaz natural comprimat, motoare cu propulsie pe gaz natural lichefiat și motoare cu propulsie pe biogaz, în proporție de 30% din necesarul de achiziții viitoare.

 

Te-ar putea interesa și:


parent-clipart-parenting-2-1200x736.png

CJUE

Hotărârea în cauza C-12/17 Tribunalul Botoșani și Ministerul Justiției/Maria Dicu

 

O dispoziție națională care, la stabilirea duratei concediului anual plătit garantat unui lucrător, exclude durata unui concediu pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător este conformă cu dreptul Uniunii. Perioada de concediu pentru creșterea copilului nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă.

Doamna Maria Dicu, magistrat la Tribunalul Botoșani, a beneficiat de concediul de maternitate între 1 octombrie 2014 și 3 februarie 2015. De la 4 februarie la 16 septembrie 2015, ea a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani. În această perioadă, raportul său de muncă a fost suspendat. În final ea a luat 30 de zile de concediu anual plătit, între 17 septembrie și 17 octombrie 2015.

În temeiul dreptului românesc care prevede un drept la concediu anual plătit de 35 de zile, doamna Dicu a solicitat instanței la care funcționează să îi acorde cele cinci zile de concediu anual plătit restante pentru anul 2015. Tribunalul Botoșani a respins această cerere pentru motivul că, potrivit dreptului românesc, durata concediului anual plătit este proporțională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs și că, în această privință, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit, durata concediului pentru creșterea copilului de care beneficiase în anul 2015 nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă. Doamna Dicu a contestat această decizie în fața instanțelor române.

În acest context, Curtea de Apel Cluj solicită Curții de Justiție să stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale care exclude, la stabilirea duratei concediului anual, ca perioada în care lucrătorul a fost în concediu pentru creșterea copilului să fie considerată o perioadă de muncă efectivă.

În hotărârea pronunțată, Curtea amintește că dreptul Uniunii prevede că orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni și că acest drept este un principiu de drept social al Uniunii de o importanță deosebită. Curtea observă că finalitatea acestuia, este aceea de a permite lucrătorului să se odihnească și se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Curtea precizează însă că, în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru motiv de boală corespunzător justificate sau a unui concediu de maternitate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv.

Curtea constată că doamna Dicu, care a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință, nu se află într-o astfel de situație specifică. În această privință, Curtea indică, pe de o parte, că apariția unei incapacități de muncă pe motiv de boală este, în principiu, imprevizibilă și independentă de voința lucrătorului, în timp ce, în măsura în care lucrătorul în concediu pentru creșterea copilului nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală, acesta se află într-o situație diferită.

Curtea consideră, pe de altă parte, că concediul de maternitate vizează protecția condiției biologice a femeii în timpul sarcinii și ulterior acesteia, precum și a raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său în perioada care urmează sarcinii și nașterii. Această situație se deosebește așadar și de cea a lucrătorului în concediu pentru creșterea copilului. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, perioada de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat lucrătorul în cauză în perioada de referință nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit.

Așadar, o dispoziție națională care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit pentru o perioadă de referință, nu consideră durata unui concediu pentru creșterea copilului luat de acest lucrător în respectiva perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă, este conformă cu dreptul Uniunii.