Aici descoperim
dreptul tehnologiei

nature-animal-goat-head-colorful_1138-164.jpg

Vânzarea bunului altuia a existat dintotdeauna, însă nu am avut în Codul civil o astfel de reglementare până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care a reglementat acest tip de vânzare în art. 1683.

Potrivit art. 1683 alin. (1) din Codul civil, „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil încheiat, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”.

Cu alte cuvinte, contractul de vânzare încheiat de un vânzător neproprietar cu privire la un bun care îi aparține altei persoane este valabil dacă respectă condițiile generale de valabilitate ale contractului de vânzare, și anume:

  • părțile să aibă capacitatea de a contracta;
  • consimțământul să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză;
  • un obiect determinat și licit;
  • o cauză licită și morală.

În plus, pentru ca vânzarea bunului altuia să fie valabilă, ar trebui ca vânzătorul neproprietar să transmită dreptul de proprietate către cumpărător, iar în cazul neexecutării obligației, cumpărătorul va putea cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, dar și daune-interese după caz.

 

KIT GDPR Premium

 

Cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de precizat și că acel contract de vânzare încheiat de vânzătorul neproprietar nu îi este opozabil adevăratului proprietar, fiindu-i păstrate intacte, celui din urmă, drepturile sale asupra bunului care a făcut obiectul vânzării, astfel încât poate să îl revendice de la cumpărător, fără a fi necesară constarea nulității absolute sau relative a contractului încheiat între vânzătorul neproprietar și cumpărător. Astfel, în această situația, cumpărătorul de bună-credință se va putea îndrepta împotriva vânzătorului neproprietar pentru recuperarea prejudiciului.

O situație aparte este întâlnită în cazul în care un singur coproprietar a vândut bunul proprietate comunică, întrucât art. 641 alin. (4) din Codul civil reglementează obligativitatea încheierii oricăror acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, numai cu acordul tuturor coproprietarilor.

Tot cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de menționat faptul că în cazul în care coproprietarul nu poate transmite întregul bun, cumpărătorul poate cere fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte care a putut fi transmisă, fie rezoluțiunea contractului, în situația în care cumpărătorul nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi întregul bun. În anumite situații, se pot solicita și daune-interese.

În literatura de specialitate s-a arătat că „dacă cumpărătorul a încheiat contractul cunoscând că nu îi aparține în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare, căci pentru el vânzarea are caracter aleatoriu”.

Totuși, ceilalți coproprietari pot ratifica vânzarea bunului altuia, astfel încât cumpărătorul va dobândi proprietatea exclusivă a întregului bun.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



sunny-meadow-landscape_1112-134.jpg

Ce este dreptul de preempțiune?

Dreptul de preempțiune este o variantă a promisiunii unilaterale de vânzare, în care proprietarul unui bun nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferință unei persoane dacă se va hotărî să-l vândă.

Conform art. 1730 alin. (3) din Codul Civil, în cazul în care proprietarul bunului decide să vându bunul său, preemptorului îi este făcută o ofertă, acesta având la dispoziție 10 zile, în cazul vânzării bunurilor mobile și 30 de zile, în cazul vânzării bunurilor imobile, pentru a accepta-o.

În cazul vânzării bunului cu privire la care există un drept de preempțiune fie legal, fie convențional, către un terț, vânzarea este valabilă numai dacă preemptorului nu și-a exercitat dreptul de preempțiune.

Putem vinde în mod liber un teren agricol situat în extravilan?

Prin Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat dreptul de preempțiune în cazul vânzării terenurilor agricole situate în extravilan

Enunțând dispozițiile art, 4 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, legiuitorul a dispus ca „Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al dreptului de preempțiune al coproprietarilor, arendașilor, proprietarilor vecini, precum și al statului român, prin Agenția Domeniilor Statului, în această ordine, la preț și în condiții legale”.

Înstrăinarea prin vânzare-cumpărare, fără respectarea dreptului de preempțiune se sancționează cu nulitatea relativă, având în vedere că se încalcă dispoziții legale care instituie un interes particular, în speță, al preemptorului.

Pentru vânzarea terenurilor agricole aflate în extravilan, se impune respectarea unei proceduri clare precizate în lege. Astfel, proprietarul terenului care urmează a fi înstrăinat trebuie să înregistreze la primăria unității administrativ-teritoriale, în situația în care se află terenul, o cerere prin care se va solicita afișarea ofertei de vânzare a terenului, în vederea încunoștințării preemptorilor, care trebuie să fie însoțită de documente doveditoare, potrivit art. 6 din Legea nr. 17.2014.

 

 

În termen de 1 zi lucrătoare de la data primirii ofertei, primăria va trebui să o afișeze la sediul său timp de 30 de zile sau, după caz, pe pagina de internet, De asemenea, oferta va fi transmisă în termen de 3 zile Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și structurilor teritoriale. Pe lângă ofertă, trebuie transmisă lista preemptorilor, copiile cererii de afișare și documentele doveditoare. Oferta va fi afișată de structurile anterior menționate, la sediul acestora sau pe pagina de internet, timp de 15 zile.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Titularul dreptului de preempțiune trebuie să-și manifeste în scris intenția de a cumpăra în termen de 30 de zile de la afișarea ofertei (care este un termen de decădere), să comunice acceptarea ofertei de vânzare și să o înregistreze la sediul primăriei unde a fost afișată.

Primăria va afișa, la rândul său, în termen de 24 de ore, acceptarea ofertei și o va trimite structurii centrale sau, după caz, structurilor teritoriale pentru afișare pe site.

Prin art. 7 din Legea nr. 17/2004, legiuitorul a reglementat situația în care mai mulți preemptori și-au manifestat intenția de a cumpăra. Astfel, vânzătorul va avea un drept de opțiune, ținând cont și de rangul preemptorilor, după cum urmează: „(2) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de rang diferit își manifestă în scris intenția de cumpărare, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege, cu respectarea prevederilor art. 4, preemptorul, potențial cumpărător, și va comunica numele acestuia primăriei.

(3) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de același rang își manifestă în scris intenția de cumpărare și niciun alt preemptor de rang superior nu a acceptat oferta, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege dintre aceștia și va comunica numele acestuia primăriei.

(4) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), un preemptor de rang inferior oferă un preț superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de ceilalți preemptori de rang superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua procedura, cu înregistrarea oferte de vânzare cu acest preț, cu preemptorii de rang superior”.

Dacă niciunul dintre titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra, în termenul de 30 de zile de la afișarea ofertei de vânzare, terenul va putea fi înstrăinat în mod liber. Cu toate acestea, vânzarea liberă a terenului nu se poate face la un preț mai mic decât cel prevăzut în oferta de vânzare și nici în condiții mai avantajoase decât cele arătate de aceasta, sub sancțiunea nulității absolute.

Pentru încheierea contractului de vânzare a terenului agricol extravilan, fie în formă autentică la notar, fie prin pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, va fi necesar un aviz final, care este eliberat de structura teritorială, în cazul înstrăinării unui teren a cărui suprafață ajunge la 30 de hectare sau de structura centrală, în cazul suprafețelor care depășesc 30 de hectare.

Respectarea procedurilor în privința dreptului de preempțiune se realizează de către structurile din aparatul central al Ministerului Agriculturi și Dezvoltării Rurale, respectiv structurile teritoriale ale acestuia.

 

 

 

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



white-scissor-cutting-family-paper-cut-out-blue-background_49149-930.jpg

Simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit legii fundamentale a statului român, în speță art. 4, România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, făcând abstracție de rasă, naționalitate, origine etnică, religie și alte criterii de natură discriminatorie.

Cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, acestea nu pot fi îngrădite și nicio persoană nu poate fi constrânsă să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă (care ar fi contrară convingerilor personale).

În conformitate cu prevederile internaționale, în speță art. 9, persoanele dispun de libertate de gândire, conștiință și religie. Dreptul la libertatea de religie include chiar libertate unei persoane de a-și schimba religia sau convingere, dar și libertatea de manifestarea a religiei sau a convingerilor în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin următoarele modalități : cult, învățământ, practici, îndeplinirea ritualurilor.

 

 

Referitor la libertatea unei persoane de a-și manifesta religia sau convingerilor, aceasta nu poate să fie restrânsă decât în condițiile legii și numai când sunt măsuri necesare pentru siguranța publică, pentru protecția sănătății sau a moralei publice, pentru protecția ordinii ori a drepturilor și libertăților altor persoane, conform art. 9, pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În materie jurisprudențială, vom avea în vedere cauza Palau-Martinez contra Franței, privind diferența de tratament pe baza religiei.  Din prezenta cauză aflăm că reclamanta a cerut la nivelul instanțelor de judecată naționale încredințarea copiilor minori.

 

Te-ar putea interesa și:

 

În perioada în care copiii se aflau în vacanță școlară la tatăl acestora, au fost înscriși la o școală de lângă domiciliul tatălui, instanțele decizând că minorii trebuie să fie scoși din sistemul educațional al martorilor lui Jehova. Sistemul educațional era unul la care mama copiilor aderase, iar instanțele au decis că un atare sistem ar impune copiilor anumite convingeri. În cauza prezentă, nr. 64927/01 din 2003, instanța a statuat asupra faptului că simpla afirmare a unor considerații generale cu privire la membrii unei confesiuni religioase, care nu are la bază probe concrete, contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online  https://jurisprudentacedo.com/Palau-Martinez-cotnra-Franta-Diferenta-de-tratament-pe-baza-religiei.-Incredintarea-copilului.html). În conformitate cu acest articol, este interzisă discriminarea. În sensul precizat, exercitarea drepturilor și a libertăților recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie asigurată fără discriminare în funcție de următoarele criterii : sex, rasă, culoare, religie, opinii politice, origine națională, origine socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, ș.a.m.d. (conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminării). Raportarea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat la art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.

 

 

Conform art. 8 din Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței personale. În acest scop, autorităților publice nu le este admis niciun amestec în exercitarea dreptului în cauză, decât în măsura în care amestecul este prevăzut de lege și ar reprezenta, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (securitate națională, siguranță publică, bunăstare economică a țării, apărare ordine, prevenire fapte penale, ș.a.m.d.). În speță, fixarea reședinței copiilor la tatăl acestora, care a intervenit după ce copiii locuiseră pe o perioadă de trei ani alături de mama lor, a reprezentat un amestec în viața familială a acestora.

Ținând cont de susținerile Guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis faptul că nu a putut să opereze o intervenție implicită ce apare în urma oricărui divorț. Mai mult, s-a observat faptul că la nivel intern a operat o ,,diferență de tratament” între părinții copiilor având la bază criteriul religiei. Dar, apreciază Curtea, judecătorul nu a făcut altceva decât să enunțe afirmații generale privind secta religioasă din care făcea parte reclamanta, fără să indice elemente concrete prin care să arate în ce manieră s-ar putea produce o influență a copiilor prin intermediul religiei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat de asemenea faptul că instanțele naționale au respins o cerere de anchetă socială, deși o atare cerere era indicată în situația expusă. O atare cerere ar fi avut un rol esențial privind situația educațională a copiilor. Curtea Europeană a remarcat modalitatea în care instanțele naționale au pronunțat o hotărâre în prezenta cauză, anume având în vedere criterii vagi, de natură generală, omițânt un aspect esențial. Acest aspect era reprezentat chiar de interesul real al copiilor.

Deci, tocmai în baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra modalității în care instanțele naționale au soluționat cauza. Acestea din urmă nu au făcut o raportare la interesul copiilor, care trebuia să primeze, ci la condiții generale privind confesiunea religioasă a unei persoane. Deci, instanțele naționale au considerat aprioric faptul că o anumită confesiune religioasă ar putea să aibă efecte nu tocmai benefice asupra dezvoltării copiilor în sistemul educațional și social.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 



photo-1436450412740-6b988f486c6b.jpg

O persoană are, potrivit legii civile, anumite atribute – care în dreptul intern poată denumirea de ,,atribute de identificare”. Atributele de identificare ale persoanei fizice sunt reprezentate de:

  1. numele persoanei;
  2. domiciliul sau reședința persoanei;
  3. starea civilă (a se vedea în acest sens art. 59 din Codul civil al României).

Aceste atribute delimitează statutul persoanei fizice de cel al persoanei juridice. Cu privire la nume, în situația în care numele sau prenumele unei persoane figurează în documentele de identificare ca fiind unul eronat, persoana în cauză are dreptul la rectificare. Procedura este una complexă și se regăsește sub forma acțiunilor de anulare, completare, modificare sau rectificare a actelor de stare civilă. Art. 100 din Codul Civil român prevede în cadrul unei asemenea proceduri modalitatea în și prin care se va realiza. Astfel, conform alin. (1), anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă, inclusiv a mențiunilor care sunt înscrise pe actele de stare civilă se va putea face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Procedura este una clară în această materie.

 

 

Cu privire la rectificarea actelor de stare civilă care sunt înscrise pe marginea acestora, rectificarea se va face fie din oficiu fie la cererea persoanei, numai în baza unei dispoziții dată de primarul de la primăria ce păstrează actul de stare civilă respectiv. Această procedură se aplică și mențiunilor înscrise pe marginea actelor de stare civilă. În ceea ce privește starea civilă, conform alin. (3), ea se va putea modifica numai în baza unei hotărâri judecătorești de anulare, completare sau modificare a actului de stare civilă respectiv, sub condiția formulării unei acțiuni de modificare a stării civile, care a fost admisă prin hotărâre judecătorească definitivă.

În privința efectelor produse de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă, incluzând și înregistrarea făcută în baza prezentei hotărâri, se va aplica principiul opozabilității actelor juridice. Acesta din urmă se aplică față de oricare altă persoană, sub condiția inexistenței unei hotărâri ulterioare care să stabilească contrariul. A fortiori, legea stabilește în cadrul alin. (4) faptul că actul administrativ prin care s-a dispus efectuarea unei rectificări a unui act de stare civilă, alături de înregistrarea făcută în baza acestui act, sunt opozabile oricărei persoane, sub auspiciile inexistenței unei probe contrare (a se vedea în acest sens Codul civil român, art. 100).

Te-ar putea interesa și:

 

 

Deși procedura este una simplă la nivel intern, la nivel internațional rectificarea efectuată cu privire la numele sau prenumele persoanelor devine o procedură complexă, anevoioasă. În acest sens este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

În cauza Guzel Erdagoz contra Turciei, nr. 37483/02 din octombrie 2008, instanța internațională a fost sesizată în sensul pronunțării cu privire la refuzul autorităților de a rectifica prenumele unei persoane. Persoana în cauză a introdus o cerere prin care a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în urma imposibilității acesteia de a primi subvenții, pe motiv că numele său nu era ortografiat la fel în toate registrele ce aparțineau statului        (conform platformei https://jurisprudentacedo.com/GUZEL-ERDAGOZ-c.-Turciei-Viata-privata-si-de-familie.-Refuzul-de-a-rectifica-ortografia-unui-prenume-in-registrul-de-stare-civila-incalcare.html).

 

Deși persoana era înscrisă încă din 1933 în registrul de stare civilă sub un anumit nume, aceasta a arătat că numele său era diferit, prin substituirea unei litere (,,Guzel” în loc de ,,Gozel”), persoanele apropiate fiind obișnuite cu alt nume (cel precizat ultimul). La nivelul statului turc, cererea persoanei a fost respinsă, motiv pentru care a considerat necesară sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Motivul invocat de instanțele interne a fost acela că numele (ortografierea și pronunția) nu figurau în dicționarul limbii turce. Invocând art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a statuat în unanimitate asupra încălcării drepturilor persoanei în cauză. Conform acestui articol, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. De asemenea, Convenția interzice amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, iar restrângerea se va face numai în măsura în care legea o prevede și dacă ea reprezintă într-o societate democratică, o măsură necesară pentru anumite subdomenii (siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora) (conform prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 8, platformă online https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf).

În motivarea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a invocat faptul că instanțele de la nivel intern nu au menționat dispozițiile legale sau interesele publice ori private ce s-ar fi aflat în conflict cu interesul legitim pe care persoana în cauză îl invocase. Utilizarea criteriului conform căruia numele nou nu figura în dicționarul limbii turce, consideră instanța internațională, nu are la bază un fundament juridic. Drept consecință, faptul că legea turcă nu prevede în mod clar modalitatea prin care autoritățile pot aprecia în domeniul cererilor de rectificare a prenumelor, a atras admiterea cererii reclamantei și statuarea în unanimitate a încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (conform platformei online https://jurisprudentacedo.com/GUZEL-ERDAGOZ-c.-Turciei-Viata-privata-si-de-familie.-Refuzul-de-a-rectifica-ortografia-unui-prenume-in-registrul-de-stare-civila-incalcare.html).

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



people-holding-up-hearts-illustration_53876-6396.jpg

Dispozițiile legale cu privire la căsătorie nu trebuie înțelese în sensul neacordării dreptului de ședere pe teritoriul statului român aparținând soțului persoană de același sex

 

Cu privire la căsătoria între persoanele de același sex, legea civilă română (în speță dispozițiile în materie de familie cuprinse în Codul civil român) este relevantă în acest sens. La nivel intern, căsătoria între persoanele de același sex nu este legală, dispozițiile în această materie fiind concise. Dar dacă legea română nu recunoaște căsătoria între persoanele de același sex încheiată la nivel intern, deoarece legea română interzice acest lucru, ce se întâmplă cu recunoașterea căsătoriei valabil încheiată între persoanele de același sex într-un stat care permite acest lucru?

Cadrul teoretic și juriprudență în România cu privire la căsătoria între persoanele de același sex

În practica și legislația din România, conform art. 259 din Codul civil român, căsătoria este uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, care se va încheia în condițiile prevăzute de lege. În completare, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători, scopul fiind acela al întemeierii unei familii. Ca o condiție prevăzută de legea internă, căsătoria religioasă se poate face numai după încheierea căsătoriei civile. Cu privire la condițiile de încheiere și la cauzele de nulitate, ele vor respecta prevederile legale. Modalitatea de încetare a căsătoriei este reprezentată de: declararea judecătorească a morții unui dintre soți și decesul unuia dintre aceștia. Desfacerea căsătoriei se poate realiza prin divorț, respectând prevederile legale (a se vedea în acest sens dispozițiile Codului civil român, art. 259). Dispozițiile privitoare la familie, se regăsesc și în cadrul art. 258, în care este precizat faptul că familia se va întemeia pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea lor și pe dreptul sau îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor. Conform art. 258, alin. (2), familia are drept la ocrotire atât din partea societății, cât și din partea statului. Acestuia din urmă îi revine obligația de sprijinire (prin mijloace și măsuri economice și sociale) la încheierea căsătoriei, de consolidare și dezvoltare a familiei. Codul civil, cu referire la ,,soți” exemplifică prin aceste noțiuni ,,femeia” și ,,bărbatul”.

 

 

Pe de altă parte, legea fundamentală a statului statuează faptul că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți (fără a mai realiza disctincția pe care o face legiuitorul la nivel civil), pe egalitatea lor și pe dreptul, dar și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Aceleași prevederi se aplică și în cazul condițiilor de încheiere, desfacere sau nulitate a căsătoriei, cărora li se va aplica un cadru legislativ special strict procedural. Legea fundamentală a statului garantează egalitate copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie, o egalitate raportată la lege (a se vedea în acest sens art. 48 din Constituția României).

Cu privire la recunoașterea din partea legii a cuplurilor de același sex, este relevantă în acest sens Decizia Curții Constituționale a României nr. 534/2018 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277, alin. (2) și (4) din Codul civil.

Dispozițiile art. 277 din Codul civil român privesc condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei. În acest sens, conform alin. (1), legea interzice căsătoria dintre persoanele de același sex. Referitor la căsătoriile dintre persoane de același sex care sunt fie încheiate, fie contractate în străinătate, fie de către cetățenii români, fie de către cetățenii străini, ele nu primesc recunoașterea la nivel național. Parteneriatele civile dintre persoanele de sex opus sau chiar de același sex care sunt înceiate sau contractate în străinătate de către cetățeni români sau străini, nu sunt recunoscute în România. Cu privire la principiul liberei circulații în România a cetățenilor statelor membre UE și SEE, îi sunt aplicabile dispozițiile legale (a se vedea în acest sens art. 277, Cod civil român).

 

 

Curtea Constituțională română este astfel chemată să se pronunțe asupra acestor dispoziții, având în vedere o încheiere pronunțată la nivelul instanțelor ordinare care au procedat la sesizarea sa cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 277, alin. (2) și (4) din Codul civil. S-a solicitat obligarea Inspectoratului General pentru Imigrări și a Ministerului Afacerilor Interne la încetarea discriminării pe criteriul orientării sexuale, în raport de aplicarea prevederilor privind dreptul la circulație în Uniunea Europeană. În motivare, s-a susținut (de către autorii excepției de neconstituționalitate) faptul că nerecunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex, care au fost legal încheiate în străinătate, reprezintă în mod categoric o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată și, mai mult, o discriminare pe criteriul orientării sexuale ( a se vedea în acest sens https://lege5.ro/Gratuit/gmydinzsgy4q/decizia-nr-534-2018-referitoare-la-admiterea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-277-alin-2-si-4-din-codul-civil). Se menționează că soții în cauză, deși au recunoscut acest statut în Belgia, nu își pot continua relația de familie și pe teritoriul statului român, întrucât reclamantul ar fi obligat, prin raportare la practica IGI, să părăsească teritoriul României prin invocarea art. 277. Reclamantul a invocat jurisprudența CEDO care, califică relațiile între persoanele de același sex ca fiind relații intime și de familie.

Curtea Constituțională, având în vedere toate împrejurările cauzei deduse judecății, a constatat că relația pe care o are un cuplu format din persoanele de același sex intră în sfera noțiunilor de ,,viață privată” și ,,viață de familie”. Pe acest considerent se fundamentează și necesitatea protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie. În sensul enunțat anterior, Curtea Constituțională s-a raportat la dispozițiile art. 277 din Codul civil, fundamentând faptul că acestea nu pot să constituie un temei pentru autoritățile române spre a refuza acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român aparținând soțului persoană de același sex, având la bază căsătoria încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

Prezentul articol are ca punct de pornire publicarea de informații false cu privire la radierea unei asociații, pe un site online. Instanțele naționale au aplicat prevederile legale în ceea ce privește această situație în favoarea reclamantei, în  Sentința nr. 4743/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 6 București, în dosarul nr. 4743/2015, în sensul acordării sumei de 2.500 de euro reprezentând compensația pentru prejudiciul suferit prin publicarea de informații false cu privire la radierea asociației sale.

Sancționarea publicării de informații false pe un site online

Pornind de la situația faptică, aflăm că în anul 2014 pârâta a publicat pe site-ul pe care îl avea o informație cu privire la reclamantă, o asociație, conform căreia aceasta (reclamanta) este radiată, utilizând mențiunea ,,dizolvată cu radiere”. Obiectul de activitate al pârâtei era reprezentat de activitatea de acordare a unor servicii financiare în sfera internetului, având și o bază de date ce oferea tuturor utilizatorilor posibilitatea de a afla informații cu privire la societăți, asociații, întreprinderi individuale și a altora asemenea.

Instanța de judecată a remarcat faptul că informația publicată era una eronată pentru că, în fapt, asociația reclamantei funcționa, nefiind dizolvată și nici radiată. S-a constatat faptul că reclamantei i-a fost adus un prejudiciu de imagine.

Conform Codului civil din România, în cadrul art. 1357 sunt definite condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie. Astfel, conform prevederile legale, persoana care cauzează alteia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, care este săvârșită cu vinovăție, are obligația de a-l repara. Legislația națională statuează asupra faptului că autorul prejudiciului va răspunde chiar pentru cea mai ușoară culpă (a se vedea în acest sens Codul civil din România, art. 1357).

 

În ceea ce privește condițiile particulare de apreciere a vinovăție, la nivel legislativ și doctrinar, criteriile sunt următoarele :

  • Împrejurările de producere a prejudiciului (independente de persoana autorului faptei) ;
  • Cauzarea prejudiciului de către un profesionist ce acționează în exploatarea unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Codul civil, art. 1358).

În privința reparării prejudiciului ce constă în vătămarea unui interes, autorului faptei ilicite îi revine obligația de a repara prejudiciul produs, inclusiv în situația în care acesta (prejudiciul) este o urmare a atingerii aduse unui interes al altei persoane. Condiția este reprezentată de faptul că interesul trebuie să fie legitim, serios și să creeze aparența unui drept subiectiv (a se vedea în acest sens art. 1359, Cod civil).

Prin fapta ilicită, pârâta a publicat pe site-ul personal o informație incorectă despre dizolvarea și radierea societății reclamante. Instanța a constatat că fapta a fost săvârșită cu vinovăție în forma culpei și a aplicat dispozițiile Codului civil al României, în speță ale art. 1357 cu privire la răspunderea autorului pentru cea mai ușoară culpă.

 

 

Asupra prejudiciului de imagine, instanța de judecată a statuat faptul că reclamantei i s-a produs în mod real un prejudiciu, întrucât informația a avut ca finalitate prezentarea sau aducerea la cunoștința publică (a mai multor persoane) a celor care au accesat site-ul pârâtei în scopul obținerii de informații cu privire la asociația reclamantei. Acțiunile de prezentare a unor informații eronate au condus la conturarea în reprezentarea persoanelor ce accesau respectivul site a faptului că reclamanta a fost într-adevăr radiată (,,dizolvată cu radiere”). Instanța de judecată a înțeles acțiunea de accesare a site-ului ce conținea informații referitoare la asociația reclamantă ca o modalitate de angajare în eventuale relații cu asociația. Prin prezentarea eronată a informațiilor, acțiunea pârâtei a condus la eliminarea colaborării între persoanele în cauză și asociația reclamantă.

Instanța a constatat că au fost întrunite răspunderii civile delictuale. Conform prevederilor legale, în ceea ce privește răspunderea delictuală, conform art. 1349 din Codul civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (a se vedea în acest sens Codul civil al României, art. 1349). În completare, încălcarea îndatoririi de către o persoană ce are discernământ, atrage răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, dar și obligația de reparare integrală.

La nivel jurisprudential și legislativ intern, s-a conturat următoarea structură pentru existența răspunderii civile delictuale:

  • Existența unui prejudiciu;
  • Existența unei fapte ilicite;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;
  • Existența vinovăției.

Instanța de judecată a constatat îndeplinirea condiției existenței unei legături de        cauzalitate dintre fapta comisă și prejudiciul produs. În privința îndreptării erorii, s-a constatat că nu au fost depuse diligențe în aces sens ; cu toate acestea, ele nu erau necesare, nefiind vorba despre un caz de răspundere civilă contractuală ce ar fi putut implica o eventuală notificare.

Pârâta a învederat instanței faptul că ar fi primit o sesizare realizată telefonic, ce o anunța cu privire la eroare publicată pe site-ul său, dar aceasta a motivat că nu putea să acționeze în  consecință de cauză în urma unui simplu apel telefonic. Cu privire la aceste aspecte, instanța de judecată a decis că inclusiv simpla sesizare telefonică realizată de către o persoană (chiar neidentificabilă) atrăgea pentru pârâtă obligația de verificare a corectitudinii informațiilor prezentate pe site-ul personal.

În urma tuturor împrejurărilor prezentate în cauză, instanța de judecată a decis în favoarea reclamantei, acordându-i acesteia suma de 2.500 de euro reprezentând compensația pentru prejudiciul pe care aceasta l-ar fi suferit (a se vedea în acest sens platforma legeaz.net, Sentința nr. 4743/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 6 București, în dosarul nr. 4743/2015).

 

Te-ar putea interesa și:

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



friends-social-media_53876-90180.jpg

În dreptul intern, răspunderea civilă delictuală se aplică inclusiv înregistrărilor abuzive de nume de domenii. În acest sens, instanțele naționale au decis că achiziționarea unui nume de domeniu de internet în scop speculativ reprezintă o faptă ilicită, ce poate avea ca sancțiunea anularea înregistrării.

Răspunderea delictuală în dreptul intern

În societate actuală și în domeniul juridic, orice persoană este datoare să respecte anumite reguli de conduită. Aceste reguli vor avea în vedere legea sau obiceiul locului. Persoanele nu pot să aducă atingere prin acțiuni sau inacțiuni drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea îndatoririlor precizate anterior atrag, în raport de art. 1349 din Codul civil român răspunderea civilă delictuală. Pentru ca răspunderea să existe, este necesar ca persoană să aibă discernământ.

Răspunderea civilă delictuală include toate prejudiciile cauzate, persoana în cauză fiind obligată să asigure repararea lor integrală. Răspunderea delictuală include în structura sa și obligația la reparare a prejudiciului cauzat de fapta altuia, de lucrurile sau animalele aflate sub paza unei persoane. De asemenea, legea impune obligația de reparare a prejudiciului cauzat de ruina edificiului.

Noțiunea de ,,domeniu de internet” în România

Conform Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, art. 1, pct. 5, domeniul reprezintă o zonă dintr-un sistem informatic pe care o deține fie o persoană fizică, fie o persoană juridică. De asemenea, acesta poate fi deținut și de grupuri de persoane fizice sau persoane juridice. Deținerea acestei zone din sistemul informatic se realizează în scopul prelucrării, al stocării sau al unui transfer de date (a se vedea în acest sens legislatie.just.ro).

 

 

Înregistrarea abuzivă a numelor de domenii și răspunderea delictuală

În jurisprudența din România s-a constatat faptul că răspunderea civilă delictuală are aplicabilitate și în materia achiziționării și a înregistrării numelor de domenii. Instanțele naționale au decis că principiile aplicabile răspunderii civile delictuale se vor aplica și înregistrărilor abuzive ale numelor de domenii. În acest sens este relevantă Sentința civilă nr. 1682/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. S-a statuat faptul că înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă dreptul de proprietate asupra denumirii deținătorului și nici nu reprezintă un drept ,,exclusiv” precum cel de proprietate intelectuală. Dreptul dobândit este unul de folosință.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat ca prin hotărârea judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor la desființarea unui site aflat pe internet la o adresă specifică. Solicitarea reclamantei a vizat și obligarea acestora la renunțarea denumirii înregistrate, precum și utilizarea unui alt nume pentru domeniul ales. În fapt, în anul 2000, în sfera online, a apărut o adresă ce purta numele companiei reclamante. Domeniul a fost achiziționat în conformitate cu prevederile legale. Cu toate acestea, alegerea domeniului, precum și înregistrarea sa au împiedicat-o pe reclamantă să deshidă o pagină cu acest nume în online. S-a menționat, de asemenea, faptul că scopul era chiar blocarea domeniului respectiv și împiedicarea reclamantei de a deschide o pagină de internă cu acel nume.

 

 

Pentru ca reclamantei să îi fie fie reparat prejudiciul suferit, instanța națională a decis ca pârâtele să desființeze site-ul aflat la adresa respectivă, iar în privința anulării înregistrării domeniului menționat anterior, instanța a decis anularea înregistrării sale. De asemenea, s-a statuat faptul că au fost întrunite condițiile cumulative necesare pentru ca răspunderea civilă delictuală să poată fi angajată. În acest sens, la nivel intern, s-a conturat următoarea structură pentru existența răspunderii civile delictuale:

  • Existența unui prejudiciu;
  • Existența unei fapte ilicite;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;
  • Existența vinovăției.

Instanța de judecată a decis că într-adevăr, reclamanta a fost privată de dreptul de a achiziționa un nume de domeniu de internet corespunzător denumirii sale comerciale, deci că aceasta a suferit un prejudiciu, fiind într-o dublă imposibilite:

  1. Imposibilitatea reclamantei de a se prezenta în fața partenerilor de afaceri care utilizau platforme online;
  2. Imposibilitatea reclamantei de a putea să își facă oferta cunoscută către partenerii de afaceri care utilizau platforme online.

În motivarea instanței, s-a stabilit că fapta ilicită comisă a fost aceea de a achiziționa un nume de domeniu de internet în scop pur speculativ. S-a statuat, de asemenea, că există un raport de cauzalitate între fapta comisă și prejudiciul rezultat. În privința ultimului aspect al răspunderii civile delictuale, s-a constatat că fapta a fost comisă cu vinovăție. La nivel intern s-a acordat astfel câștig de cauză situației în care la achiziționarea unui nume de domeniu de internet (în scopuri speculative) se poate produce prejudicierea unei persoane, deci este întemeiată tragerea la răspundere civilă delictuală. În acest sens, prejudiciul produs prin folosirea numelui de domeniu de internet ce ar fi putut fi utilizat în justă măsură de către o altă persoană este reprezentat chiar de discreditarea în fața partenerilor contractuali și de punerea în imposibilitate a persoanei de a putea să își facă oferta cunoscută.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



asian-man-with-professional-camera-peering-green-hedge-park-taking-photos_1098-17747-1.jpg

Conflictele între vecini cu privire la hotar, la distanța minimă pentru arbori datează de secole întregi, astfel încât Codul civil instituie limite ținând de raportul de vecinătate menite să ofere o soluție neînțelegerilor dintre vecini.

Articolul 603 din Codul Civil instituie, cu caracter de principiu, obligația de asigurare a bunei vecinătăți, ceea ce înseamnă că proprietarii trebuie să respecte dreptul de proprietate al vecinilor.

De exemplu, pentru asigurarea bunei vecinătăți, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de acestea. Acest lucru se realizează prin simplul acord de voință al vecinilor, în situația în care nu există un conflict între aceștia, în caz contrar, se va putea formula o acțiune în grănițuire cu scopul de a delimita proprietățile învecinate.

Codul civil reglementează o serie de obligații pentru asigurarea bunei vecinătăți, obligații ce le vom dezvolta în continuare:

 

 

Picătura streșinii

este reglementată ca limită legală de Codul Civil, prin art. 611, care prevede că proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenite de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;

– în literatura de specialitate, s-a arătat că textul legal trebuie interpretat în sens larg, art. 611 din Codul civil aplicându-se pentru orice construcție realizată de proprietar (de exemplu, grajd distinct).

Distanța minimă între construcții

– limita este reglementată prin art. 612 din Codul civil, care instituie obligația proprietarului de a realiza orice construcții, lucrări și plantații la o distanță de minim 60 de cm față de linia de hotar, dacă prin lege ori prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel;

– art. 612 din Codul civil, care reglementează limita, este o normă supletivă, care în final prevede faptul că prin acordul părților, care trebuie exprimat în formă autentică, se pot face derogări privind distanța minimă. Derogarea constă în faptul că proprietarii fondurilor învecinate pot convenii ca unul dintre ei ori ambii să realizeze construcții, lucrări sau plantații la o distanță mai mică ori mai mare decât cea stabilită de art. 612 din Codul civil ori de regulamentul de urbanism.

Distanța minimă pentru arbori

– art. 613 alin. (1) din Codul civil evocă 2 ipoteze în privința distanței pentru arbori: în privința arborilor mai înalți de 2 metri, dacă prin lege, regulamentul de urbanism ori obiceiul locului nu se prevede altfel, trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de liniar de hotar, iar în cazul arborilor, plantațiilor și gardurilor vii mai mici de 2 metri, se vor aplica dispozițiile art. 612 din Codul civil. În cazul nerespectării distanței legale, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

 

Te-ar putea interesa și:

 

– potrivit art. 613 alin. (3) din Codul civil, „proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său”. Doctrina a apreciat că dispozițiile articolului citat prevăd dreptul proprietarului fondului peste care, eventual, se întind rădăcinile sau ramurile arborilor ce se găsesc pe fondul proprietarului vecin și aparțin acestuia de a le tăia și a i le preda, precum și dreptul de a culege în proprietate fructele căzute în mod natural pe fondul său, per a contrario, nu și pe cele a căror cădere o provoacă.

Vederea asupra proprietății vecinului

– Art 614 din Codul civil, care prevede această limită a exercițiului de proprietate, înscrie principiul potrivit căruia nu este permis niciunui coproprietar să facă o fereastră sau o deschidere în zidul comun decât cu acordul tuturor celorlalți coproprietari. În literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 614 trebuie raportate la cele ale art. 660 din Codul civil, care înscrie zidul ce desparte două fonduri printre despărțiturile prezumate a fi coproprietatea forțată a proprietarilor fondurilor învecinate astfel despărțite.

– pentru a se păstra raporturile de bună vecinătate, trebuie respectată și distanța minimă prevăzută de art. 615 din Codul civil pentru practicarea de ferestre de vedere pe unul dintre fondurile învecinate. Astfel, textul legal prevede păstrarea unei distanțe minime de 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparțin proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări orientate spre fondul vecin, iar distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat  față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. În cazul lucrărilor neparalele cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie executate la o distanță de până la un metru față de această linie, care se calculează perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

– Codul civil, prin art. 616, permite proprietarului să-și deschidă  ferestre de lumină, fără a respecta limitele prevăzute la art. 615, în cazul în care acestea sunt construite astfel încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.

 

          Referințe:

  • Corneliu Bârsa, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediția a 3-a, editura Hamangiu, 2017, p. 77-81;
  • Articolele 603, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 660 din Codul civil.

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-popular-social-media-logos_1379-881.jpg

Pe Facebook, oricine este liber să transmită și să primească orice fel de informație. Ce se întâmplă însă atunci când avem de a face cu expresii jignitoare privitoare la propria persoană? Cum tratează instanțele din România această situație?

Dreptul la imagine al persoanelor în România

În dreptul român, dreptul la imagine al persoanelor este reglementat în cadrul art. 73 din Codul civil. Conform art. 73 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine. În acest sens, conform alin. (2) din prezentul articol, în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică sau să împiedice reproducerea (în orice mod) a înfățișării sale fizice sau o vocii ori utilizarea unei asemenea reproduceri (a se vedea în acest sens Codul civil român).

Legea fundamentală a României, reprezentată de Constituția statului, face referire la dreptul la imagine al persoanelor prin raportare la libertatea de exprimare. Astfel, la nivel intern, libertatea de exprimare nu poate să prejudicieze în niciun fel, următoarele atribute ale persoanelor:

  • Demnitatea;
  • Onoarea;
  • Viața particulară;
  • Dreptul la propria imagine.

 

 

Dreptul la imagine în jurirsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la imagine a fost analizat și tratat în detaliu prin intermediul cauzelor aflate pe rolul instanței internaționale. Un caz prin care s-a constatat încălcarea dreptului la imagine este reprezentat de Cauza Peck împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză, în mass-media au fost dezvăluite imaginile surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis, care se afla instalată pe stradă. Imaginile îl surprindeau pe reclamant cu un cuțit în mână. Acest fapt a determinat publicarea și difuzarea în mass-media a acestor imagini, imagini ce îl prezentau pe reclamant într-o situație incriminatorie. În atare cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privitor la viața privată a persoanelor (a se vedea în acest sens platforma echr.coe.int). Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Concluzia instanței internaționale a fost în sensul că viața privată a persoanei este încălcată atunci când aceasta este suprinsă în imagini într-o situație incriminatorie, imagini care ulterior ajung să fie transmise în mass-media și prezentate în maniera dorită (fără existența consimțământului persoanei).

Ce se întâmplă însă în cazul în care violarea dreptului la imagine se realizează prin intermediul platformelor de socializare? Cu privire la acest aspect, vom detalia în cele ce urmează.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Facebook – spațiu public sau privat?

În conformitate cu Decizia nr. 4546/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, platforma de socializare Facebook a fost declarată ca fiind spațiu public. Argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

  • Facebook, prin structura sa, reprezintă o rețea informațională, o ,,rețea de socializare receptivă perpetuu în web”;
  • Utilizatorii platformei de socializare pot să interacționeze în mod liber, această interacțiune neputând fi limitată sau interzisă;
  • Rețeaua, prin natura sa, este destinată accesului publicului sau oricărui utilizator;
  • Informațiile publicate, chiar într-un grup restrâns, pot să fie ușor aduse la cunoștința publicului prin procedeele de distribuire (share-uire a informațiilor);
  • Mesajele publicate pe platforma de socializare pot să fie aduse cu ușurință la cunoștința publicului, prin transmiterea în mass-media (a se vedea în acest sens https://www.clujust.ro/).

Instanțele naționale au decis că platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, apelând la argumentul conform căruia structura platformei Facebook permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg. Acest din urmă fapt include și transmiterea informațiilor prezentate (imagini, notițe, videoclipuri, sondaje, evenimente din viața personală, informații cu privire la propria persoană) în mass-media.

Expresiile jignitoare pe Facebook și sancționarea lor

Expresiile jignitoare publicate pe Facebook pot să fie sancționate inclusiv la nivelul instanțelor de judecată prin acordarea de daune morale reprezentând prejudiciul de imagine adus persoanei față de care au fost făcute jignirile. La nivel intern, este relevantă Sentința civilă nr. 250/2017 pronunțată de judecătoria Gura Honț. Instanța națională statuează că:

  • Lipsa indicării unui nume într-o postare pe Facebook nu constituie o atingere a dreptului la propria imagine; per a contrario, indicarea numelui persoanei/persoanelor într-o postare pe facebook prin care se aduc expresii jignitoare și se prejudiciază imaginea acesteia/acestora, reprezintă o atingere a dreptului la imagine;
  • Pentru ca răspunderea să existe este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
  • Existența unui prejudiciu. Prejudiciul produs reprezintă dauna provocată persoanei asupra căreia s-au făcut afirmațiile calomnioase/prejudiciabile. Prejudiciul poate să fie determinat sau determinabil. Prejudiciul este determinat când el poate să fie individualizat, stabilit în mod concret, prin mijloace facile. Prejudiciul este considerat a fi determinabil în măsura în care el poate să fie anticipat, prevăzut;
  • Existența unei fapte ilicite. Fapta comisă trebuie să fie una ilicită, adică contrară normelor în vigoare. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare cu privire la o persoană juridică care determină ulterior scăderea încrederii colaboratorilor/clienților/cumpărătorilor constituie un prejudiciu de imagine însemnat pentru persoană juridică în cauză și produce prejudicierea acesteia inclusiv la nivel pecuniar;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Fapta ilicită săvârșită trebuie să determine astfel producerea prejudiciului. În acest sens prin utilizarea de expresii jignitoare persoanei în cauză i se produce un prejudiciu de imagine;
  • Existența vinovăției celui care cauzează prejudiciul. Fapta ilicită trebuie să fie comisă cu vinovăție. La fel ca în materia penală, vinovăția constituie temeiul pentru tragerea la răspundere a persoanelor;
  • Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



dog-red-sunglasses_67473-1207.jpg

În realitatea contemporană, majoritatea persoanelor dețin animale de companie, fie ele mari sau mici, agresive sau neagresive. Animalele de companie fac parte din viața de zi cu zi a proprietarilor, însă pentru alte persoane animalele pot constitui o primejdie în cazul în care sunt lăsate nesupravegheate, tocmai de aceea în Codul civil este reglementată o răspundere delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale.

Poate v-ați pus întrebarea: În cazul unui prejudiciu cauzat de animalul meu (de exemplu, de companie ), cine răspunde pentru prejudiciul creat?

Potrivit art. 1375 din Codul civil, „proprietarul unui animal sau cel se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”. Deci, proprietarul este, în primul rând, cel care răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, dar și orice altă persoană care se servește de animal, de exemplu, în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat. Textul legal instituie astfel o răspundere delictuală obiectivă, independentă de orice culpă.

Paza juridică aparține proprietarul sau celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea animalului și se servește de acesta în interes propriu.

 

 

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, în care paznicul material răspunde pentru fapta proprie, având în vedere că nu folosește animalele în interes propriu (de exemplu, păstorul – persoană care nu are dreptul de folosire a animalului). Într-adevăr, există situații în care păzitorul juridic este și păzitorul material al animalului. În cazul pierderii animalului, răspunderea incumbă celui care l-a găsit și care deține posesia efectivă.

Răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru animalele domestice, indiferent de specifice, cât și pentru animalele sălbatice ținute în captivitate în circuri, grădini zoologice, etc. Autoritatea prevăzută de legea specială în materie (de Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006), răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în stare de libertate.

Păzitorul juridic este exonerat de răspundere în cazul în care probează forța majorată sau dacă dovedește că reacția animalului a fost determinată prin culpa exclusivă a victimei sau a unui terț pentru care păzitorul juridic nu este ținut să răspundă.

Fiind o răspundere civilă delictuală obiectivă, victima care solicită daune-interese de la păzitorul juridic pentru fapta animalului său, trebuie să dovedească prejudiciul, relația de cauzalitate între „comportamentul animalului” și prejudiciu, precum și calitatea de păzitor juridic al pârâtului.

În cazul în care victima dovedește prin mijloacele de probă prevăzute de lege condițiile tragerii la răspundere a păzitorului, instanța va obliga păzitorul juridic la plata unei satisfacții echitabile, în funcție de dovada daunelor materiale, precum și de principul proporționalității în privința acordării daunelor morale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Caz practic în jurisprudența națională

În fapt, reclamanta conducând un autovehicul, în seara zile de 21.11.2011, pe un tronson de drum neiluminat, a intrat în coliziune cu două animale în mișcare, care se deplasau pe mijlocul drumui din sensul opus. Reparațiile la autovehicul au fost efectuate de către reclamanți, pe cheltuiala proprie.

Prin cererea de chemare în judecată, au solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 de lei, reprezentând prejudiciul cauzat de animalele aflate în paza pârâtului.

Instanța, a constat că din susținerile pârâtului din fața instanței, cât și din înscrisurile depuse la dosar (declarație dată în fața organelor de poliție prin care recunoaște că a lăsat nesupravegheate animalele și regretă acest fapt), rezultă cu certitudine că animalele domestice (o cabalină și un vițel) lăsate nesupravegheate și care au cauzat reclamanților un prejudiciu prin avarierea autoturismului personal, sunt proprietatea pârâtului, care deține atât paza juridică, cât și materială a animalelor.

În cazul prejudiciului, s-a constat că aceasta rezultă cu certitudine din înscrisurile depuse la dosar și că a fost cauzat de animalele domestice lăsate nesupravegheate de proprietar, astfel încât instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 700 lei, reprezentând prejudiciu.

 

Referințe:

  • Călina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, editura Universul Juridic, București, 2017, p. 177-185;
  • articolele 1375, 1377 și 180 din Codul civil.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



arhive-drept-civil-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord