Aici descoperim
dreptul tehnologiei

scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Sancțiunea disciplinară este un act administrativ individual, întrucât conține o măsuri prin care ia naște, se modifică sau stinge raporturile juridice dintre persoana sancționată, pe de o parte și autoritatea publică, pe de altă parte.

Suspendarea executării sancțiunii disciplinare are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării. Aceasra avea loc, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare”.

Există un caz bine justificat când împrejurările legate de starea de fapt și de drept sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ (de exemplu, lipsa motivării actului, emiterea actului fără a se efectua cercetarea disciplinară, etc.).

Cealaltă condiție, constând în existența unei pagube iminente este îndeplinită dacă prin emiterea sau adoptarea actului administrativ se creează persoanei vătămate un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, funcționarea unei autorități sau a unui serviciu public este perturbată previzibil și grav.

În acest caz, instanța de contencios administrativ-competentă poate să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introducerea acțiunea prin care solicită anularea în tot sau în parte a măsurii disciplinare în termen de 60 de zile, suspendarea va înceta de drept și fără nicio formalitate, astfel cum a reglementat legiuitorul prin dispozițiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Solicitarea de suspendare a sancțiunii disciplinare poate fi solicitată și de reclamant, pentru motivele prevăzut la art. 14 alin. (1) și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea în tot sau în parte a actului atacat. Potrivit art. 15 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2004, „Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată până la soluționarea acțiunii în fond”.

În acest caz, instanța competentă potrivit art. 10 din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.

Sentința prin care se admite cererea de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului nu suspendă executarea. Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive.

 

KIT GDPR Premium

Exemplu:

Situația de fapt: Reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârât pe Primarul municipiului Satu Mare, solicitând instanței de judecată să dispună suspendarea executării Dispoziției nr. 4605/17.04.2008 emisă de pârât privind sancționarea disciplinară a reclamantei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a invocat în cadrul acțiunii principale excepția nulității absolute a sancțiunii disciplinare, având în vedere că în cadrul dispoziției de sancționare nu era descrisă fapta care constituie abatere disciplinară și nici instanța competentă la care poate fi atacat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară.

A arătat reclamanta că, cu toate că în cuprinsul dispoziției este menționat faptul că aceasta se aplică de la data de 01.05.2008 și privește doar retrogradarea în trepte de salarizare conducerea executivă a Poliției Comunitare a dispus și retrogradarea sa din funcție astfel cum rezultă din nota internă. În plus, postul pe care îl ocupase reclamanta a fost scos la concurs, fiind postat la avizierul instituției un anunț în acest sens.

Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de suspendare pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 14 și 15 din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Soluția instanței: Prin Sentința civilă nr. 243/CA/11 iunie 2008, Secția de Contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Satu Mare a admis cererea de suspendare a executării sancțiunii disciplinare, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

În considerentele soluției, instanța a arătat că verificând cererea reclamantei sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, s-a constat că cererea de suspendare a dispoziției contestate este legală și temeinică.

În privința existenței cazului bine justificat, s-a apreciat de instanța de judecată, fără a se prejudicia fondul cauzei, că există indicii serioase de nelegalitate a actului administrativ contestat, iar din susținerile reclamantei potrivit cărora s-a trecut la executarea actului, s-a constat că sunt argumente suficiente care să denote existența cazului bine justificat pentru suspendarea sancțiunii disciplinare.

Totodată, s-a arătat că în perioada executării sancțiunii disciplinare reclamanta este privată de o serie de drepturi, prin care drepturile salariale, iar cuantumul valoric al pagubei poate fi cuantificat ca fiind diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv încasate, astfel că s-a apreciat că și condiția privind prevenirea unei pagube iminente este îndeplinită.

Referințe:

 

Te-ar putea interesa și:

 



book-with-green-board-background_1150-3837.jpg

În sistemul de educație se întâmplă din ce în ce mai frecvent abuzuri față de elevi, beneficiarii primari ai educației, tocmai de către personalul didactic și didactic de conducere al unităților de învățământ, care ar trebui să formeze personalitatea elevilor, nu să o degradeze, iar elevii au posibilitatea de a solicita sancționarea disciplinară a profesorilor.

Legea nr.1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, enunță, prin dispozițiile art. 3 alin. (4), idealul educațional al școlii românești, care „constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”.

Personalul didactic este responsabil cu instruirea și educația elevilor, însă uneori în cadrul procesului instructiv-educativ apar manifestări neconforme cu rolul de cadru didactic, manifestări care nu fac cinste unui profesor, care încă din cele mai vechi timpuri, avea și are un rol de exemplaritate pentru ceilalți.

Este inadmisibil ca în prezent un cadrul școlar să lovească un elev, să-l jignească, să-l umilească sau, mai grav, să-l sancționeze disciplinar pentru că solicită a-i fi respectat drepturile prevăzute de lege.

 

 

Potrivit art. 280 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, „personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum și cel de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportament care dăunează interesului învățământului și prestigiului unității/instituției, conform legii”.

Legiuitorul reglementând astfel faptele pentru care intervine răspunderea disciplinară a cadrelor școlare, a creat persoanelor interesate posibilitatea de a sesiza o multitudine de fapte care se pot săvârși în timpul programului școlar. Soluția este cea corectă, având în vedere că faptele ilicite ce se pot săvârși sunt diverse și nu puteau fi cuprinse în totalitate prin enumerarea unor cazuri limitativ prevăzute de lege.

Orice persoană poate sesiza unitatea de învățământ/ instituția de învățământ cu privire la săvârșirea unei fapte ce poate constitui abatere disciplinară. Sesizarea se face în scris și se va înregistra la registratura unității/ instituției de învățământ.

Statutul elevului, aprobat prin OMENCȘ nr. 4742/10.08.2016, reglementează, prin art. 14 lit. f), îndatorirea elevilor de a sesiza autorității competente orice ilegalități săvârșite în desfășurarea procesului de învățământ și a activităților conexe ale acestuia. Deci, elevii au obligația morală de a sesiza abaterile disciplinare săvârșite de cadrele școlare, indiferent dacă faptele ilicite sunt îndreptate împotriva elevului în cauză sau unui coleg, după caz.

Te-ar putea interesa și:

 

Cu privirea la sancționarea disciplinară, ar mai fi de mennționat că odată sesizată fapta care poate constitui abatere disciplinară, prin decizia consiliului de administrație al unității de învățământ sau, după caz, a ministrului educației, tineretului și sportului, se vor constitui comisii de cercetare a prezumatelor abateri disciplinare, în funcție de calitatea persoanei reclamată, după cum urmează:

  1. a) pentru personalul didactic, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;
  2. b) pentru personalul de conducere al unităților de învățământ preuniversitar, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea. Din comisie va face parte și un inspector din cadrul inspectoratului școlar județean/ al municipiului București.
  3. c) pentru personalul de îndrumare și de control din cadrul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;
  4. d) pentru personalul de conducere al inspectoratelor școlare județene/al municipiului București, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea.

Pentru a stabili dacă este necesară sancționarea disciplinară, comisia de cercetare a prezumatelor abateri disciplinare va stabili faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției, precum și orice alte date concludente.

KIT GDPR Premium

 

Potrivit art. 280 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, audierea celui cercetat și verificarea apărării acestuia sunt obligatorii. Totuși, refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deși a fost înștiințat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum și de a da declarații scrise se constată prin proces-verbal și nu împiedică finalizarea cercetării.

În termen de 30 de zile de la constatarea abaterii, se va comunica decizia, care va fi consemnată în condica de inspecții sau la registratura generală a unității/instituției de învățământ.

Sancționarea disciplinară este reglementată prin dispozițiile art. 280 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, așadar sancțiunile care se pot lua față de personalul didactic care a săvârșit abateri disciplinare. Sancțiunile, care se iau în raport cu gravitatea faptei, sunt:

a) observație scrisă;

b) avertisment;

c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control, cu până la 15%, pe o perioadă de 1-6 luni;

d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare sau pentru obținerea gradelor didactice ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control;

e) destituirea din funcția de conducere, de îndrumare și de control din învățământ;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Persoanele încadrate în unitățile de învățământ au dreptul de a contesta decizia de sancționare disciplinară, în termen de 15 zile de la comunicare, la colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul școlar. Personalul de conducere, de îndrumare și de control din inspectoratele școlare și din Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, care a fost sancționat, are dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul central de disciplină al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Dreptul persoanelor sancționate de a se adresa instanțelor de judecată competente este garantat.

Referințe:

  • 3 alin. (4) și articolele 280, 281 și 282 din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare;
  • 14 lit. f) din Statutul elevului, aprobat prin OMENCȘ nr. 4742/10.08.2016.



flag-romania_1401-204.jpg

Autoritatea pentru Digitalizarea României, este o nouă autoritate înființată în România, despre care vom vorbi în cele ce urmează. Conform Constituției României, art. 108, Guvernul (parte a puterii executive) adoptă două tipuri de acte: hotărâri și ordonanțe. În materia hotărârilor, acestea se emit pentru organizarea executării legilor. Pe de altă parte, ordonanțele se emit în temeiul sau în baza unei legi speciale, ce poartă denumirea de lege de abilitare, respectând limitele și condițiile prevăzute de aceasta. Hotărârile și ordonanțele pe care Guvernul le adoptă se vor semna de prim-ministrul României, se vor contrasemna de către miniștrii care au obligația punerii în executare a acestora și se vor publica în Monitorul Oficial al României. Sancțiunea aplicabilă nepublicării ordonanțelor sau hotărărârilor este inexistența actului în cauză.

Prin raportare la categoria hotărârilor adoptate de Guvern, vom avea în vedere analiza aplicabilă unei hotărâri recente, în speță Hotărârea de Guvern nr. 89/2020 privind organizarea și funcționarea Autorității pentru Digitalizarea României. Conform art. 1, alin. (1) din prezenta hotărâre, Autoritatea pentru Digitalizarea României se organizează și funcționează ca structură având personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Autoritatea pentru Digitalizarea României are rolul  de a realiza și de a coordona implementarea strategiilor și a politicilor publice în domeniul transformării digitale și societății informaționale.

Te-ar putea interesa și:

 

 

Important de precizat este faptul că hotărârea Guvernului din prezentul articol cuprinde definirea termenilor de ,,serviciu public electronic”, ,,transformare digitală” sau ,,interoperabilitate”, întocmai cum vom reda în cele ce urmează, astfel:

  • serviciu public electronic — serviciu prestat către sectorul public, sectorul privat sau societatea civilă de către o entitate publică sau de către o entitate privată în numele unei entităţi publice, în condiţiile legii, utilizând soluţii oferite de tehnologia informaţiei;
  • transformare digitală — utilizarea de către o entitate publică sau privată a soluţiilor oferite de tehnologia informaţiei pentru transformarea optimală a fluxurilor operative necesare îndeplinirii obiectului activităţilor specifice, precum şi utilizarea de către un ansamblu de entităţi a soluţiilor oferite de tehnologia informaţiei pentru asigurarea interoperabilităţii tehnice şi semantice a fluxurilor de date şi informaţii;
  • interoperabilitate — capacitatea instituţiilor şi autorităţilor publice de a partaja informaţii şi cunoştinţe, prin intermediul sistemelor informatice, atât în interiorul administraţiei publice, cât şi cu sectorul privat şi societatea civilă, în condiţiile legii, în scopul furnizării de servicii publice electronice.

Conform art. 2 din prezenta hotărâre, Autoritatea pentru Digitalizarea României exercită următoarele funcții:

  • de strategie, prin care planifică strategic şi asigură elaborarea şi implementarea politicilor în domeniul transformării digitale şi societăţii informaţionale;
  • de reglementare, prin care reglementează participarea la elaborarea cadrului normativ şi instituţional în domeniul transformării digitale şi societăţii informaţionale, inclusiv cu privire la interoperabilitatea sistemelor informatice ale instituţiilor publice;
  • de avizare;

 

Te-ar putea interesa și:

 

  • de reprezentare, prin care asigură, în numele Guvernului, reprezentarea în organismele şi organizaţiile naţionale, regionale, europene şi internaţionale, ca autoritate de stat, pentru domeniul său de activitate, în conformitate cu cadrul normativ în vigoare;
  • de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul respectării reglementărilor în domeniul său de competenţă;
  • de administrare şi gestiune;
  • de promovare, coordonare, monitorizare, control şi evaluare a realizării politicilor în domeniul său de competenţă, precum şi a cadrului naţional de interoperabilitate;
  • de comunicare, prin care se asigură comunicarea atât cu celelalte structuri ale sectorului public, cât şi cu sectorul privat şi societatea civilă;
  • de implementare şi gestionare a proiectelor finanţate din fonduri europene, precum şi a programelor şi proiectelor finanţate din fonduri naţionale şi alte surse legal constituite;
  • de organism intermediar.

Pentru a contura obiectivele Autorității pentru Digitalizarea României, vom avea în vedere prevederile art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 89/2020. Conform acestora, Autoritatea pentru Digitalizarea României (ADR) contribuie la transformarea digitală a economiei și societății românești, la realizarea guvernării electronice la nivelul administrației publice din România și contribuie la îndeplinirea obiectivelor pentru România ale programelor de asistență financiară ale Uniunii Europene în domeniul său de competență.

Prin raportare la art. 5, vom contura cele mai importante aspecte privind exercitarea funcției de reglementare, supraveghere și control. Conform pct. 18, Autoritatea pentru Digitalizarea României exercită calitatea de autoritate competentă pentru implementarea Regulamentului (UE) 2017/2.394 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2017 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure respectarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004. În sensul precizat, are următoarele competențe, pe care le vom reflecta punctual și limitativ (pentru dezvoltarea competențelor, a se consulta textul în mod integral):

  • are acces la orice documente, orice date sau orice informaţii pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2017/2.394, indiferent de forma sau formatul acestora şi indiferent de mediul pe care sunt stocate acestea sau de locul în care sunt stocate;

 

KIT GDPR Premium

 

  • impune oricărei persoane fizice sau persoane juridice, publică sau privată, obligaţia de a pune la dispoziţie orice informaţii, date sau documente, indiferent de format sau formă şi indiferent de mediul pe care sunt stocate sau de locul în care sunt stocate acestea, în scopul de a stabili dacă a avut sau are loc o încălcare sancţionată prin Regulamentul (UE) 2017/2.394 şi pentru a stabili detaliile acestei încălcări, inclusiv în scopul urmăririi fluxurilor financiare şi de date, al stabilirii identităţii persoanelor implicate în fluxurile financiare si de date si al luării la cunoştinţă de informaţii privind conturile bancare şi al identificării proprietarilor de site-uri web;
  • efectuează inspecţiile la faţa locului necesare şi pătrunde în orice sediu, pe orice teren sau în orice mijloc de transport utilizat de comerciantul vizat de inspecţie pentru a-şi desfăşura activitatea comercială, economică, meşteşugărească sau liberală sau solicită altor autorităţi să facă acest lucru pentru a examina, a confisca, a lua sau a obţine copii ale informaţiilor, ale datelor sau ale documentelor, indiferent de mediul pe care sunt stocate; confiscă orice informaţii, date sau documente pe durata necesară şi în măsura necesară inspecţiei; cere oricărui reprezentant sau membru al personalului comerciantului vizat de inspecţie explicaţii privind fapte, informaţii sau documente legate de chestiunile care fac obiectul inspecţiei şi înregistrează răspunsurile acestuia.



lawyer-writing-appointments_23-2147984082.jpg

Odată ce Codul Administrativ a intrat în vigoare, prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2019, o mulțime de aspecte în materie administrativă se doresc a fi facilitate. Cum se aplică prevederile Codului administrativ? Care sunt autoritățile administrației publice centrale și locale? Vom dezvolta aceste aspecte în cele ce urmează.

Ce aspecte relementează Codul administrativ al României?

Conform prevederilor Codului administrativ al României, acesta relementează atât cadrul general privind organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor administrației publice, cât și statutul personalului din cadrul autorităților și instituțiilor publice. Codul cuprinde în sfera sa de reglementare și răspunderea administrativă, serviciile publice, alături de regulile specifice privitoare la proprietatea publică și privată ce aparține statului și unităților administrativ-teritoriale.

Cu ce dispoziții se completează Codul administrativ adoptat prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2019?

Legea prevede faptul că noile dispoziții ale Codului administrativ se vor completa cu Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, precum și cu alte reglementări de drept comun care se aplică în materie. În materie de aplicare și completare a dreptului, dreptul civil reprezintă o ramură de drept comun pentru celelalte materii, astfel că atunci când nu există reglementare într-o materie (fiscală, administrativă, comercială), se vor aplica dispozițiile prevăzute în și de dreptul civil.

Care sunt autoritățile administrației publice centrale și locale, în viziunea Codului administrativ?

În conformitate cu art. 2 din Codul administrativ, constituie autorităție ale administrației publice centrale:

  • Guvernul;
  • Ministerele;
  • Alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
  • Alte organe centrale de specialitate subordonate ministerelor;
  • Autoritățile administrative autonome.

În conformitate cu art. 3 din Codul administrativ, constituie autorități ale administrației publice locale:

  • Consiliile locale;
  • Consiliile județene;

Care este domeniul de aplicare al Codului administrativ?

Codul administrativ se va aplica:

  • activității autorităților și instituțiilor administrației publice;
  • raporturilor dintre autoritățile și instituțiile administrației publice;
  • raporturilor dintre autoritățile publice și instituțiile administrației publice și alte subiecte de drept public;
  • raporturilor dintre autoritățile publice și instituțiile administrației publice și alte subiecte de drept privat.

 

 

 

Care sunt principiile aplicabile administrației publice în viziunea Codului administrativ?

În materie administrativă, principiile aplicabile sunt evidențiate prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2019, astfel :

  • Principiul legalității;

Conform acestuia, autoritățile, instituțiile și personalul administrației publice, au obligația să acționeze cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Se vor respecta de asemenea și tratatele și convențiile internaționale la care statul român este parte. Acest principiu este consacrat inclusiv în sfera procesual civilă și penală, prin instituirea respectării prevederilor legale. De asemenea, prioritatea aplicării dreptului internațional cunoaște reglementare și în materie constituțională.

  • Principiul egalității;

Conform principiului egalității, beneficiarii activității autorităților și instituțiilor administrației publice au dreptul de a fi tratați în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligația autorităților și instituțiilor administrației publice de a trata în mod egal pe toți beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege. Principiul egalității este consacrat și la nivel procesual (civil și penal) și constituțional.

Te-ar putea interesa și:

 

  • Principiul transparenței;

Acest principiu se aplică procesului de elaborare a actelor normative. Astfel, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa și de a supune consultării și dezbaterii publice proiectele de acte normative și de a permite accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum și la datele și informațiile de interes public, în limitele legii. În privința beneficiarilor activităților administrației publice, acestora li se conferă dreptul de a obține informații de la autoritățile și instituțiile administrației publice, iar acestea au obligația corelativă a acestora de a pune la dispoziția beneficiarilor informații din oficiu sau la cerere, în limitele legii.

  • Principiul proporționalității;

Principiul face referire la formele de activitate ale autorităților administrației publice, care trebuie să respecte anumite exigențe. Astfel, acestea trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum și echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor. În privința reglementărilor și a măsurilor autorităților și instituțiilor administrației publice, ele vor fi inițiate, adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor și a impactului soluțiilor propuse.

  • Principiul satisfacerii interesului public;

Prin aplicarea acestui principiu, autorităților și instituțiilor administrației publice le revine obligația de a urmări satisfacerea interesului public înaintea celui individual sau de grup. Atare principiu se aplică și personalului din cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice.

  • Principiul imparțialității;

În temeiul acestuia, personalul din administrația publică are obligația de a-și exercita atribuțiile legale, fără subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau interese.

  • Principiul continuității;

Conform acestui principiu, personalul din administrația publică are obligația de a-și exercita atribuțiile legale, fără subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau interese.

  • Principiul adaptabilității;

Atare principiu face referire la obligația autorităților și a instituțiilor publice de a satisface nevoile societății.

Noile reglementări în materie administrativă au rolul de a facilita activitatea autorităților publice centrale, dar și a autorităților publice locale. Prevederile sale sunt aplicabile cu respectarea principiilor instituite prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2019. Cu privire la aceste prevederi, toți cetățenii trebuie să le cunoască prin aplicarea preceptului conform căruia nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

În conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, există anumite categorii de informații pe care autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să le comunice din oficiu. În prezentul articol vom analiza tipurile de informații care sunt supuse comunicării din oficiu, alături de obligațiile prevăzute de către lege în sarcina autorităților și instituțiilor publice.

Informațiile de interes public

În accepțiunea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, informația de interes public reprezintă:

  • Orice informație care privește activitățile unei autorități publice sau instituții publice;
  • Orice informație care rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice;

În ceea ce privește informația de interes public, nu contează suportul informației, forma, ori modul de exprimare (a se vedea în acest sens art. 2, lit. b), Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public).

Cum este asigurat accesul la informațiile de interes public de către autoritățile și instituțiile publice?

Respectând prevederile legale în vigoare, există două modalități prin care accesul la informațiile de interes public este asigurat de către autoritățile și instituțiile publice. Aceste două modalități de acces sunt următoarele:

  • Accesul la informațiile de interes public din oficiu – reprezentând modalitatea obligatorie de informare;
  • Accesul la informațiile de interes public la cerere – la solicitarea persoanelor interesate.

Accesul la informațiile de interes public la cererea persoanelor interesate se realizează prin intermediul unui compartiment specializat, denumit compartiment pentru relații publice. De asemenea, accesul se poate realiza și prin intermediul unei persoane care a fost desemnată în scopul precizat.

Legea națională cuprinde prevederi în vederea asigurării unui acces eficient al oricărei persoane la informațiile de interes public. În atare sens, autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să organizeze compartimente specializate de informare și relații publice. Acestea pot să desemneze și persoane care să exercite atribuțiile necesare informării persoanelor.

Informații de interes public solicitate pentru efectuarea unui studiu personal – practică judiciară națională

Practica judiciară națională a tratat și problematica obligativității comunicării din oficiu a informațiilor de interes public de către autoritățile și instituțiile publice. În acest sens, este relevantă Sentința nr. 8/2016 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 8/2016. Cauza are ca obiect solicitarea de copii anonimizate, din anumite dosare aflate pe rolul unei instanțe de judecată, ale soluțiilor pronunțate. În motivare, reclamantul a specificat că acele copii îi sunt necesare pentru efectuarea unui studiu personal. De asemenea, reclamantul a învederat faptul că instanța de judecată pârâtă este singura instanță națională care i-ar refuza accesul la asemenea informații.

Instanța de judecată căreia îi erau solicitate informațiile a arătat că acestea din urmă, deși publicate pe o platformă online, nu ar face parte din informațiile de interes public. A accentuat totodată faptul că nu a fost adoptată nicio hotărâre din partea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să constituie obiect al comunicării la cererea oricărei persoane. Acest fapt ar presupune că instanțele de judecată însele vor aprecia în funcție de caracterul raporturilor de drept ale litigiului.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Solicitarea reclamantului a fost considerată de către instanța pârâtă drept una neîntemeiată, întrucât informațiile pe care acesta le-a solicitat nu ar face obiectul art. 2, lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. În conformitate cu prezenta lege, constituie informații de interes public următoarele categorii:

 actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice;
 structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice;
 numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;
 coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de Internet;
 sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil;
 programele și strategiile proprii;
 lista cuprinzând documentele de interes public;
 lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate;
 modalitățile de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice, în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate (a se vedea în acest sens platforma online legislatie.just.ro).

În motivarea refuzului transmiterii informațiilor solicitate din dosarele aflate pe rolul instanței, s-a precizat că un asemenea acces ar aduce atingere intereselor părților. Totodată, instanța pârâtă a accentuat faptul că accesul la informațiile din dosare, informații solicitate de către persoanele care nu sunt părți în dosarele respective, este limitat la cele obținute (informațiile) prin asistarea la ședințele de judecată (ședințe publice) și la pronunțarea hotărârilor judecătorești.

În prezentul caz s-a folosit argumentul conform căruia anumite informații sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor, în această categorie fiind incluse și informațiile privind procedurile contencioase penale, informațiile cu privire la datele personale, informațiile care ar duce la dezvăluirea de surse confidențiale, precum și informațiile privind procedurile judiciare în situația în care publicitatea lor ar aduce atingere:

  • principiului asigurării unui proces echitabil;
  • interesului legitim al părților implicate în proces.

            Cu privire la această cauză, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei a admis cererea reclamantului, motivând faptul că:

  1. orice persoană are dreptul să obțină acces la informații în mod direct la instituțiile sau autoritățile publice;
  2. accesul se va realiza numai în măsura în care informațiile sunt de interes public;
  3. accesul este permis în urma efectuării unei solicitări din partea persoanei interesate;
  4. solicitarea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de formă, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;
  5. prin raportare la prezenta cauză, nu este necesară dovedirea motivului pentru care sunt solicitate informațiile atunci când acestea vizează soluții ale instanțelor naționale;
  6. informațiile privind soluțiile pronunțate de către instanțele naționale ce reprezintă copii ale unor hotărâri judecătorești irevocabile constituie informații de interes public;
  7. informațiile cu privire la hotărârile judecătorești irevocabile constituie informații de interes public întrucât privesc (sau rezultă) din activitățile unei instanțe de judecată;
  8. instanța de judecată care deține informațiile precizate anterior reprezintă o instituție publică (a se vedea în acest sens platforma legeaz.net, Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001. Sentința nr. 8/2016. Tribunalul Bihor).

 


 


close-up-judge-giving-verdict-by-hitting-mallet-desk_23-2147898256.jpg

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:

  • calitate procesuală1;
  • actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
  • actul atacat să emane de la o autoritate publică;
  • actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
  • parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
  • respectarea termenului de introducere a acțiunii;

 

 

Analiza condițiilor de admisibilitate

1. Condiția referitoare la calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).

Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.

Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.

În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată

Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.

 

Te-ar putea interesa și:

 

3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.

4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim

Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.

În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.

 

5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.

Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.

 

6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;

Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:

  1. un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
  2. un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.

Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.

Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.

O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.

În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

          Referințe:

 

[1] Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339

2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423



microphone-meeting-room_74190-2849.jpg

Dreptul la informație este reglementat ca drept fundamental prin art. 31 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, republicată, iar accesul la informații de interes public este una din modalitățile prin care se poate exercita concret dreptul la informație.

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, definește, prin art. 2 lit. b), informațiile de interes public ca fiind „orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”.

Contractele de achiziții publice sunt și ele considerate informații de interes public, astfel încât orice autoritate contractantă este obligată să le pună la dispoziția persoanei fizice sau juridice interesate.

Ce obligații revin autorităților/ instituțiilor publice în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public?

Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să organizeze compartimente specializate de informare și relații publice sau pot desemna persoane cu atribuții în acest domeniu, pentru a asigura accesul oricărei persoane la informațiile de interes public.

Pentru a se asigura accesul la informații de interes public, legea privind liberul acces la informațiile de interes public prevede obligativitatea autorităților și instituțiilor publice de a comunica din oficiu informații de interes public și să le actualizeze anual. 

Informațiile de interes public supuse comunicării din oficiu sunt:

a) actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice;

b)structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice;

c) numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorității publice sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil;

f) programele și strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse și /sau gestionate, potrivit legii;

i) modalitatea de contestare a deciziei autorității sau instituției publice în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate.

 

Cine poate solicita accesul la informații de interes public, ce elemente trebuie să cuprindă cererea prin care se solicită informații de interes public și care este termenul de soluționare și răspuns la cerere?

Orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice accesul la informații de interes public.

De asemenea, persoanele care efectuează studii de cercetări în folos propriu sau în interes de serviciu au acces la fondul documentaristic al autorității sau al instituției publice pe baza solicitării personale.

Informațiile de interes public pot fi solicitate verbal sau scris (pe suport de hârtie sau electronic), iar autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure persoanelor informațiile solicitate.

Cererea formulată în scris trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a) autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea;

b) informația solicitată, astfel încât să permită autorității sau instituției publice identificarea informației de interes public;

c) numele, prenumele și semnătura solicitantului, precum și adresa la care se solicită primirea răspunsului.

Observăm că Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public nu prevede obligativitatea motivării cererii privind accesul la informații de interes public. Soluția reglementată de legiuitor este una cât se poate de corectă și logică, având în vedere că acest tip de informații sunt la dispoziția oricui, deoarece privesc interesul general, iar pentru simplul interes al unei persoanei, manifestat printr-o solicitare scrisă sau verbală, autoritatea/ instituția publică este obligată să comunice informațiile solicitate.

Răspunsul la cererea de informații publice se comunică de către autoritatea/ instituția publică în scris, în termen de 10 zile sau, cu titlu de excepție, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii, în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența solicitării. Totuși, în cazul în care durata necesară pentru identificarea și difuzarea informației solicitate depășește 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile.

Cu alte cuvinte, autoritatea publică nu trebuie să rămână pasivă timp de 30 de zile, chiar dacă nu poate furniza în acest timp informațiile solicitate, ci trebuie să comunice, în termen de 10 zile, un răspuns solicitantului, care să conțină fie informațiile solicitate, fie informarea că este necesar un termen mai lung pentru răspuns, având în vedere dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor.

 

Te-ar putea interesa si:

 

În cazul refuzului comunicării informațiilor solicitate, autoritatea/ instituția publică trebuie să-și motiveze răspunsul și să-l comunice în termen de 5 zile de la primirea cererii.

Informațiile solicitate verbal se comunică în același mod de către compartimentul pentru informare și relații publice, de regulă, pe loc. În cazul în care informațiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, solicitantul este îndrumat să formuleze o cerere în scris la care va primi răspuns în termenele menționat anterior.

Informațiile de interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor fi comunicate, de regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore.

 


Accesul la informații de interes public este gratuit?

Da, accesul la informațiile de interes public este gratuit. Cu toate acestea, în cazul în care solicitarea de comunicare informații implică realizarea de copii de pe documentele deținute de autoritatea/ instituția publică, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant.

Există informații care sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor?

Trebuie menționat de la început că nu orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice este de interes public, același raționament aplicându-se și în cazul contractelor de achiziții publice. Astfel, există excepții de la accesul la informații de interes public al cetățenilor de la informațiilor de interes public, limitativ prevăzute de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, „Se exceptează de la accesul liber al cetăților, prevăzut la art. 1 și, respectiv, la art. 111, următoarele informații:

a) informațiile din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;

b) informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;

c) informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingerea dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum și principiul concurenței loiale, potrivit legii;

d) informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

e) informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;

f) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces;

g) informații a căror publicitate prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor”.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informațiilor clasificate revine persoanelor și autorităților publice care dețin astfel de informații, precum și instituțiilor publice abilitate să asigure securitatea informațiilor.

 

 

Enunțând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, legiuitorul a dispus, în mod imperativ, că informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau instituție publică nu pot fi incluse în categoria informațiilor clasificate și constituie informații de interes public.

 

Cum pot contesta un refuz de a mi se comunica informațiile de interes public solicitate? Funcționarii responsabili pot fi sancționați?

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public reglementează că „refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorități sau instituții publice pentru aplicarea prevederilor prezentei legi constituie abatere și atrage răspunderea disciplinată a celui vinovat”.

Refuzul este explicit atunci când autoritatea/ instituția publică exprimă în mod clar intenția de a nu comunica informațiile solicitate (de exemplu, în cuprinsul unei adrese se comunică solicitantului că informațiile solicitate nu se pot comunica). În cazul refuzului implicit privind accesul la informații de interes public, autoritatea/ instituția publică nu îl exprimă în mod formal, ci este înțeles de la sine (de exemplu, se informează solicitantul că datele solicitate fac parte din categoria datelor clasificate).

Persoana fizică sau juridică, română ori străină lezată poate depune reclamație la conducătorul autorității sau, după caz, instituției publice, împotriva refuzul de a-i fi comunicate informațiile solicitate în baza legii privind liberul acces la informațiile de interes public, în termen de 30 de zile de la luarea la cunoștință a refuzului de comunicare a informațiilor solicitate.

Autoritatea/ instituția publică este obligată să dispună o cercetare administrativă, iar dacă reclamația se dovedește întemeiată, informațiile solicitate se vor comunica petiționarului în termen de 15 zile de la înregistrarea reclamației și, totodată, se va dispune sancționarea disciplinară a funcționarului public vinovat. În răspunsul transmis petiționarului, se va menționa și sancțiunea disciplinară dispusă împotriva funcționarului public care ca refuzat inițial comunicarea informațiilor publice.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Persoana care se consideră vătămată în drepturile sale prin refuzul de a i se comunica informațiile solicitate, se poate adresa instanțelor judecătorești, fără a parcurge o procedură prealabilă, întrucât reclamația administrativă este facultativă, în termen de 30 de zile. Termenul începe să curgă la expirarea termenelor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Depunerea reclamației administrative nu prelungește termenul în care trebuie sesizată instanța de judecată.

În lipsa unui răspuns la cererea prin care se solicită informații de interes public, termenul de sesizare a instanței de judecată începe să curgă la expirarea termenului de 10 zile (termenul general prevăzut de Legea nr. 544/2001) în care autoritatea/ instituția publică trebuie să comunice un răspuns.

 

Care este instanța competentă să-mi analizeze plângerea?

Competența materială de a soluționa, în fond, plângerea persoanei vătămată în drepturi aparține, în mod exclusiv, secțiilor de contencios administrativ din cadrul tribunalelor. Decizia pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este soluționat de secțiile de contencios administrativ ale curților de apel. Deciziile curților de apel sunt definitive și irevocabile. Judecată, atât în fond, cât și în recurs se face în procedura de urgență.

În privința competenței teritoriale, legiuitorul a lăsat la aprecierea reclamantului locul unde se va desfășura judecată, în sensul că plângerea poate fi depusă la secția de contencios administrativ a tribunalului în cărei rază teritorială domiciliază sau în a căreia rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice.

Atât plângerea, cât și cererea de recurs sunt scutite de plata taxei de timbru.

 

Cum soluționează instanțele de judecată plângerile prin care se solicită obligarea autorității/ instituției publice să comunice informații de interes public?

Instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale.

Instanța de judecată poate obliga autoritatea/ instituția publică la plata daunelor morale/ materiale, numai dacă reclamantul dovedește prejudiciul moral/ material produs, care se află în legătură directă cu refuzul nejustificat al autorității/ instituției publice, nefiind suficientă, pentru acordarea despăgubirilor, simpla solicitare a reclamantului de a primii despăgubiri civile.

Vom prezenta în continuare o speță relevantă în domeniu prin care s-a admis plângerea reclamantului și s-a dispus obligarea instituției publice să comunice informațiile publice. În plus, instanța s-a pronunțat asupra cererii de acordare de despăgubiri civile și de sancționare a funcționarului public vinovat pentru încălcarea legii.

În fapt, la data de 05.06.2015, reclamantul DD a solicitat Tribunalului B. comunicarea, pe e-mail, a unor copii de pe 3 hotărâri definitive și irevocabile, cu datele de identificare ale părților anonimizate, arătând că face un studiu cu privire la admisibilitatea unor cereri în procedura somației de plată, a Legii nr. 544/2001 și a anulării unor hotărâri AGA.

Tribunalul B, prin adresa din 12.06.2015, comunică reclamantului refuzul de a-i elibera copiile solicitate, pe motiv că cererea nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 544/2001. Împotriva refuzului, reclamantul DD a depus reclamație administrativă, care a fost respinsă.

 

Te-ar putea interesa si:

 

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul DD a solicitat obligarea Tribunalului B. să-i comunice informațiile de interes public solicitate, respectiv ultima soluție (anonimizată), definitivă și irevocabilă din 3 dosare, precum și obligarea pârâtului la plata de daune morale în valoare de 100 ROM și daune materiale (patrimoniale) în valoare de 10 lei, sume care să fie virate în contul unei fundații caritabile din județul Bihor, desemnată de către instanță și sancționarea disciplinară a celui vinovat pentru nerespectarea legii, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 544/2001.

Tribunalul Bihor, prin Sentința civilă nr. 8/CA/2016 din data de 11.01.2016, a admis cererea privind obligarea Tribunalului B. să comunice informațiile solicitate, constând că solicitarea formulată de reclamant îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, nefiind necesar a se dovedi motivul pentru care se solicită informațiile, așa cum susține pârâtul. Totodată, a constat că informațiile solicitate de către reclamant, respectiv copii ale unor hotărâri judecătorești irevocabile, intră în categoria celor de interes public, deoarece privesc sau rezultă din activitățile pârâtei, care este o instituție publică.

Instanța respins capătul de cerere privind obligare a pârâtului la plata unor daune morale de 100 lei și daune materiale de 10 lei, pe motiv că este necesar ca în prealabil să se facă dovada existenței unui prejudiciu morale și a unui prejudiciu material.

Instanța a respins și cererea de sancționare a persoanelor vinovate pentru nerespectarea legii, ca inadmisibilă, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale. De asemenea, s-a constat că legea specială nu a conferit instanțelor atribuția de a dispune astfel de măsuri.

 

Referințe: