Aici descoperim
dreptul tehnologiei

colosseum-rome-morning-sun-italy_119101-11.jpg

Deși astăzi căsătoria este o ,,procedură facultativă”, fiind încheiată prin acordul sau consimțământul comun al bărbatului și femeii, în dreptul roman căsătoria în Roma antică a cunoscut o perioadă în care s-a prefigurat într-o ,,procedură obligatorie”, determinată de condițiile existente în societate: o criză apărută la nivel moral. De asemenea, în funcție de modalitatea în care se încheia căsătoria, femeia fie se supunea bărbatului, fie rămânea parte componentă a familiei sale anterioare.

Încă din epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale monogamice; în ceea ce privește noțiunea de familie, aceasta avea, față de sensul actual al termenului, un conținut mai complex. Conținutul său a fost reflectat în dreptul roman prin jurisconsultul roman Modestin, urmând a fi reflectat prin comparație cu reglementările actuale.

În familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept de viață și de moarte asupra soției și copiilor săi. Atare drept conferit tatălui nu făcea altceva decât să sporescă autoritatea sa în familie, acesta fiind centrul puterii, pe care o exercita chiar cu prețul vieții membrilor familiei sale.

 

Te-ar putea interesa și: Discriminarea femeilor la locul de muncă. Femei versus bărbați

 

 

 

Căsătoria și implicit alegerea soțului sau soției în dreptul roman revenea părinților, între cele două familii încheindu-se un contract prin care era prevăzută data căsătoriei, iar căsătoria în Roma Antică se celebra printr-o ceremonie tradițională, în centrul cărora erau momentele semnării contractului și al împreunării spirituale a mâinilor celor doi miri. Deci bazele căsătoriei la romani se fundamentaseră pe existența unui act, pe o procedură scriptică și obligatorie pentru existența acestui raport pe care astăzi îl încadrăm în sfera raporturilor juridice nepatrimoniale.

Cea mai veche formă de căsătorie era căsătoria cum manu, astfel că femeia căsătorită rupea orice legătură cu familia de origine, intrând în familia soțului și căzând sub puterea (manus) a șefului de familie.

Dacă femeia se căsătorea sine manu, ea rămânea din punct de vedere juridic în familia ei de origine; la fel ca în căsătoria cum manu, ea primea numele soțului, domiciliul său era cel al bărbatului, iar dacă părăsea fără voie casa familială, putea să fie urmărită de soț și readusă prin folosirea interdictului pentru găsirea și readucerea soției (denumit de uxore exhibenda et ducenda).

Formele căsătoriei la romani le regăsim la nivel doctrinar și prin următoarea clasificare: confarreatio (formă de căsătorie rezervată patricienilor și presupunea prezența viitorilor soți, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, a 10 martori), usus (coabitarea vreme de un an a viitorilor soți, după care femeia cădea asupra puterii bărbatului) și coemptio (autovânzarea fictivă a viitoarei soții către viitorul soț)

 

KIT GDPR Premium

 

În cele ce urmează vom realiza trecerea de la sfera doctrinară la sfera legislativă, prin analiza comparativă a definiției căsătoriei în dreptul roman și în prevederile civile actuale.

Pornind de la dispozițiile civile actuale, vom avea în vedere Cartea a II-a, intitulată Despre familie, în speță dispozițiile art. 259 privind căsătoria din Codul civil român. Conform acestora, căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. Alin. (2) precizează faptul că bărbatul și femeia au dreptul să se căsătorească în scopul întemeierii familiei. Condiția prevăzută la alin. (3) este aceea că celebrarea religioasă a căsătoriei se va putea face numai după încheierea căsătoriei civile.

Definiția căsătoriei de astăzi are ca punct de plecare definiția realizată de jurisconsultul roman Modestin, astfel: ,,căsătoria reprezintă uniunea bărbatului și a femeii, o uniune pe toată viața, o comunicare în dreptul uman și divin”.

De remarcat faptul că în dreptul roman căsătoria era fundamentată ca fiind ,,o uniunea pe toată viața” (cu trimitere către divinitate ; dreptul uman și dreptul divin), în vreme ce astăzi, din definiția precizată anterior, a rămas doar ,,o uniune liber consimțită”, care poate să fie desfăcută în orice situație și cu o mai mare ușurință.

Modalitatea în care se va încheia căsătoria în reglementarea actuală, dar și cauzele care privesc nulitatea căsătoriei, sunt prevăzute în mod clar și concis în dispozițiile civile. Încetarea căsătoriei se produce la decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. În privința desfacerii căsătoriei, aceasta se va realiza prin divorț.

Deși actualmente căsătoria este o procedură ,,facultativă”, modalitatea sa de încheiere realizându-se prin consimțământul bărbatului și al femeii, în dreptul roman căsătoria în Roma antică a cunoscut momente în care constituia o procedură obligatorie. Prin trimitere la nevoia reală de naștere a unei norme care să oblige persoanele la căsătorie, un exemplu concret în acest sens este reflectat în istoria romană. Astfel, obligația (sau nevoia) de căsătorie a fost determinată ,,de luxul considerabil dezvoltat pe timpul lui August și a faptului că oamenii considerau viața de familie prea grea și creșterea copiilor o dificultate prea mare”. Legiuitorul a considerat că este necesară o normare în atare sens și, pentru înlăturarea conceptelor considerate greșite, a instituit legile caducare prin care stabilea dispoziții contra celibatarilor dar și contra celor care, deși erau însurați, nu aveau copii.

 

 

Consecința neîndeplinirii acestei obligații avea urmări importante pe plan juridic. În timpul împăratului August cu privire la căsătoria în Roma Antică au fost introduse două mari categorii de dispoziții prin Legea Iulia și Legea Plautia Poppaea:

  • pars nuptiaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani erau obligați să se căsătorească și să aibă copii ;
  • pars caducaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani care nu se căsătoreau (celibes) nu aveau dreptul de moștenire față de moștenitorii pentru care au fost instituiți; pe de altă parte, cei care erau căsătoriți, dar nu aveau copii, nu aveau dreptul decât la ½ din moștenire.

S-a remarcat faptul că legea, edictată în timpul împăratului Augustus, a apărut din cauza condițiilor existente în societatea romană care ,, se confrunta cu o gravă criză pe plan moral, care dusese la evitarea în mod constant a constituirii de familii; acest fapt punea în pericol stabilitatea instituţiilor romane. De altfel, familia reprezenta un element fundamental în organizarea romanilor şi a instituţiilor lor

Persoanele care nu erau căsătorite, în temeiul legilor edictate, nu putea fi succesori testamentari, consecințele fiind edictate de politica dusă de statul roman, în vedere măririi numărului căsătoriilor încheiate, nașterilor, precum și fortificării instituției familie, din toate punctele de vedere, prevederile fiind însă abolite în sec. IV d.Hr.

Cu timpul, raporturile familiale și-au pierdut din rigiditate, iar femeile au devenit tot mai moderne și au pretins o viață independentă. De asemenea, s-a renunțat la ideea de obligativitate a căsătoriei, iar femeia și bărbatul au un rol egal (și șanse egale) în societatea modernă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Bibliografie selectivă:

Bogdan Dumitru Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul roman, Editura Universul juridic, București, 2009, op.cit., p. 37.

Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, op.cit., p. 194.

Ulpian, D. 24, 1, 31, 13, apud Vladimir Hanga, op.cit., p. 197.

Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2007, op.cit., p. 98.

Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex Th. Doicescu, București, 1927, op.cit., pp.11-12.

A se consulta în acest sens https://drept.hyperion.ro/attachments/article/29/Drept%20Roman%20-%20modul%20de%20curs.pdf.

Victor Volcinschi, Daniela Turcan, Serghei Cebotari…, Drept privat roman, Note de curs, Tipografia Reclama, Chișinău, 2014, op.cit., p. 155.

Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, op.cit., p. 195.

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



lovers-broken-heart_89224-2731.jpg

În minuta Deciziei nr. 33, Dosar nr. 2023/1/2019, Ședința din 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat asupra divorțului realizat prin procedura medierii.

Temeiul unei atare situații a fost reprezentat de existența mai multor orientări la nivel de jurisprudență. Astfel, s-a apreciat faptul că anumite instanțe nu au luat în considerare încheierea unui acord de mediere cu privire la procedura divorțului, statuând asupra faptului că atare acțiune nu poate să formeze obiectul procedurii de mediere[i]. Per a contrario, instanțele puteau însă avea în vedere în procedura de soluționare a cauzelor înțelegerea dintre părți în materie de ,,formă” a divorțului, dar și posibilitatea soluționării cererilor accesorii divorțului (relevantă în acest sens fiind Sentința civilă nr. 2520/06.11.2018 pronunțată de Judecătoria Tulcea)[ii].

Alte instanțe de judecată, tot prin raportare la sfera jurisprudențială, au apreciat că se va putea ,,lua act” de acordul de mediere încheiat de către părți în procedura divorțului, cu respectarea principiului interesului superior al minorului (relevantă în acest sens fiind Sentința civilă nr. 551/01.09.2016 pronunțată de Judecătoria Șimleul Silvaniei)[i].

 

 

Cu toate aceste orientări jurisprudențiale distincte, care este regula ce se va aplica de către instanțele de judecată și ce norme vor avea prioritate la dorința părților de a consfinți divorțul printr-un acord de mediere și, implicit, de a evita o procedură ,,aparent anevoioasă” în cadrul instanțelor de judecată?

Regula aplicabilă în această situație este aceea conform căreia acordul de mediere ar reprezenta numai un început de dovadă a existenței unui acord de voință, care va necesita consfințirea sa și în procedura de judecată.

Cu privire la această situație, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că, în interpretarea dispozițiilor art. 2, alin. (4), art. 59, alin. (2) și art. 64, alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, instanța de judecată nu poate să consfințească acordul de mediere referitor la înțelegerea părților privind desfacerea căsătoriei. Per a contrario, cu privire la cererile și aspectele accesorii ale divorțului, instanța de judecată poate să consfințească un atare acord[i].

 

[i]http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/RIL/dec_rc_09_12_2019.pdf.

 

 

[i]Ibidem.

[i]http://www.mpublic.ro/ro/content/ril-civil-din-data-de-060920191.

[ii]Ibidem.

 



family-characters_115990-187.jpg

Noțiunea de familie: căsătorie sau concubinaj?

Conform art. 258 din Codul civil al României, aflăm că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor. De asemenea, vom afla că familia are dreptul la ocrotire din partea societății, dar și din partea statului. Acesta din urmă este obligat să sprijine dezvoltarea și consolidarea familiei, atât prin măsuri economice, cât și prin măsuri sociale, în egală măsură cu sprijinirea încheierii căsătoriei. Codul civil definește și noțiunea de soți în cadrul alin. (4), ca fiind bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.

Codul civil român se limitează la relațiile de familie, incluzând soțul și soția. Un aspect aparte este conturat însă prin deciziile Curții Constituționale a României, care asimilează relațiile ,,de facto” relațiilor de familie. Prin Decizia nr. 562/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat anumite aspecte cu privire la relațiile de familie: ,,pornind de la aceste premise în examinarea conținutului normativ al dispoziției procesual penale criticate în prezenta cauză, Curtea Constituțională constată că, aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut”

 

 

Curtea Constituțională face referire la faptul că dispozițiile în materie procesual civilă reglementează cu mult mai aspru dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarație în calitate de martor în procesul penal. Cu privire la mărturie, conform art. 117 din Codul de procedură penală, au dreptul să refuze audierea ca martor anumite categorii de persoane:

  • soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului ;
  • persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului

Față de prevederile enunțate, remarcă instanța constituțională, acestea ar reglementa doar dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu toate acestea, Curtea face trimitere la Olanda, care s-ar număra printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori. Față de aceste aspecte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

Curtea Constituțională a României constată că art. 177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie“, stabilește în alin. (1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. În completare, precizările Curții sunt clare: ,,sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii, iar soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite”

Curtea Constituțională a României a constatat că prin termenul de ,,membru de familie” se va înțelege nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații care se aseamănă celor dintre soți, în cazul în care aceste persoane conviețuiesc. În aceste condiții, Curtea constată că temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.

 

În completare, Curtea a statuat următoarele: ,,deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială“, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noțiunea de „viață de familie“, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există „viață de familie“ și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie“, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, Curtea constată că nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



little-boy-playing-superhero-playground_53876-46868.jpg

De la protecția datelor la nivel intern și până la protecția în sfera internațională, drepturile copiilor necesită protecție fundamentată în societatea modernă. Într-o continuă evoluție, drepturile se conturează și se armonizează odată cu schimbările sociale. Transmiterea de informații referitoare la copil (incluzând în această categorie fotografii recente, evaluări medicale, evaluări școlare) se va face cu respectarea dispozițiilor speciale ce vizează confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal. Cu toate acestea, a se remarca faptul că GDPR nu se aplică activităților pur domestice, ca de exemplu publicarea de către părinți pe rețelele de socializare a fotografiilor copiilor.

Care sunt drepturile copiilor?

Legea română prevede cadrul normativ cu privire la protecția drepturilor copiilor. Acesta este reprezentat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În conformitate cu art. 8 din prezenta lege, copiii au dreptul atât la stabilirea, cât și la păstrarea identității lor. Art. 29 din Constituția României completează aceste prevederi și instituie dreptul părinților și al tutorilor de a asigura educația copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Acest fapt se manifestă în formarea și păstrarea dreptului la identitate.

De asemenea, copiii au dreptul la nume și la dobândirea unei cetățenii. Dobândirea cetățeniei este reglementată de art. 5 din Constituția statului, instituind faptul că aceasta se dobândește (păstrează sau pierde) în condițiile pe care legea organică le prevede, cetățenia română neputând fi retrasă persoanelor care au dobândit-o prin naștere.

În conformitate cu art. 8, alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, copiii au de asemenea dreptul de a păstra cetățenia dobândită, numele, dar și relațiile de familie, fără a exista ingerințe cu privire la aceste aspecte.

 

 

Copiii au dreptul la menținerea relațiilor personale cu părinții și rudele, dar și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături pe care legea le califică drept ,,legături de atașament”. În completare, art. 14 din prezenta lege, alin. (2) statuează asupra dreptului copilului de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea. Relațiile personale se aplică și altor persoane alături de care copilul ,,s-a bucurat de viața în familie”, existând și derogarea în sensul în care atunci când situația expusă anterior contravine interesului superior al copilului să nu se respecte în totalitate teza expusă. Conform art. 14, alin. (3) din lege, părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot să împiedice relațiile personale ale copilului cu următoarele categorii de persoane:

  1. Bunicii copilului;
  2. Frații și surorile copilului;
  3. Alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie.

Per a contrario, dacă instanța consideră că există motive temeinice pentru copil care sunt de natură să îi pună în pericol dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori psihică a acestuia, poate decide ca părinții sau reprezentanții legali să împiedice aceste relații.

 

KIT GDPR Premium

 

Cum se realizează relațiile personale ale copiilor ?

În conformitate cu prevederile legale, relațiile personale ale copiilor se pot realiza prin următoarele modalități :

  1. Prin întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit cadrului legislativ în vigoare, dreptul la relații personale cu copilul;
  2. Prin vizitarea copilului la domiciliul său ;
  3. Prin găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit ;
  4. Prin găzduirea copilului pe perioadă determinată de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit ;
  5. Prin corespondență ;
  6. Prin orice alte forme de comunicarE ;
  7. Prin transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul ;
  8. Prin transmiterea de informații referitoare la copil (incluzând în această categorie fotografii recente, evaluări medicale, evaluări școlare) către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul (a se vedea în acest sens platforma https://lege5.ro/Gratuit/gu3donjv/drepturile-copilului-lege-272-2004?dp=gi2tcmjsgyytq).

Informațiile care se vor transmite și care au fost precizate anterior trebuie să respecte cu precădere interesul superior al copilului. Un aspect important pe care legea îl reflectă este acela că informațiile transmise vor respecta dispozițiile speciale ce vizează confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal (conform sursei online https://lege5.ro/Gratuit/gu3donjv/drepturile-copilului-lege-272-2004?dp=gi2tcmjsgyytq). În sensul precizat anterior, transmiterea de informații referitoare la copil (incluzând în această categorie fotografii recente, evaluări medicale, evaluări școlare) se va face cu respectarea dispozițiilor speciale ce vizează confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal. Această prevedere legală are în vedere necesitatea protecției drepturilor copiilor, inclusiv în cazul acțiunilor în care datele și informațiile personale ar face obiectul transmiterii între anumite persoane. De asemenea, legea este aplicabilă celor două modalități prin care se realizează transmiterea informațiilor referitoare la copil, anume:

  • trasnmiterea informațiilor de la părinte la copil (transmiterea informațiilor copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul) ;
  • transmiterea informațiilor despre copil părintelui sau altor persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

 

Vrei să te aliniezi la GPPR? Cum te putem ajuta:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



white-scissor-cutting-family-paper-cut-out-blue-background_49149-930.jpg

Simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit legii fundamentale a statului român, în speță art. 4, România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, făcând abstracție de rasă, naționalitate, origine etnică, religie și alte criterii de natură discriminatorie.

Cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, acestea nu pot fi îngrădite și nicio persoană nu poate fi constrânsă să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă (care ar fi contrară convingerilor personale).

În conformitate cu prevederile internaționale, în speță art. 9, persoanele dispun de libertate de gândire, conștiință și religie. Dreptul la libertatea de religie include chiar libertate unei persoane de a-și schimba religia sau convingere, dar și libertatea de manifestarea a religiei sau a convingerilor în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin următoarele modalități : cult, învățământ, practici, îndeplinirea ritualurilor.

 

 

Referitor la libertatea unei persoane de a-și manifesta religia sau convingerilor, aceasta nu poate să fie restrânsă decât în condițiile legii și numai când sunt măsuri necesare pentru siguranța publică, pentru protecția sănătății sau a moralei publice, pentru protecția ordinii ori a drepturilor și libertăților altor persoane, conform art. 9, pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În materie jurisprudențială, vom avea în vedere cauza Palau-Martinez contra Franței, privind diferența de tratament pe baza religiei.  Din prezenta cauză aflăm că reclamanta a cerut la nivelul instanțelor de judecată naționale încredințarea copiilor minori.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În perioada în care copiii se aflau în vacanță școlară la tatăl acestora, au fost înscriși la o școală de lângă domiciliul tatălui, instanțele decizând că minorii trebuie să fie scoși din sistemul educațional al martorilor lui Jehova. Sistemul educațional era unul la care mama copiilor aderase, iar instanțele au decis că un atare sistem ar impune copiilor anumite convingeri. În cauza prezentă, nr. 64927/01 din 2003, instanța a statuat asupra faptului că simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online  https://jurisprudentacedo.com/Palau-Martinez-cotnra-Franta-Diferenta-de-tratament-pe-baza-religiei.-Incredintarea-copilului.html). În conformitate cu acest articol, este interzisă discriminarea. În sensul precizat, exercitarea drepturilor și a libertăților recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie asigurată fără discriminare în funcție de următoarele criterii : sex, rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională, origine socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, ș.a.m.d. (conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminării). Raportarea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat la art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.

 

 

Conform art. 8 din Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței personale. În acest scop, autorităților publice nu le este admis niciun amestec în exercitarea dreptului în cauză, decât în măsura în care amestecul este prevăzut de lege și ar reprezenta, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (securitate națională, siguranță publică, bunăstare economică a țării, apărare ordine, prevenire fapte penale, ș.a.m.d.). În speță, fixarea reședinței copiilor la tatăl acestora, care a intervenit după ce copiii locuiseră pe o perioadă de trei ani alături de mama lor, a reprezentat un amestec în viața familială a acestora.

Ținând cont de susținerile Guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis faptul că nu a putut să opereze o intervenție implicită ce apare în urma oricărui divorț. Mai mult, s-a observat faptul că la nivel intern a operat o ,,diferență de tratament” între părinții copiilor având la bază criteriul religiei. Dar, apreciază Curtea, judecătorul nu a făcut altceva decât să enunțe afirmații generale privind secta religioasă din care făcea parte reclamanta, fără să indice elemente concrete prin care să arate în ce manieră s-ar putea produce o influență a copiilor prin intermediul religiei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat de asemenea faptul că instanțele naționale au respins o cerere de anchetă socială, deși o atare cerere era indicată în situația expusă. O atare cerere ar fi avut un rol esențial privind situația educațională a copiilor. Curtea Europeană a remarcat modalitatea în care instanțele naționale au pronunțat o hotărâre în prezenta cauză, anume având în vedere criterii vagi, de natură generală, omițânt un aspect esențial. Acest aspect era reprezentat chiar de interesul real al copiilor.

Deci, tocmai în baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra modalității în care instanțele naționale au soluționat cauza. Acestea din urmă nu au făcut o raportare la interesul copiilor, care trebuia să primeze, ci la condiții generale privind confesiunea religioasă a unei persoane. Deci, instanțele naționale au considerat aprioric faptul că o anumită confesiune religioasă ar putea să aibă efecte nu tocmai benefice asupra dezvoltării copiilor în sistemul educațional și social.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 



people-holding-up-hearts-illustration_53876-6396.jpg

Dispozițiile legale cu privire la căsătorie nu trebuie înțelese în sensul neacordării dreptului de ședere pe teritoriul statului român aparținând soțului persoană de același sex

 

Cu privire la căsătoria între persoanele de același sex, legea civilă română (în speță dispozițiile în materie de familie cuprinse în Codul civil român) este relevantă în acest sens. La nivel intern, căsătoria între persoanele de același sex nu este legală, dispozițiile în această materie fiind concise. Dar dacă legea română nu recunoaște căsătoria între persoanele de același sex încheiată la nivel intern, deoarece legea română interzice acest lucru, ce se întâmplă cu recunoașterea căsătoriei valabil încheiată între persoanele de același sex într-un stat care permite acest lucru?

Cadrul teoretic și juriprudență în România cu privire la căsătoria între persoanele de același sex

În practica și legislația din România, conform art. 259 din Codul civil român, căsătoria este uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, care se va încheia în condițiile prevăzute de lege. În completare, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători, scopul fiind acela al întemeierii unei familii. Ca o condiție prevăzută de legea internă, căsătoria religioasă se poate face numai după încheierea căsătoriei civile. Cu privire la condițiile de încheiere și la cauzele de nulitate, ele vor respecta prevederile legale. Modalitatea de încetare a căsătoriei este reprezentată de: declararea judecătorească a morții unui dintre soți și decesul unuia dintre aceștia. Desfacerea căsătoriei se poate realiza prin divorț, respectând prevederile legale (a se vedea în acest sens dispozițiile Codului civil român, art. 259). Dispozițiile privitoare la familie, se regăsesc și în cadrul art. 258, în care este precizat faptul că familia se va întemeia pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea lor și pe dreptul sau îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor. Conform art. 258, alin. (2), familia are drept la ocrotire atât din partea societății, cât și din partea statului. Acestuia din urmă îi revine obligația de sprijinire (prin mijloace și măsuri economice și sociale) la încheierea căsătoriei, de consolidare și dezvoltare a familiei. Codul civil, cu referire la ,,soți” exemplifică prin aceste noțiuni ,,femeia” și ,,bărbatul”.

 

 

Pe de altă parte, legea fundamentală a statului statuează faptul că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți (fără a mai realiza disctincția pe care o face legiuitorul la nivel civil), pe egalitatea lor și pe dreptul, dar și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Aceleași prevederi se aplică și în cazul condițiilor de încheiere, desfacere sau nulitate a căsătoriei, cărora li se va aplica un cadru legislativ special strict procedural. Legea fundamentală a statului garantează egalitate copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie, o egalitate raportată la lege (a se vedea în acest sens art. 48 din Constituția României).

Cu privire la recunoașterea din partea legii a cuplurilor de același sex, este relevantă în acest sens Decizia Curții Constituționale a României nr. 534/2018 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277, alin. (2) și (4) din Codul civil.

Dispozițiile art. 277 din Codul civil român privesc condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei. În acest sens, conform alin. (1), legea interzice căsătoria dintre persoanele de același sex. Referitor la căsătoriile dintre persoane de același sex care sunt fie încheiate, fie contractate în străinătate, fie de către cetățenii români, fie de către cetățenii străini, ele nu primesc recunoașterea la nivel național. Parteneriatele civile dintre persoanele de sex opus sau chiar de același sex care sunt înceiate sau contractate în străinătate de către cetățeni români sau străini, nu sunt recunoscute în România. Cu privire la principiul liberei circulații în România a cetățenilor statelor membre UE și SEE, îi sunt aplicabile dispozițiile legale (a se vedea în acest sens art. 277, Cod civil român).

 

 

Curtea Constituțională română este astfel chemată să se pronunțe asupra acestor dispoziții, având în vedere o încheiere pronunțată la nivelul instanțelor ordinare care au procedat la sesizarea sa cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 277, alin. (2) și (4) din Codul civil. S-a solicitat obligarea Inspectoratului General pentru Imigrări și a Ministerului Afacerilor Interne la încetarea discriminării pe criteriul orientării sexuale, în raport de aplicarea prevederilor privind dreptul la circulație în Uniunea Europeană. În motivare, s-a susținut (de către autorii excepției de neconstituționalitate) faptul că nerecunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex, care au fost legal încheiate în străinătate, reprezintă în mod categoric o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată și, mai mult, o discriminare pe criteriul orientării sexuale ( a se vedea în acest sens https://lege5.ro/Gratuit/gmydinzsgy4q/decizia-nr-534-2018-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-277-alin-2-si-4-din-codul-civil). Se menționează că soții în cauză, deși au recunoscut acest statut în Belgia, nu își pot continua relația de familie și pe teritoriul statului român, întrucât reclamantul ar fi obligat, prin raportare la practica IGI, să părăsească teritoriul României prin invocarea art. 277. Reclamantul a invocat jurisprudența CEDO care, califică relațiile între persoanele de același sex ca fiind relații intime și de familie.

Curtea Constituțională, având în vedere toate împrejurările cauzei deduse judecății, a constatat că relația pe care o are un cuplu format din persoanele de același sex intră în sfera noțiunilor de ,,viață privată” și ,,viață de familie”. Pe acest considerent se fundamentează și necesitatea protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie. În sensul enunțat anterior, Curtea Constituțională s-a raportat la dispozițiile art. 277 din Codul civil, fundamentând faptul că acestea nu pot să constituie un temei pentru autoritățile române spre a refuza acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român aparținând soțului persoană de același sex, având la bază căsătoria încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



young-woman-showing-red-ripped-paper-heart-broken-hearted-valentines-day-concept_53476-217.jpg

Potrivit unei propuneri legislative înaintat la Senat, românii își pot lua 3 zile de concediu pentru divorț plătit pentru diminuarea efectelor negative ale divorțului și acomodarea la noua situație de viață.

Concediul pentru divorț se va acorda la cerere, de către angajator, în următoarele 4 săptămâni de la data constatării divorțului. Cererea va fi însoțită de documentul definitiv pentru constatarea divorțului – decizia definitivă a instanței.

Concediul se va acorda indiferent de durata căsătoriei și indiferent de modalitatea prin care s-a desfăcut căsătoria.

Persoanele recent divorțate pot folosi cum doresc cele 3 zile libere de concediu pentru a se adapta la noua realitate și a rezolva problemele de orice natură intervenite ca urmare a desfacerii căsătoriei.

Potrivit analizelor Institutului Național de Statistică, rata divorțului este în prezent 25%, mai exact, în ultimele două decenii una din patru căsătorii a eșuat.

(Aceste prevederi nu se aplică momentan deoarece sunt în fază de proiect de lege. Legea va intra în vigoare după ce va fi publicată în Monitorul Oficial.)

Te-ar putea interesa și:

 


date-16.png

Întrebare: Bună, LegalUp! În prezent, mi-a fost poprită indemnizația de creștere a copilului pe care o primesc lunar. M-am consultat cu o prietena care a absolvit Dreptul și am înțeles că nu se poate pune poprire pe indemnizația de creștere a copilului: Mă poți ajuta cu o opinie în acest sens?

 

 

 

 

Răspuns: Bună, dragă cititor al blogului nostru! Îți transmitem în cele ce urmează opinia noastră.

Legislația interzice în mod expres prin art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă urmărirea silită a indemnizațiilor pentru creșterea copilului și ajutoarelor pentru îngrijirea acestuia.

Art. 729 alin. (7) din Codul de procedură civilă prevede că: „alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.

De asemenea, art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevede că „Drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.”

 

Pentru a obține desființarea popririi și restituirea sumelor de bani încasate, ar trebui să formulați contestație la executare în termen de 15 zile de la data la care ați primim inștiințarea asupra popririi la instanța de judecată competentă.
Te-ar putea interesa și:

 



template-1-1200x675.png

Hotărârea în cauza C-673/16

Noțiunea „soț”, în sensul dispozițiilor dreptului Uniunii privind libertatea de ședere
a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, cuprinde soții de același sex

Deși statele membre sunt libere să autorizeze sau să nu autorizeze căsătoria homosexuală, ele nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același sex, resortisant al unei țări non-UE, un drept de ședere derivat pe teritoriul lor

Domnul Relu Adrian Coman, resortisant român, și domnul Robert Clabourn Hamilton, resortisant american, au locuit împreună timp de patru ani în Statele Unite înainte de a se căsători la Bruxelles în anul 2010. În luna decembrie 2012, domnul Coman și soțul său au solicitat autorităților române să le fie comunicate procedura și condițiile în care domnul Hamilton putea, în calitatea sa de membru al familiei domnului Coman, să obțină dreptul de a locui în mod legal în România pe o perioadă mai mare de trei luni. Această cerere se întemeia pe directiva privind exercitarea libertății de circulație, care permite soțului unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat această libertate să se alăture soțului său în statul membru în care acesta din urmă locuiește.

Răspunzând la această solicitare, autoritățile române i-au informat pe domnii Coman și Hamilton că acesta din urmă beneficia numai de un drept de ședere pe o perioadă de trei luni, pentru motivul, printre altele, că el nu putea fi calificat în România drept „soț” al unui cetățean al Uniunii, întrucât acest stat membru nu recunoaște căsătoriile între persoanele de același sex („căsătorii homosexuale”).

Domnul Coman și domnul Hamilton au introdus în aceste condiții o acțiune în fața instanțelor române prin care solicitau constatarea existenței unei discriminări pe criteriul orientării sexuale, în ceea ce privește exercitarea dreptului de liberă circulație în Uniune. Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul acestui litigiu, Curtea Constituțională (România) întreabă Curtea de Justiție dacă domnul Hamilton intră în sfera noțiunii de „soț” al unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat libertatea de circulație și trebuie, prin urmare, să i se acorde un drept de ședere permanentă în România.

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea amintește mai întâi că directiva privind exercitarea libertății de circulație reglementează doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este și că ea nu poate constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unui stat non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean. Directiva nu este, așadar, susceptibilă să constituie temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea domnului Hamilton în statul membru al cărui resortisant este domnul Coman, România. Curtea amintește însă că, în anumite cazuri, unor resortisanți non-UE, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care nu pot beneficia, în temeiul dispozițiilor directivei, de un drept de ședere derivat în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean, li se poate recunoaște un asemenea drept în temeiul articolului 21 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (dispoziție care conferă în mod direct cetățenilor Uniunii dreptul fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre).

Curtea arată în continuare că condițiile de acordare a acestui drept de ședere derivat nu trebuie să fie mai stricte decât cele prevăzute de directivă pentru acordarea unui asemenea drept de ședere unui resortisant al unui stat non-UE, membru al familiei unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat dreptul de liberă circulație stabilindu-se într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este.

Curtea constată că, în cadrul directivei privind exercitarea libertății de circulație, noțiunea „soț”, care desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie, este neutră din punctul de vedere al genului și este, așadar, susceptibilă să înglobeze soțul de același sex al unui cetățean al Uniunii. Curtea precizează însă că starea civilă a persoanelor, care cuprinde normele referitoare la căsătorie, este o materie care intră în competența statelor membre și că dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe, statele menționate fiind astfel libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria homosexuală. Ea amintește de asemenea că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale.

Curtea consideră cu toate acestea că refuzul unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, căsătoria acestui resortisant cu un cetățean al Uniunii de același sex legal încheiată într-un alt stat membru este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetățean de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Aceasta ar face ca libertatea de circulație să varieze de la un stat membru la altul în funcție de dispozițiile de drept național care guvernează căsătoria între persoanele de același sex.

În aceste condiții, Curtea amintește că libera circulație a persoanelor poate face obiectul unor restricții independente de cetățenia persoanelor în cauză, cu condiția ca aceste restricții să se întemeieze pe considerații obiective de interes general și să fie proporționale cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național.

În această privință, ordinea publică, invocată în speță drept justificare pentru a restrânge dreptul de liberă circulație, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii. Obligația unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat nu aduce atingere instituției căsătoriei în acest prim stat membru. În special, această obligație nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său național, instituția căsătoriei homosexuale. În plus, o asemenea obligație de recunoaștere exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE nu aduce atingere identității naționale și nici nu amenință ordinea publică a statului membru în cauză.

Curtea amintește în sfârșit că o măsură națională care este de natură să împiedice exercitarea liberei circulații a persoanelor nu poate fi justificată decât dacă această măsură este conformă cu drepturile fundamentale care sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Întrucât dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie este garantat la articolul 7 din cartă, Curtea arată că și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că relația pe care o are un cuplu homosexual este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „viață privată”, precum și a noțiunii „viață de familie” la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeași situație.

 


Sursa aici


arhive-dreptul-familiei-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord