Aici descoperim
dreptul tehnologiei

grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

Prezentul articol are ca punct de pornire publicarea de informații false cu privire la radierea unei asociații, pe un site online. Instanțele naționale au aplicat prevederile legale în ceea ce privește această situație în favoarea reclamantei, în  Sentința nr. 4743/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 6 București, în dosarul nr. 4743/2015, în sensul acordării sumei de 2.500 de euro reprezentând compensația pentru prejudiciul suferit prin publicarea de informații false cu privire la radierea asociației sale.

Sancționarea publicării de informații false pe un site online

Pornind de la situația faptică, aflăm că în anul 2014 pârâta a publicat pe site-ul pe care îl avea o informație cu privire la reclamantă, o asociație, conform căreia aceasta (reclamanta) este radiată, utilizând mențiunea ,,dizolvată cu radiere”. Obiectul de activitate al pârâtei era reprezentat de activitatea de acordare a unor servicii financiare în sfera internetului, având și o bază de date ce oferea tuturor utilizatorilor posibilitatea de a afla informații cu privire la societăți, asociații, întreprinderi individuale și a altora asemenea.

Instanța de judecată a remarcat faptul că informația publicată era una eronată pentru că, în fapt, asociația reclamantei funcționa, nefiind dizolvată și nici radiată. S-a constatat faptul că reclamantei i-a fost adus un prejudiciu de imagine.

Conform Codului civil din România, în cadrul art. 1357 sunt definite condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie. Astfel, conform prevederile legale, persoana care cauzează alteia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, care este săvârșită cu vinovăție, are obligația de a-l repara. Legislația națională statuează asupra faptului că autorul prejudiciului va răspunde chiar pentru cea mai ușoară culpă (a se vedea în acest sens Codul civil din România, art. 1357).

 

În ceea ce privește condițiile particulare de apreciere a vinovăție, la nivel legislativ și doctrinar, criteriile sunt următoarele :

  • Împrejurările de producere a prejudiciului (independente de persoana autorului faptei) ;
  • Cauzarea prejudiciului de către un profesionist ce acționează în exploatarea unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Codul civil, art. 1358).

În privința reparării prejudiciului ce constă în vătămarea unui interes, autorului faptei ilicite îi revine obligația de a repara prejudiciul produs, inclusiv în situația în care acesta (prejudiciul) este o urmare a atingerii aduse unui interes al altei persoane. Condiția este reprezentată de faptul că interesul trebuie să fie legitim, serios și să creeze aparența unui drept subiectiv (a se vedea în acest sens art. 1359, Cod civil).

Prin fapta ilicită, pârâta a publicat pe site-ul personal o informație incorectă despre dizolvarea și radierea societății reclamante. Instanța a constatat că fapta a fost săvârșită cu vinovăție în forma culpei și a aplicat dispozițiile Codului civil al României, în speță ale art. 1357 cu privire la răspunderea autorului pentru cea mai ușoară culpă.

 

 

Asupra prejudiciului de imagine, instanța de judecată a statuat faptul că reclamantei i s-a produs în mod real un prejudiciu, întrucât informația a avut ca finalitate prezentarea sau aducerea la cunoștința publică (a mai multor persoane) a celor care au accesat site-ul pârâtei în scopul obținerii de informații cu privire la asociația reclamantei. Acțiunile de prezentare a unor informații eronate au condus la conturarea în reprezentarea persoanelor ce accesau respectivul site a faptului că reclamanta a fost într-adevăr radiată (,,dizolvată cu radiere”). Instanța de judecată a înțeles acțiunea de accesare a site-ului ce conținea informații referitoare la asociația reclamantă ca o modalitate de angajare în eventuale relații cu asociația. Prin prezentarea eronată a informațiilor, acțiunea pârâtei a condus la eliminarea colaborării între persoanele în cauză și asociația reclamantă.

Instanța a constatat că au fost întrunite răspunderii civile delictuale. Conform prevederilor legale, în ceea ce privește răspunderea delictuală, conform art. 1349 din Codul civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (a se vedea în acest sens Codul civil al României, art. 1349). În completare, încălcarea îndatoririi de către o persoană ce are discernământ, atrage răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, dar și obligația de reparare integrală.

La nivel jurisprudential și legislativ intern, s-a conturat următoarea structură pentru existența răspunderii civile delictuale:

  • Existența unui prejudiciu;
  • Existența unei fapte ilicite;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;
  • Existența vinovăției.

Instanța de judecată a constatat îndeplinirea condiției existenței unei legături de        cauzalitate dintre fapta comisă și prejudiciul produs. În privința îndreptării erorii, s-a constatat că nu au fost depuse diligențe în aces sens ; cu toate acestea, ele nu erau necesare, nefiind vorba despre un caz de răspundere civilă contractuală ce ar fi putut implica o eventuală notificare.

Pârâta a învederat instanței faptul că ar fi primit o sesizare realizată telefonic, ce o anunța cu privire la eroare publicată pe site-ul său, dar aceasta a motivat că nu putea să acționeze în  consecință de cauză în urma unui simplu apel telefonic. Cu privire la aceste aspecte, instanța de judecată a decis că inclusiv simpla sesizare telefonică realizată de către o persoană (chiar neidentificabilă) atrăgea pentru pârâtă obligația de verificare a corectitudinii informațiilor prezentate pe site-ul personal.

În urma tuturor împrejurărilor prezentate în cauză, instanța de judecată a decis în favoarea reclamantei, acordându-i acesteia suma de 2.500 de euro reprezentând compensația pentru prejudiciul pe care aceasta l-ar fi suferit (a se vedea în acest sens platforma legeaz.net, Sentința nr. 4743/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 6 București, în dosarul nr. 4743/2015).

