Aici descoperim
dreptul tehnologiei

Copy-of-Dezmoștenirea-în-Codul-Civil.png

Sediul materiei: art. 1270 și 1350-1351 Codul Civil

Potrivit legislației române, contractul are putere de lege între părțile care l-au încheiat (art. 1270 Codul Civil). Cu alte cuvinte, respectarea contractului este obligatorie, iar nu facultativă. În consecință, orice persoană care a încheiat un contract are obligația de a executa contractul. 

Art. 1350 din Codul Civil, denumit „răspunderea contractuală” prevede că:

„(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

 

Cu toate acestea, există situații în practică când cel care a încheiat un contract nu poate executa contractul, îl execută defectuos sau cu întârziere. În aceste situații, intervine răspunderea civilă contractuală – răspunderea pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru a interveni răspunderea civilă contractuală, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții:

  • persoana săvârșește o faptă ilicită care constă în neexcutarea contractului sau executarea necorespunzătoare;
  • existența unui prejudiciu;
  • legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cu toate acestea debitorul (persoana care trebuie să execute obligația din contract) poate fi exonerat de răspundere dacă demonstrează că nu a executat sau a executat necorespunzător obligația ca urmare a intervenirii forței majore sau a cazului fortuit. Aceste elemente sunt cauze exoneratoare de răspundere deoarece apariția lor nu are legătură cu vreo culpă a debitorului, fiind, în general, evenimente externe, ale căror efecte nu pot fi anticipate sau controlate de către debitor.

 

Potrivit art. 1351 alin. (1), „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.”

 

Ce este forța majoră?

Potrivit art. 1351 alin. (2), „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.” În general, forța majoră se referă la evenimente care nu au nicio legătură cu fapta omului și care nu pot fi prevăzute: calamități naturale (cutremure, tsunami-uri, apocalipsa zombie). Furtunile, căderile de zăpadă și, în general, evenimentele naturale care pot fi prevăzute nu reprezintă forță majoră, ci caz fortuit.

Exemplu: o persoană și-a vândut recolta viitoare, însă intervine un cutremur care distruge recolta (forța majoră), prin urmare persoana este exonerată de răspundere.

 

Ce este cazul fortuit?

Potrivit art. 1351 alin. (3), „Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

Exemple de cazuri fortuite:

a) viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricaţie, sperietura unui animal etc.

b) împrejurări externe care nu pot fi imputabile persoanelor, care nu au caracter extraordinar şi nu puteau fi prevăzute (nu sunt forță majoră) şi nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligenţă şi prudenţă maximă. Fac parte din această categorie: ploile torenţiale, cutremurele de mică intensitate care se produc frecvent în anumite zone teritoriale, inundaţiile care se produc în mod obişnuit în unele locuri în fiecare primăvară etc.

De asemenea, potrivit Codului Civil, dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 



Dezmoștenirea-în-Codul-Civil.png

Sediul materiei: art. 1074-1076 din Codul Civil

Dezmoștenirea sau exheredarea este o instituție civilă prin care o persoană înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitori săi legali. Prin moștenitori legali se înțeleg persoanele care au vocație legală la moștenire (soțul supraviețuitor și rudele până la gradul al IV-lea – descendenții (copiii, nepoții, strănepoții), ascendenții privilegiați (părinții), colateralii privilegiați (frații și surorile și copiii acestora), ascendeții ordinari (bunicii, străbunicii) și colateralii ordinari (unchi, mătuși, veri primari etc).

Dezmoștenirea, care poate fi totală sau parțială, este reglementată pentru prima dată prin Noul Cod Civil, în trecut instituția dezmoștenirii nefiind consacrată legal. Dezmoștenirea este de două feluri: directă sau indirectă. Dezmoștenirea directă intervine atunci când persoana dispune prin testament înlăturarea prin testament a unuia sau mai multor moștenitori legali. Dezmoștenirea indirectă intervine atunci când persoana, fără a indica direct faptul că dorește să dezmoștenească, instituie prin testament unul mai mulți legatari – persoane externe moștenitorilor legali care culeg moștenirea.

Dacă se dezmoștenește o persoană, însă nu au fost instituite legate prin testament, moștenirea va fi culeasă de celalalte persoane care au vocație succesorală, in funcție de gradul acestora. De exemplu, dacă a fost dezmoștenit copilul, moștenirea va fi culeasă, după ce copilul păstrează rezerva succesorală, de către nepoți.

Există o categorie de moștenitori (moștenitorii rezervatari) care nu poate fi dezmoștenită total. În această categorie sunt incluși soțul supraviețuitor, descendenții (copii, nepoți, strănepoți) și ascendenții privilegiați (părinții). Acețștia beneficiază de o rezervă succesorală de jumătate față de cât ar fi fost îndreptățiți dacă nu ar fi fost dezmoșteniți. De această rezerva de 1/2, testatorul nu se poate atinge. Chiar în situația în care testatorul dispune de întreaga moștenire prin testament în favoarea altei persoane, moștenitorul rezervatar are dreptul la partea lui de 1/2. Prin urmare, în situația moștenitorilor rezervatari, testatorul poate dispune doar de partea rămasă după ce a fost scăzută rezerva, denumită cotitate disponibilă.

 



arhive-drept-civil-legalup