 

Te-ar putea interesa și:

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



friends-social-media_53876-90180.jpg

În dreptul intern, răspunderea civilă delictuală se aplică inclusiv înregistrărilor abuzive de nume de domenii. În acest sens, instanțele naționale au decis că achiziționarea unui nume de domeniu de internet în scop speculativ reprezintă o faptă ilicită, ce poate avea ca sancțiunea anularea înregistrării.

Răspunderea delictuală în dreptul intern

În societate actuală și în domeniul juridic, orice persoană este datoare să respecte anumite reguli de conduită. Aceste reguli vor avea în vedere legea sau obiceiul locului. Persoanele nu pot să aducă atingere prin acțiuni sau inacțiuni drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea îndatoririlor precizate anterior atrag, în raport de art. 1349 din Codul civil român răspunderea civilă delictuală. Pentru ca răspunderea să existe, este necesar ca persoană să aibă discernământ.

Răspunderea civilă delictuală include toate prejudiciile cauzate, persoana în cauză fiind obligată să asigure repararea lor integrală. Răspunderea delictuală include în structura sa și obligația la reparare a prejudiciului cauzat de fapta altuia, de lucrurile sau animalele aflate sub paza unei persoane. De asemenea, legea impune obligația de reparare a prejudiciului cauzat de ruina edificiului.

Noțiunea de ,,domeniu de internet” în România

Conform Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, art. 1, pct. 5, domeniul reprezintă o zonă dintr-un sistem informatic pe care o deține fie o persoană fizică, fie o persoană juridică. De asemenea, acesta poate fi deținut și de grupuri de persoane fizice sau persoane juridice. Deținerea acestei zone din sistemul informatic se realizează în scopul prelucrării, al stocării sau al unui transfer de date (a se vedea în acest sens legislatie.just.ro).

 

 

Înregistrarea abuzivă a numelor de domenii și răspunderea delictuală

În jurisprudența din România s-a constatat faptul că răspunderea civilă delictuală are aplicabilitate și în materia achiziționării și a înregistrării numelor de domenii. Instanțele naționale au decis că principiile aplicabile răspunderii civile delictuale se vor aplica și înregistrărilor abuzive ale numelor de domenii. În acest sens este relevantă Sentința civilă nr. 1682/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. S-a statuat faptul că înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă dreptul de proprietate asupra denumirii deținătorului și nici nu reprezintă un drept ,,exclusiv” precum cel de proprietate intelectuală. Dreptul dobândit este unul de folosință.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat ca prin hotărârea judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor la desființarea unui site aflat pe internet la o adresă specifică. Solicitarea reclamantei a vizat și obligarea acestora la renunțarea denumirii înregistrate, precum și utilizarea unui alt nume pentru domeniul ales. În fapt, în anul 2000, în sfera online, a apărut o adresă ce purta numele companiei reclamante. Domeniul a fost achiziționat în conformitate cu prevederile legale. Cu toate acestea, alegerea domeniului, precum și înregistrarea sa au împiedicat-o pe reclamantă să deshidă o pagină cu acest nume în online. S-a menționat, de asemenea, faptul că scopul era chiar blocarea domeniului respectiv și împiedicarea reclamantei de a deschide o pagină de internă cu acel nume.

 

 

Pentru ca reclamantei să îi fie fie reparat prejudiciul suferit, instanța națională a decis ca pârâtele să desființeze site-ul aflat la adresa respectivă, iar în privința anulării înregistrării domeniului menționat anterior, instanța a decis anularea înregistrării sale. De asemenea, s-a statuat faptul că au fost întrunite condițiile cumulative necesare pentru ca răspunderea civilă delictuală să poată fi angajată. În acest sens, la nivel intern, s-a conturat următoarea structură pentru existența răspunderii civile delictuale:

  • Existența unui prejudiciu;
  • Existența unei fapte ilicite;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;
  • Existența vinovăției.

Instanța de judecată a decis că într-adevăr, reclamanta a fost privată de dreptul de a achiziționa un nume de domeniu de internet corespunzător denumirii sale comerciale, deci că aceasta a suferit un prejudiciu, fiind într-o dublă imposibilite:

  1. Imposibilitatea reclamantei de a se prezenta în fața partenerilor de afaceri care utilizau platforme online;
  2. Imposibilitatea reclamantei de a putea să își facă oferta cunoscută către partenerii de afaceri care utilizau platforme online.

În motivarea instanței, s-a stabilit că fapta ilicită comisă a fost aceea de a achiziționa un nume de domeniu de internet în scop pur speculativ. S-a statuat, de asemenea, că există un raport de cauzalitate între fapta comisă și prejudiciul rezultat. În privința ultimului aspect al răspunderii civile delictuale, s-a constatat că fapta a fost comisă cu vinovăție. La nivel intern s-a acordat astfel câștig de cauză situației în care la achiziționarea unui nume de domeniu de internet (în scopuri speculative) se poate produce prejudicierea unei persoane, deci este întemeiată tragerea la răspundere civilă delictuală. În acest sens, prejudiciul produs prin folosirea numelui de domeniu de internet ce ar fi putut fi utilizat în justă măsură de către o altă persoană este reprezentat chiar de discreditarea în fața partenerilor contractuali și de punerea în imposibilitate a persoanei de a putea să își facă oferta cunoscută.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



asian-man-with-professional-camera-peering-green-hedge-park-taking-photos_1098-17747-1.jpg

Conflictele între vecini cu privire la hotar, la distanța minimă pentru arbori datează de secole întregi, astfel încât Codul civil instituie limite ținând de raportul de vecinătate menite să ofere o soluție neînțelegerilor dintre vecini.

Articolul 603 din Codul Civil instituie, cu caracter de principiu, obligația de asigurare a bunei vecinătăți, ceea ce înseamnă că proprietarii trebuie să respecte dreptul de proprietate al vecinilor.

De exemplu, pentru asigurarea bunei vecinătăți, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de acestea. Acest lucru se realizează prin simplul acord de voință al vecinilor, în situația în care nu există un conflict între aceștia, în caz contrar, se va putea formula o acțiune în grănițuire cu scopul de a delimita proprietățile învecinate.

Codul civil reglementează o serie de obligații pentru asigurarea bunei vecinătăți, obligații ce le vom dezvolta în continuare:

 

 

Picătura streșinii

este reglementată ca limită legală de Codul Civil, prin art. 611, care prevede că proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenite de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;

– în literatura de specialitate, s-a arătat că textul legal trebuie interpretat în sens larg, art. 611 din Codul civil aplicându-se pentru orice construcție realizată de proprietar (de exemplu, grajd distinct).

Distanța minimă între construcții

– limita este reglementată prin art. 612 din Codul civil, care instituie obligația proprietarului de a realiza orice construcții, lucrări și plantații la o distanță de minim 60 de cm față de linia de hotar, dacă prin lege ori prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel;

– art. 612 din Codul civil, care reglementează limita, este o normă supletivă, care în final prevede faptul că prin acordul părților, care trebuie exprimat în formă autentică, se pot face derogări privind distanța minimă. Derogarea constă în faptul că proprietarii fondurilor învecinate pot convenii ca unul dintre ei ori ambii să realizeze construcții, lucrări sau plantații la o distanță mai mică ori mai mare decât cea stabilită de art. 612 din Codul civil ori de regulamentul de urbanism.

Distanța minimă pentru arbori

– art. 613 alin. (1) din Codul civil evocă 2 ipoteze în privința distanței pentru arbori: în privința arborilor mai înalți de 2 metri, dacă prin lege, regulamentul de urbanism ori obiceiul locului nu se prevede altfel, trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de liniar de hotar, iar în cazul arborilor, plantațiilor și gardurilor vii mai mici de 2 metri, se vor aplica dispozițiile art. 612 din Codul civil. În cazul nerespectării distanței legale, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

 

Te-ar putea interesa și:

 

– potrivit art. 613 alin. (3) din Codul civil, „proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său”. Doctrina a apreciat că dispozițiile articolului citat prevăd dreptul proprietarului fondului peste care, eventual, se întind rădăcinile sau ramurile arborilor ce se găsesc pe fondul proprietarului vecin și aparțin acestuia de a le tăia și a i le preda, precum și dreptul de a culege în proprietate fructele căzute în mod natural pe fondul său, per a contrario, nu și pe cele a căror cădere o provoacă.

Vederea asupra proprietății vecinului

– Art 614 din Codul civil, care prevede această limită a exercițiului de proprietate, înscrie principiul potrivit căruia nu este permis niciunui coproprietar să facă o fereastră sau o deschidere în zidul comun decât cu acordul tuturor celorlalți coproprietari. În literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 614 trebuie raportate la cele ale art. 660 din Codul civil, care înscrie zidul ce desparte două fonduri printre despărțiturile prezumate a fi coproprietatea forțată a proprietarilor fondurilor învecinate astfel despărțite.

– pentru a se păstra raporturile de bună vecinătate, trebuie respectată și distanța minimă prevăzută de art. 615 din Codul civil pentru practicarea de ferestre de vedere pe unul dintre fondurile învecinate. Astfel, textul legal prevede păstrarea unei distanțe minime de 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparțin proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări orientate spre fondul vecin, iar distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat  față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. În cazul lucrărilor neparalele cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie executate la o distanță de până la un metru față de această linie, care se calculează perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

– Codul civil, prin art. 616, permite proprietarului să-și deschidă  ferestre de lumină, fără a respecta limitele prevăzute la art. 615, în cazul în care acestea sunt construite astfel încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.

 

          Referințe:

  • Corneliu Bârsa, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediția a 3-a, editura Hamangiu, 2017, p. 77-81;
  • Articolele 603, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 660 din Codul civil.

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-popular-social-media-logos_1379-881.jpg

Pe Facebook, oricine este liber să transmită și să primească orice fel de informație. Ce se întâmplă însă atunci când avem de a face cu expresii jignitoare privitoare la propria persoană? Cum tratează instanțele din România această situație?

Dreptul la imagine al persoanelor în România

În dreptul român, dreptul la imagine al persoanelor este reglementat în cadrul art. 73 din Codul civil. Conform art. 73 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine. În acest sens, conform alin. (2) din prezentul articol, în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică sau să împiedice reproducerea (în orice mod) a înfățișării sale fizice sau o vocii ori utilizarea unei asemenea reproduceri (a se vedea în acest sens Codul civil român).

Legea fundamentală a României, reprezentată de Constituția statului, face referire la dreptul la imagine al persoanelor prin raportare la libertatea de exprimare. Astfel, la nivel intern, libertatea de exprimare nu poate să prejudicieze în niciun fel, următoarele atribute ale persoanelor:

  • Demnitatea;
  • Onoarea;
  • Viața particulară;
  • Dreptul la propria imagine.

 

 

Dreptul la imagine în jurirsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la imagine a fost analizat și tratat în detaliu prin intermediul cauzelor aflate pe rolul instanței internaționale. Un caz prin care s-a constatat încălcarea dreptului la imagine este reprezentat de Cauza Peck împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză, în mass-media au fost dezvăluite imaginile surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis, care se afla instalată pe stradă. Imaginile îl surprindeau pe reclamant cu un cuțit în mână. Acest fapt a determinat publicarea și difuzarea în mass-media a acestor imagini, imagini ce îl prezentau pe reclamant într-o situație incriminatorie. În atare cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privitor la viața privată a persoanelor (a se vedea în acest sens platforma echr.coe.int). Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Concluzia instanței internaționale a fost în sensul că viața privată a persoanei este încălcată atunci când aceasta este suprinsă în imagini într-o situație incriminatorie, imagini care ulterior ajung să fie transmise în mass-media și prezentate în maniera dorită (fără existența consimțământului persoanei).

Ce se întâmplă însă în cazul în care violarea dreptului la imagine se realizează prin intermediul platformelor de socializare? Cu privire la acest aspect, vom detalia în cele ce urmează.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Facebook – spațiu public sau privat?

În conformitate cu Decizia nr. 4546/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, platforma de socializare Facebook a fost declarată ca fiind spațiu public. Argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

  • Facebook, prin structura sa, reprezintă o rețea informațională, o ,,rețea de socializare receptivă perpetuu în web”;
  • Utilizatorii platformei de socializare pot să interacționeze în mod liber, această interacțiune neputând fi limitată sau interzisă;
  • Rețeaua, prin natura sa, este destinată accesului publicului sau oricărui utilizator;
  • Informațiile publicate, chiar într-un grup restrâns, pot să fie ușor aduse la cunoștința publicului prin procedeele de distribuire (share-uire a informațiilor);
  • Mesajele publicate pe platforma de socializare pot să fie aduse cu ușurință la cunoștința publicului, prin transmiterea în mass-media (a se vedea în acest sens https://www.clujust.ro/).

Instanțele naționale au decis că platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, apelând la argumentul conform căruia structura platformei Facebook permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg. Acest din urmă fapt include și transmiterea informațiilor prezentate (imagini, notițe, videoclipuri, sondaje, evenimente din viața personală, informații cu privire la propria persoană) în mass-media.

Expresiile jignitoare pe Facebook și sancționarea lor

Expresiile jignitoare publicate pe Facebook pot să fie sancționate inclusiv la nivelul instanțelor de judecată prin acordarea de daune morale reprezentând prejudiciul de imagine adus persoanei față de care au fost făcute jignirile. La nivel intern, este relevantă Sentința civilă nr. 250/2017 pronunțată de judecătoria Gura Honț. Instanța națională statuează că:

  • Lipsa indicării unui nume într-o postare pe Facebook nu constituie o atingere a dreptului la propria imagine; per a contrario, indicarea numelui persoanei/persoanelor într-o postare pe facebook prin care se aduc expresii jignitoare și se prejudiciază imaginea acesteia/acestora, reprezintă o atingere a dreptului la imagine;
  • Pentru ca răspunderea să existe este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
  • Existența unui prejudiciu. Prejudiciul produs reprezintă dauna provocată persoanei asupra căreia s-au făcut afirmațiile calomnioase/prejudiciabile. Prejudiciul poate să fie determinat sau determinabil. Prejudiciul este determinat când el poate să fie individualizat, stabilit în mod concret, prin mijloace facile. Prejudiciul este considerat a fi determinabil în măsura în care el poate să fie anticipat, prevăzut;
  • Existența unei fapte ilicite. Fapta comisă trebuie să fie una ilicită, adică contrară normelor în vigoare. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare cu privire la o persoană juridică care determină ulterior scăderea încrederii colaboratorilor/clienților/cumpărătorilor constituie un prejudiciu de imagine însemnat pentru persoană juridică în cauză și produce prejudicierea acesteia inclusiv la nivel pecuniar;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Fapta ilicită săvârșită trebuie să determine astfel producerea prejudiciului. În acest sens prin utilizarea de expresii jignitoare persoanei în cauză i se produce un prejudiciu de imagine;
  • Existența vinovăției celui care cauzează prejudiciul. Fapta ilicită trebuie să fie comisă cu vinovăție. La fel ca în materia penală, vinovăția constituie temeiul pentru tragerea la răspundere a persoanelor;
  • Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



dog-red-sunglasses_67473-1207.jpg

În realitatea contemporană, majoritatea persoanelor dețin animale de companie, fie ele mari sau mici, agresive sau neagresive. Animalele de companie fac parte din viața de zi cu zi a proprietarilor, însă pentru alte persoane animalele pot constitui o primejdie în cazul în care sunt lăsate nesupravegheate, tocmai de aceea în Codul civil este reglementată o răspundere delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale.

Poate v-ați pus întrebarea: În cazul unui prejudiciu cauzat de animalul meu (de exemplu, de companie ), cine răspunde pentru prejudiciul creat?

Potrivit art. 1375 din Codul civil, „proprietarul unui animal sau cel se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”. Deci, proprietarul este, în primul rând, cel care răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, dar și orice altă persoană care se servește de animal, de exemplu, în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat. Textul legal instituie astfel o răspundere delictuală obiectivă, independentă de orice culpă.

Paza juridică aparține proprietarul sau celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea animalului și se servește de acesta în interes propriu.

 

 

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, în care paznicul material răspunde pentru fapta proprie, având în vedere că nu folosește animalele în interes propriu (de exemplu, păstorul – persoană care nu are dreptul de folosire a animalului). Într-adevăr, există situații în care păzitorul juridic este și păzitorul material al animalului. În cazul pierderii animalului, răspunderea incumbă celui care l-a găsit și care deține posesia efectivă.

Răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru animalele domestice, indiferent de specifice, cât și pentru animalele sălbatice ținute în captivitate în circuri, grădini zoologice, etc. Autoritatea prevăzută de legea specială în materie (de Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006), răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în stare de libertate.

Păzitorul juridic este exonerat de răspundere în cazul în care probează forța majorată sau dacă dovedește că reacția animalului a fost determinată prin culpa exclusivă a victimei sau a unui terț pentru care păzitorul juridic nu este ținut să răspundă.

Fiind o răspundere civilă delictuală obiectivă, victima care solicită daune-interese de la păzitorul juridic pentru fapta animalului său, trebuie să dovedească prejudiciul, relația de cauzalitate între „comportamentul animalului” și prejudiciu, precum și calitatea de păzitor juridic al pârâtului.

În cazul în care victima dovedește prin mijloacele de probă prevăzute de lege condițiile tragerii la răspundere a păzitorului, instanța va obliga păzitorul juridic la plata unei satisfacții echitabile, în funcție de dovada daunelor materiale, precum și de principul proporționalității în privința acordării daunelor morale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Caz practic în jurisprudența națională

În fapt, reclamanta conducând un autovehicul, în seara zile de 21.11.2011, pe un tronson de drum neiluminat, a intrat în coliziune cu două animale în mișcare, care se deplasau pe mijlocul drumui din sensul opus. Reparațiile la autovehicul au fost efectuate de către reclamanți, pe cheltuiala proprie.

Prin cererea de chemare în judecată, au solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 de lei, reprezentând prejudiciul cauzat de animalele aflate în paza pârâtului.

Instanța, a constat că din susținerile pârâtului din fața instanței, cât și din înscrisurile depuse la dosar (declarație dată în fața organelor de poliție prin care recunoaște că a lăsat nesupravegheate animalele și regretă acest fapt), rezultă cu certitudine că animalele domestice (o cabalină și un vițel) lăsate nesupravegheate și care au cauzat reclamanților un prejudiciu prin avarierea autoturismului personal, sunt proprietatea pârâtului, care deține atât paza juridică, cât și materială a animalelor.

În cazul prejudiciului, s-a constat că aceasta rezultă cu certitudine din înscrisurile depuse la dosar și că a fost cauzat de animalele domestice lăsate nesupravegheate de proprietar, astfel încât instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 700 lei, reprezentând prejudiciu.

 

Referințe:

  • Călina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, editura Universul Juridic, București, 2017, p. 177-185;
  • articolele 1375, 1377 și 180 din Codul civil.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



likes-social-media_53876-90243.jpg

Hotărârea în cauza C-18/18
Eva Glawischnig-Piesczek/Facebook Ireland Limited

Dreptul Uniunii nu se opune ca un furnizor de servicii de stocare-hosting precum
Facebook să fie obligat să elimine comentarii identice și, în anumite condiții,
echivalente cu un comentariu care a fost declarat anterior ilicit

Dreptul Uniunii nu se opune nici ca o astfel de somație să producă efecte la scară mondială, în
cadrul dreptului internațional relevant, de care statele membre au sarcina să țină seama

 

Doamna Eva Glawischnig-Piesczek, care era deputată în Nationalrat (Consiliul Național, Austria), președintă a grupului parlamentar „die Grünen” (Verzii) și purtător de cuvânt la nivel federal al acestui partid politic, a chemat în judecată Facebook Ireland în fața instanțelor austriece. Ea a solicitat ca Facebook să fie obligat să șteargă un comentariu publicat de un utilizator al acestei rețele sociale care aducea atingere onoarei sale, precum și afirmațiile identice și/sau cu conținut echivalent.

Utilizatorul Facebook în cauză a distribuit, pe pagina sa personală, un articol din revista austriacă de informații online oe24.at, intitulat „Verzii în favoarea menținerii unui venit minim pentru refugiați”. Acest fapt a avut ca efect generarea pe această pagină a unei „imagini în miniatură” a site-ului de origine, cuprinzând titlul acestui articol, un scurt rezumat al acestuia, precum și o fotografie a doamnei Glawischnig-Piesczek. Același utilizator a mai publicat, în legătură cu acest articol, un comentariu redactat în termeni despre care instanțele austriece au constatat că erau de natură să aducă atingere onoarei doamnei Glawischnig-Piesczek, să o denigreze și să o calomnieze. Această contribuție putea fi consultată de fiecare utilizator al Facebook.

În această situație, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) solicită Curții de Justiție să interpreteze Directiva privind comerțul electronic.

Potrivit acestei directive, furnizorii serviciilor de stocare, precum Facebook, nu sunt responsabili pentru informațiile stocate atunci când nu au cunoștință de caracterul lor ilicit sau atunci când acționează prompt pentru a le retrage sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce iau cunoștință de acest caracter. Această exonerare nu aduce însă atingere posibilității ca furnizorul de servicii de stocare să fie obligat să pună capăt unei încălcări sau să o prevină, inclusiv prin eliminarea informațiilor ilicite sau prin blocarea accesului la acestea din urmă. În schimb, directiva interzice să se impună furnizorilor serviciilor de stocare obligația de a supraveghea, în general, informațiile pe care le stochează sau de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite.

 

 

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea răspunde Oberster Gerichtshof că Directiva privind comerțul electronic, care urmărește să instaureze un echilibru între diferitele interese existente, nu se opune posibilității ca o instanță dintr-un stat membru să oblige un furnizor de servicii de stocare-hosting:

  • să elimine informațiile pe care le stochează și al căror conținut este identic cu cel al unei informații declarate anterior ilicite sau să blocheze accesul la acestea, oricare ar fi autorul cererii de stocare a acestor informații;
  • să elimine informațiile pe care le stochează și al căror conținut este echivalent cu cel al unei informații declarate anterior ilicite sau să blocheze accesul la acestea, în măsura în care supravegherea și căutarea informațiilor vizate de o astfel de somație sunt limitate la informații care transmit un mesaj al cărui conținut rămâne în esență neschimbat în raport cu cel care a condus la constatarea caracterului ilicit și care cuprind elementele specificate în somație, iar diferențele din formularea acestui conținut echivalent în raport cu cea care caracterizează informația declarată anterior ilicită nu sunt de natură să îl constrângă pe furnizorul serviciilor de stocare-hosting să efectueze o apreciere autonomă a acestui conținut (furnizorul serviciilor poate astfel să recurgă la tehnici și la mijloace de căutare automatizate);
  • să elimine informațiile la care se referă somația sau să blocheze accesul la acestea la nivel mondial, în cadrul dreptului internațional relevant de care statele membre au sarcina să țină seama.

Sursa Curia 

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



clock-beach-time-business-concept_1204-346.jpg

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează, în articolul 2, dreptul la viață al oricărei persoane. Statele semnatare ale convenției au atât obligații negative, cât și obligații pozitive, în sensul că: „nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (responsabilitatea pozitivă a statului)”[1].

Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.

Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.

Începutul dreptului la viață

În doctrină, se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.

În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.

Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).

Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.

 

 

Recent, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.

La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.

În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.

 

Sfârșitul dreptului la viață

Dreptul de a muri, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

  • articolul 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
  • Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 95-98.

 

          Abrevieri:

  • CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
  • – contra;
  • RU – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

 

[1] Pentru detalii a se vedea Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 90

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



golden-dollar-sign-midst-silver-dollar-signs-3d-rendering_118019-252.jpg

Dacă persoana fizică este susceptibilă de a primi sume de bani cu titlu de daune morale, în privința persoanelor juridice instanțele naționale au decis că acestea nu pot să primească daune morale întrucât nu pot să fie suspectate de ,,suferințe morale”.

La nivel de practică a instanțelor, prezentul articol pornește de la Decizia nr. 763/2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul cu nr. 14922/3/2010, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, în cadrul căreia este tratată problematica acordării de daune morale persoanelor juridice.

Constituie informațiile privind angajații unei instituții publice date cu caracter personal?

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 14922/3/2010 are la bază solicitarea de daune morale de către o persoană juridică, în temeiul lipsei comunicării de informații privind angajata persoanei juridice în cauză (persoana căreia i-au fost solicitate informațiile necesare despre angajată), fapt care ar fi produs un prejudiciu material și moral.

Informațiile solicitate persoanei juridice despre angajată vizau:

  • Anul angajării persoanei;
  • Studiile avute la angajare;
  • Susținerea unui concurs pentru post;
  • Existența studiilor superioare;
  • Promovarea concursului organizat de persoana juridică;
  • Data desfășurării concursului;
  • Rezultatele obține de persoana angajată pe post.

Datele solicitate au fost considerate de persoana juridică drept unele exceptate de la comunicare, motiv pentru care acestea nu au fost comunicate solicitantei. În prezenta cauză, instanța de fond a considerat că datele privind postul ocupat de un funcționar public nu constituie date cu caracter personal exceptate de la comunicare. Temeiul legal a fost reprezentat de art. 12, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

 

 

Conform art. precizat anterior:

  • Sunt exceptate de la liberul acces al cetățenilor informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii.

În temeiul aceleiași legi, sunt exceptate de la liberul acces al cetățenilor următoarele informații:

  • informațiile din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informațiilor clasificate;
  • informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate;
  • informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum și principiului concurentei loiale;
  • informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;
  • informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces;
  • informațiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor (a se vedea Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, legislatie.just.ro).

Te-ar putea interesa și:

Curtea de Apel București a considerat că nu s-a probat faptul că raportul de serviciu al unui funcționar ar reprezenta date personale în temeiul art. 12, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. De asemenea, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță la limitarea datelor cu caracter personal. Prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, derogarea de la protecția datelor cu caracter personal se va realiza în limitele strictului necesar.

 

Persoana juridică și ,,daunele morale”

Conform deciziei Curții de Apel București în cauza menționată anterior, au fost solicitate daune materiale și morale de către o persoană juridică, alături de comunicarea informațiilor privind un angajat.

Instanța de fond a decis respingerea cererii privind acordarea de daune materiale și morale. Conform instanței de fond, daunele materiale nu au fost probate. În privința daunelor morale, s-a considerat că necomunicarea informațiilor cu privire la un angajat nu dă naștere unei daune morală produsă persoanei juridice în cauză. Aceeași instanță de fond a considerat că persoana juridică nu poate fi suspectată de suferințe morale.

Curtea de Apel București a respins recursul formulat ca fiind nefondat. S-a menținut astfel soluția pronunțată de instanța de fond.

Recomandările Consiliului Europei privind acordarea de daune morale

Privitor la daunele morale, Consiliul Europei a făcut recomandări în sensul acordării de daune morale. Astfel :

  • dauna morală reprezintă prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare ;
  • semnificaţia şi conţinutul său exact prezintă diferenţe nesemnificative în diferitele sisteme de drept.
  • principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte în cazul de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane ca defăimarea, amestecul în viaţa privată, sechestrarea ilegală a persoanei;
  • la acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna materială şi dauna morală (a se vedea în acest sens Revista Dreptul, Anul VII, Seria a III-a, Nr. 8/1996).

 


 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



idea-strategy-confidential-competition-business-concept-king-chess-pieces-board_28629-910.jpg

Confidențialitatea datelor bancare ce aparțin persoanelor fizice

Atunci când este vorba despre datele bancare ale persoanelor fizice, instituțiile de credit își iau angajamentul de a le proteja și, totodată, de a le prelucra respectând Regulamentul Uniunii Europene 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Datele de natură bancară ale persoanelor fizice sunt protejate de un principiu fundamental, anume de principiul confidențialității. Acest principiu presupune faptul că orice date ce privesc conturile personale, sau ce vizează orice informație de natură bancară cu privire la persoana fizică, sunt exceptate de la liberul acces al publicului și ocrotite în conformitate cu legea.

Obligația instituțiilor de credit de a furniza date bancare despre o persoană fizică

Deși se impune protecția datelor bancare ce aparțin persoanelor fizice, legea depășește sfera confidențialității și impune comunicarea acestor date în procedura de executare silită.

Procedura de executare silită ce conferă acces la date personale este următoarea:

  1. încuviințarea de către instanță a declanșării procedurii de executare silită atrage calitatea de debitor a persoanei fizice în cauză;
  2. calitatea de debitor a persoanei fizice din cadrul procedurii de executare silită îi conferă dreptul executorului judecătoresc de a obține informații ce privesc inclusiv conturile bancare;
  3. executorul judecătoresc are dreptul de a solicita informațiile bancare cu privire la persoana debitorului în mod direct, instituțiilor de credit (fără informarea de către executor cu privire la această acțiune a persoanei fizice debitor);
  4. instituțiile de credit, deși au la bază clauza confidențialității datelor bancare, sunt obligate (tot prin lege) să comunice date și informații despre conturile bancare executorului judecătoresc;
  5. datele comunicate de instituțiile de credit către executorul judecătoresc vor fi utilizate în scopul realizării procedurii de executare silită, în speță în scopul identificării existenței conturilor bancare ale debitorului persoană fizică și, în cele din urmă, în scopul instituirii unei popriri asupra lor (reținerea sumelor de bani necesare achitării debitelor pe care acesta le datorează creditorului, incluzând și taxele privind executarea silită).

 

Cadrul legislativ național cu privire la obligația de a furniza informațiile necesare realizării executării silite

Cadrul legislativ actual conturează obținerea de informații de natură bancară cu privire la persoana fizică debitor, încălcând prevederile ce vizează protecția datelor cu caracter personal.

 

Te-ar putea interesa și:

În acest sens, deși persoana fizică inserează clauza confidențialității într-un contract de credit/contract de cont bancar (sau orice contract de natura obținerii/furnizării de date cu caracter personal) la o instituție de credit, însăși legea prevede faptul că se poate trece peste această clauză care conferă protecție persoanei atunci când este necesară realizarea procedurii de executare silită. Cu alte cuvinte, protecția persoanei fizice este înlăturată în favoarea realizării unei proceduri în care scopul este reprezentat de obținerea sumelor de bani pe care persoana fizică le datorează față de creditor. De asemenea, același interes este urmărit și de către executorul judecătoresc, în speță de recuperarea sumelor de bani cu titlu de taxe privind executarea silită.

 

 

Codul de procedură civilă actual prevede în cadrul art. 660 alin. (2) faptul că, la cererea executorului judecătoresc instituțiile de credit (punctual) sunt obligate să îi comunice, de îndată, în copie, precum și în scris, datele și informațiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, inclusiv codul numeric personal al persoanei supuse executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Prevederile naționale se aplică datelor și informațiilor personale furnizate de persoanele fizice către instituțiile de credit, astfel:

  • stipularea unei clauze de confidențialitate într-un contract de credit nu conferă protecția persoanei fizice, putând fi înlăturată în scopul realizării procedurii de executare silită;
  • asumarea instituțiilor de credit de a asigura protecția datelor de natură bancară (existența/inexistența unor conturi, încheierea anumitor contracte) ale persoanei fizice este înlăturată prin prevederi legale contrare;
  • datele și informațiile ce vor urma a fi comunicate sunt lăsate la libera apreciere a executorului judecătoresc (date și informații apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite);
  • obligația de a comunica datele și informațiile cu privire la persoana fizică este dublată de obligația de a comunica inclusiv CNP-ul persoanei supuse executării silite;
  • furnizarea de informații se poate face chiar peste legile speciale care dispun protecția persoanei prin respectarea confidențialității datelor.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Instanțele naționale, cu referire la informațiile necesare executării silite, au încadrat în această categorie informațiile cu privire la bunurile pe care le deține debitorul, informații cu privire la conturile, depozitele pe care debitorul le are deschise la o instituție bancară (a se vedea Decizia Curții Constituționale a României, nr. 87 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 660 alin. (2) din Codul de procedură civilă).

Protecția conferită de executorul judecătoresc datelor bancare ale debitorului persoană fizică

Codul de procedură civilă conferă o protecție ,,suplă” a datelor bancare ale debitorului persoană fizică, pe care o trece în sfera atribuțiilor executorului judecătoresc. În sensul menționat, executorul judecătoresc, conform art. 660, alin. (4), este obligat să asigure secretul informațiilor primite, în cazurile în care legea nu prevede altfel. Deci, deși anterior a fost încălcată clauza de confidențialitate cu privire la datele bancare ale debitorului persoană fizică, legea revine și conferă protecție asupra datelor deja divulgate.

Informațiile bancare obținute, potrivit legii, nu pot fi utilizate decât în scopul în care au fost cerute (pentru realizarea procedurii de executare silită), fiind interzisă ,,cu desăvârșire” divulgarea lor către terțe persoane, sau utilizarea acestora pentru crearea unei baze de date personale. Ceea ce omite legea în această situație este tocmai existența a două dosare de executare silită cu același debitor, în cadrul cărora executorul judecătoresc poate prelua datele obținute inițial, în primul dosar, pentru a le utiliza în cadrul celui de al doilea. În acest sens nu poate fi aplicată nicio sancțiune acțiunilor de utilizare a datelor cu caracter bancar (date personale ale debitorului persoană fizică), iar o atare verificare este dificil de realizat.

Ce se întâmplă dacă instituțiile de credit nu comunică datele bancare ale persoanelor fizice?

În cazul în care instituțiile de credit invocă protecția datelor bancare ale persoanei fizice ce are calitatea de debitor într-un dosar de executare silită, legea prevede posibilitatea executorului judecătoresc de a ,,sancționa” instituțiile în cauză, prin solicitarea instanței de judecată a aplicării unei amenzi în raport cu prevederile procesual civile actuale. Codul de procedură civilă prevede cuantumul amenzii (amendă judiciară de la 50 la 700 lei) pentru refuzul instituției în cauză de a comunica datele ce rezultă din evidențele sale, conform art. 187, pct. 2, lit. g).

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]

 


 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul medical? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 


car-travelling-by-sunny-road_1088-51.jpg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Hotărârea în cauza C-100/18
Línea Directa Aseguradora, S.A./Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros

 

O situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil de mai mult
de 24 de ore a luat foc, provocând un incendiu, care își are originea în circuitul
electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil intră în sfera noțiunii de
„pagube produse de vehicule”, în sensul Directivei privind asigurarea de
răspundere civilă auto

În luna august a anului 2013, un vehicul care nu mai circulase de 24 de ore, staționat în garajul privat al unui imobil, a luat foc și a cauzat prejudicii. Incendiul își are originea în circuitul electric al vehiculului. Proprietarul vehiculului încheiase o asigurare de răspundere civilă auto cu Línea Directa Aseguradora, S.A. (denumită în continuare „Línea Directa”). Imobilul era asigurat la Segurcaixa, Sociedad Anónima de Seguros y Reaseguros (denumită în continuare „Segurcaixa”), iar societatea proprietară a fost despăgubită în cuantum de 44 704,34 euro în repararea prejudiciilor cauzate imobilului de incendiul vehiculului.

În luna martie a anului 2014, Segurcaixa a chemat în judecată Línea Directa pentru ca aceasta să fie obligată la rambursarea despăgubirii plătit, pentru motivul că accidentul își avea originea într-un eveniment legat de circulația vehiculului acoperit de asigurarea auto a vehiculului. Cererea Segurcaixa a fost respinsă în primă instanță însă, în cadrul procedurii de apel, Línea Directa a fost obligată la plata despăgubirii solicitate de Segurcaixa, întrucât instanța competentă a reținut că reprezintă un „eveniment legat de circulația vehiculului”, în sensul dreptului spaniol, „o situație în care un vehicul staționat în mod nepermanent într-un garaj privat a luat foc, atunci când acest incendiu a fost provocat de cauze proprii vehiculului și fără intervenția unor terți”.

Línea Directa a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea supremă, Spania). Întrucât are îndoieli cu privire la interpretarea care trebuie dată noțiunii de „eveniment legat de circulația vehiculului” conținute în Directiva privind asigurarea de răspundere civilă auto,această instanță a decis să adreseze întrebări Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea consideră că intră în sfera noțiunii de „pagube produse de vehicule” o situație în care un vehicul staționat într-un garaj privat al unui imobil a luat foc provocând un incendiu, care își are originea în circuitul electric al vehiculului, și a cauzat prejudicii acestui imobil chiar dacă vehiculul nu a fost deplasat timp de mai mult de 24 de ore înainte de producerea incendiului.

 

Curtea amintește, mai întâi, că noțiunea de „pagube produse de vehicule” constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, a cărei interpretare nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru. Ea subliniază de asemenea că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor provocate de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de către legiuitorul Uniunii.

Curtea arată că, potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de „pagube produse de vehicule” nu este limitată la situațiile de circulație rutieră și că în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită, în special orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport.

Pe de o parte, faptul că vehiculul implicat într-un accident era staționat la momentul în care s-a produs acesta nu ar exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport. Pe de altă parte, nicio dispoziție a directivei nu limitează întinderea obligației de asigurare și a protecției pe care această obligație urmărește să o confere victimelor unor accidente cauzate de vehicule cu motor la cazurile de utilizare a unor astfel de vehicule pe anumite terenuri sau pe anumite drumuri.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Curtea deduce din aceasta că domeniul de aplicare al noțiunii de „pagube produse de vehicule”, în sensul directivei, nu depinde de caracteristicile terenului pe care este utilizat acest vehicul și în special de împrejurarea că vehiculul în cauză este, la momentul accidentului, staționat și se află într-o parcare. În aceste condiții, ea consideră că staționarea și perioada de imobilizare a vehiculului sunt etape naturale și necesare care fac parte integrantă din utilizarea acestuia ca mijloc de transport. Vehiculul este astfel utilizat în conformitate cu funcția sa de mijloc de transport, în principiu, în timpul staționării sale între două deplasări.

În speță, Curtea consideră că staționarea unui vehicul într-un garaj privat constituie o utilizare conformă cu funcția de mijloc de transport. Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că acest vehicul a staționat mai mult de 24 de ore în acest garaj, întrucât staționarea unui vehicul presupune ca acesta să rămână imobilizat, uneori pentru o perioadă îndelungată, până la următoarea sa deplasare.

În ceea ce privește împrejurarea că accidentul în discuție rezultă dintr-un incendiu cauzat de circuitul electric al unui vehicul, Curtea consideră că din moment ce vehiculul care se află la originea acestui accident corespunde definiției de „vehicul” în sensul directivei, nu este necesar să se identifice printre piesele vehiculului cea care se află la originea faptei prejudiciabile și nici să se determine funcțiile pe care le asigură această piesă.

Sursa Curia

 

 

 



arhive-drept-civil-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord