Aici descoperim
dreptul tehnologiei

business-woman-hand-holding-lightbulb-with-coins-stack-desk_34152-1804.jpg

Autor: Av. Ioana Mirea

Piata Energiei Electrice din Romania trece de aproape 20 de ani, prin ample procese legislative de transformare si dezvoltare.

Desi, se doreste o piata concurentiala sanatoasa, care sa asigure preturi avantajoase la energie,  avem o  singura bursa  de energia electrica, cunoscuta sub numele de OPCOM (Operatorul Pietei de Energie Electrica si de Gaze Naturale din Romania) unde se efectueaza tranzactii de energie electrica.   (Legea  energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012)

Prin comparatie, pe piata gazelor naturale exista 2 burse  OPCOM S.A. si Bursa Romana de Marfuri (BRM), urmand sa li se alatura in curand si prima bursa privata de gaze naturale din Romania, numita Humin Trade.

Trebuie mentionat ca BRM a tranzactionat energie electrica si gaze naturale cu mult inainte de infiintarea OPCOM S.A. OPCOM S.A. a aparut in anul 2000, in urma restructurarii CONEL in baza Hotararii nr.627, fiind parte din structura Transelectrica S.A.

Initial, OPCOM S.A. a avut ca obiect de activitate administrarea pieței de energie electrică, stabilirea ordinii de merit-vânzare pentru producători către furnizori, în scopul menținerii echilibrului permanent dintre producție și consum, asigurând desfășurarea tranzacțiilor și contractelor comerciale ale participanților autorizați pe bază de licențe în condițiile legii.

In prezent, OPCOM S.A. administreaza urmatoarele piete de energie electrica: Piata pentru Ziua Urmatoare, Piata Intra-Zilnica, Piata Centralizata cu negociere dubla continua a contractelor bilaterale de energie electrica, Piata Centralizata a contractelor bilaterale de energie electrica, Piata Centralizata pentru energie electrica din surse regenerabile

sustinuta prin certificate verzi, Piata Centralizata pentru Serviciul Universal, Piata de energie electrica pentru clientii finali mari si Piata Certificatelor Verzi.

De asemenea, in afara acestor piete, OPCOM S.A. administreaza si Piata pentru Ziua Urmatoare de Gaze Naturale, Piata Intrazilnica de Gaze Naturale si Piata Centralizata de Gaze Naturale.

In conformitate cu legislatia europeana, OPCOM S.A. ar trebui sa fie „scoasa” din Legea nr. 123/ 2012, astfel incat sa se permita infiintarea unor noi burse de energie electrica in Romania (vezi bursele de gaze naturale).

Eforturile constante de a adera la piete comune de energie electrica, asa cum s-a  intamplat in cazul proiectului 4MMC din noiembrie 2014 (Romania, Ungaria, Cehia, Slovacia) si al altor proiecte europene vor duce la noi oportunitati de tranzactionare a energiei electrice.

De asemenea, cooperarea la nivel regional este incurajata, de catre Uniunea Europeana, nu doar intre statele membre cu care se invecineaza, dar si cu semnatarii din Comunitatea Energiei si cu tarile membre ale Spatiului Economic European.

In viitor se preconizeaza existenta unei singure piete de energie electrica la nivelul Europei, energie electrica tranzactionata pe mai multe burse de energie.

In Romania vor aparea noi actori pe piata de energie electrica. Acestia se numesc PROSUMATORI. Termenul defineste clientul final care detine instalatii de producere a energiei electrice, inclusiv in cogenerare, a carui activitate specifica nu este producerea energiei electrice. Prosumatorul este producatorul care detine instalatii de producere a energiei electrice mai mici de 12 Kw si care consuma din energia electrica produsa pe care o poate stoca, iar surplusul il poate vinde distribuitorului din zona respectiva, acesta cumparandu-i energia electrica la pretul Pietei pentru Ziua Urmatoare.

Prin aparitia acestor Prosumatori, Piata de energie electrica va cunoaste o schimbare in sensul ca acestia nu vor tranzactiona energia electrica prin intermediul burselor si nu vor avea nevoie de licenta de producator de energie electrica.

Schimbarile in acest sector sunt influentate deopotriva de masurile pe care Uniunii Europene le ia cu privire la schimbarile climatice dar si de „trendurile” digitale.

 

 

 

 

Ioana Mirea este avocat în Baroul Bucuresti din 2009, vorbeste la nivel avansat engleza si franceza, iar experienta acumulata o  recomanda pe drept comercial, dreptul proprietatii intelectuale, energie electrica si gaze naturale, data protection si privacy.


spam-email-newsletter-with-envelope-loudspeaker-with-big-word-text-with-modern-flat-style_25147-318.jpg

Autoritatea Națională de Supraveghere a finalizat o investigație la operatorul Artmark Holding SRL și a constatat că acesta a încălcat prevederile art. 13 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 506/2004, coroborat cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 506/2004 și cu art. 7 din OG nr. 2/2001.

Operatorul Artmark Holding SRL a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 10.000 lei.

Sancțiunea a fost aplicată operatorului întrucât acesta nu a făcut dovada obținerii consimțământului prealabil expres și neechivoc pentru transmiterea de mesaje comerciale prin e-mail încălcându-se dispozițiile referitoare la comunicările nesolicitate prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.

În acest context, s-a recomandat societății luarea măsurilor necesare respectării prevederilor art. 12 din Legea nr. 506/2004, în vederea transmiterii de mesaje comerciale prin mijloace de comunicare electronică numai cu consimţământul expres prealabil al destinatarilor.

În conformitate cu art. 12 alin. (1) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea unor sisteme automate de apelare şi comunicare care nu necesită intervenţia unui operator uman, prin fax ori prin poştă electronică sau prin orice altă metodă care foloseşte serviciile de comunicaţii electronice destinate publicului, cu excepţia cazului în care abonatul sau utilizatorul vizat şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări.

Autoritatea Naţională de Supraveghere a aplicat sancțiunea ca urmare a unei petiții prin care se reclama faptul că operatorul Artmark Holding SRL a transmis petentului mesaje comerciale nesolicitate pe adresa de e-mail a acestuia fără consimțământul său. Astfel, deși petentul solicitase societății să îi fie șterse datele cu caracter personal din baza de date a operatorului întrucât fuseseră obținute fără acordul său, acesta a continuat să primească din partea Artmark Holding SRL mesaje comerciale nesolicitate pe adresa sa de e-mail.

Ai nevoie de o Politică Anti-Spam ca să știi ce anume trebuie să faci pentru a te conforma? O găsești aici. 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR în domeniul meidcal? Îți recomandăm cursul online creat de specialiștii GDPR în domeniu medical care poate fi accesat aici.

 

Te-ar putea interesa și:



asian-man-with-professional-camera-peering-green-hedge-park-taking-photos_1098-17747-1.jpg

Conflictele între vecini cu privire la hotar, la distanța minimă pentru arbori datează de secole întregi, astfel încât Codul civil instituie limite ținând de raportul de vecinătate menite să ofere o soluție neînțelegerilor dintre vecini.

Articolul 603 din Codul Civil instituie, cu caracter de principiu, obligația de asigurare a bunei vecinătăți, ceea ce înseamnă că proprietarii trebuie să respecte dreptul de proprietate al vecinilor.

De exemplu, pentru asigurarea bunei vecinătăți, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de acestea. Acest lucru se realizează prin simplul acord de voință al vecinilor, în situația în care nu există un conflict între aceștia, în caz contrar, se va putea formula o acțiune în grănițuire cu scopul de a delimita proprietățile învecinate.

Codul civil reglementează o serie de obligații pentru asigurarea bunei vecinătăți, obligații ce le vom dezvolta în continuare:

 

 

Picătura streșinii

este reglementată ca limită legală de Codul Civil, prin art. 611, care prevede că proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenite de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;

– în literatura de specialitate, s-a arătat că textul legal trebuie interpretat în sens larg, art. 611 din Codul civil aplicându-se pentru orice construcție realizată de proprietar (de exemplu, grajd distinct).

Distanța minimă între construcții

– limita este reglementată prin art. 612 din Codul civil, care instituie obligația proprietarului de a realiza orice construcții, lucrări și plantații la o distanță de minim 60 de cm față de linia de hotar, dacă prin lege ori prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel;

– art. 612 din Codul civil, care reglementează limita, este o normă supletivă, care în final prevede faptul că prin acordul părților, care trebuie exprimat în formă autentică, se pot face derogări privind distanța minimă. Derogarea constă în faptul că proprietarii fondurilor învecinate pot convenii ca unul dintre ei ori ambii să realizeze construcții, lucrări sau plantații la o distanță mai mică ori mai mare decât cea stabilită de art. 612 din Codul civil ori de regulamentul de urbanism.

Distanța minimă pentru arbori

– art. 613 alin. (1) din Codul civil evocă 2 ipoteze în privința distanței pentru arbori: în privința arborilor mai înalți de 2 metri, dacă prin lege, regulamentul de urbanism ori obiceiul locului nu se prevede altfel, trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de liniar de hotar, iar în cazul arborilor, plantațiilor și gardurilor vii mai mici de 2 metri, se vor aplica dispozițiile art. 612 din Codul civil. În cazul nerespectării distanței legale, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

 

Te-ar putea interesa și:

 

– potrivit art. 613 alin. (3) din Codul civil, „proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său”. Doctrina a apreciat că dispozițiile articolului citat prevăd dreptul proprietarului fondului peste care, eventual, se întind rădăcinile sau ramurile arborilor ce se găsesc pe fondul proprietarului vecin și aparțin acestuia de a le tăia și a i le preda, precum și dreptul de a culege în proprietate fructele căzute în mod natural pe fondul său, per a contrario, nu și pe cele a căror cădere o provoacă.

Vederea asupra proprietății vecinului

– Art 614 din Codul civil, care prevede această limită a exercițiului de proprietate, înscrie principiul potrivit căruia nu este permis niciunui coproprietar să facă o fereastră sau o deschidere în zidul comun decât cu acordul tuturor celorlalți coproprietari. În literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 614 trebuie raportate la cele ale art. 660 din Codul civil, care înscrie zidul ce desparte două fonduri printre despărțiturile prezumate a fi coproprietatea forțată a proprietarilor fondurilor învecinate astfel despărțite.

– pentru a se păstra raporturile de bună vecinătate, trebuie respectată și distanța minimă prevăzută de art. 615 din Codul civil pentru practicarea de ferestre de vedere pe unul dintre fondurile învecinate. Astfel, textul legal prevede păstrarea unei distanțe minime de 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparțin proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări orientate spre fondul vecin, iar distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat  față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. În cazul lucrărilor neparalele cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie executate la o distanță de până la un metru față de această linie, care se calculează perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

– Codul civil, prin art. 616, permite proprietarului să-și deschidă  ferestre de lumină, fără a respecta limitele prevăzute la art. 615, în cazul în care acestea sunt construite astfel încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.

 

          Referințe:

  • Corneliu Bârsa, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediția a 3-a, editura Hamangiu, 2017, p. 77-81;
  • Articolele 603, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 660 din Codul civil.

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



close-up-judge-giving-verdict-by-hitting-mallet-desk_23-2147898256.jpg

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:

  • calitate procesuală1;
  • actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
  • actul atacat să emane de la o autoritate publică;
  • actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
  • parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
  • respectarea termenului de introducere a acțiunii;

 

 

Analiza condițiilor de admisibilitate

1. Condiția referitoare la calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).

Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.

Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.

În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

 

 

2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată

Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.

 

Te-ar putea interesa și:

 

3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.

4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim

Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.

În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.

 

 

5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.

Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.

 

6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;

Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:

  1. un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
  2. un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.

Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.

Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.

O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.

În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

          Referințe:

 

[1] Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339

2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



typical-mexican-skull-painted-black_123827-347.jpg

Opinia publică solicită, în ultima vreme, reincriminarea în legislația noastră a pedepsei cu moartea, în contextul în care se săvârșesc tot mai multe infracțiuni de violuri, tâlhărie, crime cu victime în stare juridical de minoritate. Se apreciază, așadar, că pedeapsa cu închisoare este insuficientă pentru astfel de infracțiuni.

Un astfel de caz, mediatizat intens în ultima perioadă, este cel de la Caracal, caz în care anchetatorii bănuiesc că inculpatul ar fi răpit, violat și, ulterior, ucis două minore. Opinia publică s-a revoltat față de aceste orori prin care au trecut victimele minore, solicitând insistent reincriminarea pedepsei cu moartea pentru săvârșirea acestor tipuri de infracțiuni.

De asemenea, aceeași opinie publică s-a revoltată în cazul tânărului condamnat în Malaysia la pedeapsa cu moartea pentru trafic de droguri, solicitând statului român să intervină pentru a se preschimba pedeapsa capitală într-o pedeapsă mai blândă, a închisorii, deși pedeapsa a fost legal aplicată, având în vedere că legislația din Malaysia reglementa acest tip de pedeapsă pentru traficul de droguri.

Reincriminăm sau nu pedeapsa cu moartea?

Răspunsul este nu, nu putem reincrimina pedeapsa cu moartea din două motive:

  • Protocolul nr. 13 la Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Vilnius în 2002 și intrat în vigoare un an mai târziu, la 1 iulie 2003, prevede abolirea pedepsie cu moartea în orice circumstanțe;
  • 22 alin. (3) din Constituția României, republicată, prevede că „pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Așadar, orice inițiativă de reincriminare în legislația din România a pedepsei cu moartea va fi în neconcordanță, în primul rând, cu acordurile internaționale la care România este parte, dar și cu Legea fundamentală, astfel încât la controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțional a României, legea va fi declarată neconstituțională.

Într-adevăr, pedeapsa cu moartea poate fi reincriminată, dar pentru asta este necesară ieșirea României din Uniunea Europeană, după o procedură lungă și greoaie. De asemenea, trebuie modificat și textul Constituției, iar procedura de modificare și revizuire a Constituției este rigidă.

Ultimele persoane condamnate la pedeapsa cu moartea în România au fost soții Ceaușescu, care au fost executați la data de 25 decembrie 1989. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în România prin decretul-lege nr. 6 din data de 7 ianuarie 1990.

În Europa, Belarus este singura țară care nu a abolit pedeapsa cu moartea. În anul 1996, s-a organizat un referendum cu privire la abolirea pedepsie capitale, iar potrivit datelor oficiale, 80% dintre votanți au fost de acord cu menținerea pedepsei, iar 20% au votat împotrivă. Execuțiile condamnaților la moarte au loc prin împușcarea în cap. Trupul neînsuflețit nu este oferit familiei, ci este îngropat într-o loc secret, care constituie secret de stat.

Te-ar putea interesa și: CEDO. Despre dreptul la viață al copilului nenăscut și despre „dreptul de a muri”.

           

          Referințe:

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



scanning-fingerprint-identification_99433-1109.jpg

Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) instituie măsuri de protecție în privința datelor biometrice. La nivel jurisprudențial însă, nu au fost respectate măsurile de protecție cu privire la aceste date. În cele ce urmează vom analiza jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în ceea ce privește stocarea amprentelor digitale și păstrarea într-o bază de date electronică, după solicitarea reclamantului de a fi șterse.

Amprentele digitale și regimul lor juridic

În raport de Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), amprentele digitale intră în categoria datelor biometrice. Regulamentul definește datele biometrice ca fiind:

  • Date cu caracter personal;
  • Date ce rezultă în urma unor tehnici de prelucrare specifice care se referă la:
    • Caracteristici fizice;
    • Caracteristici fiziologice;
    • Caracteristici comportamentale ale unei persoane fizice.
  • Date care permit identificarea unică a unei persoane;
  • Date care confirmă identificarea unică a unei persoane.

Astfel de date, în raport de prezentul Regulament, sunt chiar imaginile faciale și datele dactiloscopice. În această din urmă categorie specificăm amprentele digitale. Cu privire la prelucrarea datelor dactiloscopice, art. 9 din Regulamentul privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie datele biometrice pentru identificarea unică a unei persoane. În cazuri punctuale însă, prelucrarea datelor biometrice se poate realiza dacă:

  • Persoana vizată și-a dat consimțământul explicit pentru prelucrarea datelor, fie în unul fie în mai multe scopuri specifice, cu derogările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară în scopul îndeplinirii obligațiilor și al exercitării de drepturi specifice ale operatorului sau persoanei vizate în domeniul ocupării forței de muncă, al securității și protecției sociale, cu autorizările prevăzute de Regulament;
  • Prelucrarea este necesară pentru protejarea intereselor vitale ale persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice, în situațiile de incapacitate fizică sau juridică ale persoanei fizice de a-și da consimțământul (a se vedea în acest sens Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).

Informațiile prezentate anterior au caracter limitativ.

Pentru verificarea integrală a cazurilor de prelucrare a datelor biometrice reccomandăm consultarea acestui articol. 

 

 

Amprentele digitale în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se urmărește tot mai mult respectarea protecției persoanelor. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost făcută în nenumărate rânduri cu privire la încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO), articol ce face referire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Conform art. 8 din prezenta Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. O prevedere aparte este reprezentată de interzicerea imixtiunii autorităților publice în exercitarea dreptului la viață privată. Derogarea se poate realiza numai în măsura în care legea prevede acest lucru și imixtiunea ar reprezenta o măsură necesară pentru următoarele subdomenii:

  • Securitate națională;
  • Siguranță publică;
  • Bunăstare economică a țării;
  • Apărarea ordinii;
  • Prevenirea faptelor penale;
  • Protecția sănătății;
  • Protecția moralei;
  • Protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

În materie de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) considerăm relevantă Cauza M.K. împotriva Franței, nr. 19522/09 din 18 aprilie 2013. Pornind de la situația de fapt, aflăm că reclamantul a reprezentat obiectul a două anchete ce vizau furtul de cărți. În primul proces instanța a pronunțat achitarea reclamantului. În al doilea proces s-a dispus încetarea procesului penal. Atât în primul, cât și în al doilea proces, reclamantului i-au fost prelevate amprentele digitale. Amprentele prelevate au fost înregistrate în baza de date.

 

 

Ulterior, reclamantul a solicitat ștergerea amprentelor din baza de date, însă cererea a fost admisă numai pentru amprentele luate în cazul primului proces. După ce a introdus căile de atac prevăzute de lege, acestea au fost respinse de către instanțele naționale. Ulterior, prin sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat faptul că păstrarea amprentelor digitale ale reclamantului în baza de date a constituit încălcarea dreptului la respectarea vieții private a acestuia. Aprecierea Curții a fost una justă, prin constatarea faptului că reținerea amprentelor digitale ale reclamantului a reprezentat o ingerință disproporționată în dreptul privind respectarea vieții privată. Măsura de păstrare a amprentelor digitale a fost considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)  ca fiind una ce nu poate să fie necesară într-o societate democratică. S-a invocat de asemenea lipsa echilibrului între interesul public și cel privat. Lipsa condamnării persoanei în cauză a constituit un punct esențial pentru justificarea ștergerii datelor ce conțineau amprentele digitale ale reclamantului (a se vedea în acest sens platforma online www.echr.coe.int).

De asemenea, prin raportare la Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), dreptul ,,de a fi uitat” este unul esențial pentru persoană. Prin raportare la pct. (65) din prezentul Regulament, o persoana vizată ar trebui să aibă dreptul ,,de a fi uitată” în cazul în care păstrarea datelor încalcă prevederile Regulamentului, dreptul Uniunii sau dreptul intern. A fortiori, persoanele vizate ar trebui să aibă dreptul ca datele dactiloscopice să fie șterse și să nu mai fie prelucrate în situația în care nu mai sunt necesare pentru scopul în care sunt colectate sau prelucrate, sau atunci când persoanele vizate își retrag consimțământul pentru prelucrare ori se opun acesteia (a se vedea în acest sens platforma online eur-lex.europa.eu).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



pile-3d-popular-social-media-logos_1379-881.jpg

Pe Facebook, oricine este liber să transmită și să primească orice fel de informație. Ce se întâmplă însă atunci când avem de a face cu expresii jignitoare privitoare la propria persoană? Cum tratează instanțele din România această situație?

Dreptul la imagine al persoanelor în România

În dreptul român, dreptul la imagine al persoanelor este reglementat în cadrul art. 73 din Codul civil. Conform art. 73 din Codul civil, orice persoană are dreptul la propria imagine. În acest sens, conform alin. (2) din prezentul articol, în exercitarea dreptului la propria imagine, persoana poate să interzică sau să împiedice reproducerea (în orice mod) a înfățișării sale fizice sau o vocii ori utilizarea unei asemenea reproduceri (a se vedea în acest sens Codul civil român).

Legea fundamentală a României, reprezentată de Constituția statului, face referire la dreptul la imagine al persoanelor prin raportare la libertatea de exprimare. Astfel, la nivel intern, libertatea de exprimare nu poate să prejudicieze în niciun fel, următoarele atribute ale persoanelor:

  • Demnitatea;
  • Onoarea;
  • Viața particulară;
  • Dreptul la propria imagine.

 

 

Dreptul la imagine în jurirsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), dreptul la imagine a fost analizat și tratat în detaliu prin intermediul cauzelor aflate pe rolul instanței internaționale. Un caz prin care s-a constatat încălcarea dreptului la imagine este reprezentat de Cauza Peck împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză, în mass-media au fost dezvăluite imaginile surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis, care se afla instalată pe stradă. Imaginile îl surprindeau pe reclamant cu un cuțit în mână. Acest fapt a determinat publicarea și difuzarea în mass-media a acestor imagini, imagini ce îl prezentau pe reclamant într-o situație incriminatorie. În atare cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CoEDO) privitor la viața privată a persoanelor (a se vedea în acest sens platforma echr.coe.int). Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Concluzia instanței internaționale a fost în sensul că viața privată a persoanei este încălcată atunci când aceasta este suprinsă în imagini într-o situație incriminatorie, imagini care ulterior ajung să fie transmise în mass-media și prezentate în maniera dorită (fără existența consimțământului persoanei).

Ce se întâmplă însă în cazul în care violarea dreptului la imagine se realizează prin intermediul platformelor de socializare? Cu privire la acest aspect, vom detalia în cele ce urmează.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

Facebook – spațiu public sau privat?

În conformitate cu Decizia nr. 4546/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din România, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, platforma de socializare Facebook a fost declarată ca fiind spațiu public. Argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt următoarele:

  • Facebook, prin structura sa, reprezintă o rețea informațională, o ,,rețea de socializare receptivă perpetuu în web”;
  • Utilizatorii platformei de socializare pot să interacționeze în mod liber, această interacțiune neputând fi limitată sau interzisă;
  • Rețeaua, prin natura sa, este destinată accesului publicului sau oricărui utilizator;
  • Informațiile publicate, chiar într-un grup restrâns, pot să fie ușor aduse la cunoștința publicului prin procedeele de distribuire (share-uire a informațiilor);
  • Mesajele publicate pe platforma de socializare pot să fie aduse cu ușurință la cunoștința publicului, prin transmiterea în mass-media (a se vedea în acest sens https://www.clujust.ro/).

Instanțele naționale au decis că platforma de socializare Facebook constituie spațiu public, apelând la argumentul conform căruia structura platformei Facebook permite libera interacțiune și libera răspândire de informații, accesul realizându-se în mod facil și, prin procesul de distribuire (share-uire) a informațiilor, orice lucru poate fi adus la cunoștința publicului larg. Acest din urmă fapt include și transmiterea informațiilor prezentate (imagini, notițe, videoclipuri, sondaje, evenimente din viața personală, informații cu privire la propria persoană) în mass-media.

Expresiile jignitoare pe Facebook și sancționarea lor

Expresiile jignitoare publicate pe Facebook pot să fie sancționate inclusiv la nivelul instanțelor de judecată prin acordarea de daune morale reprezentând prejudiciul de imagine adus persoanei față de care au fost făcute jignirile. La nivel intern, este relevantă Sentința civilă nr. 250/2017 pronunțată de judecătoria Gura Honț. Instanța națională statuează că:

  • Lipsa indicării unui nume într-o postare pe Facebook nu constituie o atingere a dreptului la propria imagine; per a contrario, indicarea numelui persoanei/persoanelor într-o postare pe facebook prin care se aduc expresii jignitoare și se prejudiciază imaginea acesteia/acestora, reprezintă o atingere a dreptului la imagine;
  • Pentru ca răspunderea să existe este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
  • Existența unui prejudiciu. Prejudiciul produs reprezintă dauna provocată persoanei asupra căreia s-au făcut afirmațiile calomnioase/prejudiciabile. Prejudiciul poate să fie determinat sau determinabil. Prejudiciul este determinat când el poate să fie individualizat, stabilit în mod concret, prin mijloace facile. Prejudiciul este considerat a fi determinabil în măsura în care el poate să fie anticipat, prevăzut;
  • Existența unei fapte ilicite. Fapta comisă trebuie să fie una ilicită, adică contrară normelor în vigoare. Astfel, întrebuințarea de expresii jignitoare cu privire la o persoană juridică care determină ulterior scăderea încrederii colaboratorilor/clienților/cumpărătorilor constituie un prejudiciu de imagine însemnat pentru persoană juridică în cauză și produce prejudicierea acesteia inclusiv la nivel pecuniar;
  • Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Fapta ilicită săvârșită trebuie să determine astfel producerea prejudiciului. În acest sens prin utilizarea de expresii jignitoare persoanei în cauză i se produce un prejudiciu de imagine;
  • Existența vinovăției celui care cauzează prejudiciul. Fapta ilicită trebuie să fie comisă cu vinovăție. La fel ca în materia penală, vinovăția constituie temeiul pentru tragerea la răspundere a persoanelor;
  • Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit fapta ilicită.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

Legea fundamentală a României, reglementează la art. 21, accesul liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime.

Beneficiind de un acces liber de a ne adresa instanțelor judecătorești, persoanele sesizează instanțele de judecată cu privire la problemele de interes personal, primind soluții favorabile sau nefavorabile. Chestiunea este simplă și cunoscută de toată lumea, în cazul unei soluții nefavorabile, hotărârea pronunțată de instanța de judecată poate fi atacată la instanța superioară, în condițiile legii.

Semne de întrebare ridică însă erorile materiale sau de calcul din cuprinsul hotărârii. Trebuie să atacam hotărârea pronunțată la instanța superioară pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul?

Răspuns este că nu trebuie să ne adresez instanței superioare printr-o cerere de apel sau, după caz, recurs pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate în hotărâre.

Potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărârii sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede: „cererile de îndreptare a erorilor materiale (…) a hotărârii se soluționează completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare (…) se solicită”.

Textele legale citate, reglementează, așadar, competența instanței care a pronunțat hotărârea să dispună îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate. Mai mult, nu doar erorile materiale din hotărâri pot fi îndreptate, ci și din cuprinsul încheierilor de ședință.

În literatura de specialitate[1], s-a arătat că procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute, cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentință, o decizie sau doar de o încheiere).

 

 

Erorile de judecată, oricât de evidente ar fi, nu pot fi remediate pe această cale, întrucât în această procedură nu se poate dispune o reexaminare a probelor sau a fondului. Erorile de judecată pot fi corectate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte a subliniat că prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății (Decizia nr. 1286/2016 a ÎCCJ – S.C. I). Tot în aceeași decizie, s-a subliniat faptul că „temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi îndreptată”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Or, dacă din cuprinsul probelor administrate în cursul judecății se constată că există o eroare materiale cu privire numele, calitatea sau susținerile părților, o eroare de calcul sau orice alte erori materiale în cuprinsul hotărârii, instanța va admite cererea de îndreptare a erorii, însă, în cazul în care, instanța apreciază că se impune o reexaminare a fondului, cererea va fi respinsă.

Instanța se va pronunța prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

Îndreptarea erorilor se va face în ambele exemplare ale hotărârii. Încheierea prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale face parte integrată din hotărârea pronunțată în cauză.

Potrivit art. 446 din C. proc. civ., încheierile pronunțate în temeiul art. 442 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătura cu care s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale. Termenul de exercitare a căii de atac va fi același cu cel prevăzut de lege pentru hotărârea a cărei îndreptare se cere. În cazul în care hotărârea este pronunțată în apel, iar recursul este suprimat, încheierea de îndreptare a erorii materiale este definitivă.

[1] George Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, editura Hamangiu, 2017, p. 648-651

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



young-women-showing-facebook-icon_53876-71136.jpg

În secolul vitezei faptul că oferim informații poate părea un lucru obișnuit. Pe de altă parte, faptul că nu cunoaștem cum vor fi ele procesate sau utilizate, reprezintă o problemă însemnată. De aceea, pentru prevenirea oricăror temeri în materie de colectare și utilizare a informațiilor, platforma de socializare Facebook a prevăzut și modalitatea de colectare și de utilizare a datelor în cadrul Politicii de utilizare a datelor.

Informațiile colectate de către platforma de socializare Facebook

Conform politicii de utilizare a datelor, platforma de socializare Facebook colectează și procesează informațiile noastre personale. Informațiile colectate de platforma de socializare Facebook sunt următoarele:

  • Informații furnizate personal sau furnizate de alte persoane. În această categorie sunt incluse informațiile oferite la crearea unui cont sau la distribuirea unui anumit conținut. De asemenea, sunt colectate și informațiile privitoare la fișierele și informațiile încărcate online;
  • Informațiile cu privire la evenimentele din viața personală, orientările religioase și politice, starea de sănătate. În privința acestor informații se instituie o protecție specială;
  • Informațiile privitoare la paginile accesate, la grupurile și produsele promovate în cadrul acestora. În această categorie intră și agenda telefonică, jurnalul de apeluri, istoricul de mesaje text;
  • Informații despre conținutul vizualizat, acțiunile întreprinse, persoanele cu care interacționăm (inclusiv ora și durata acestor activități);
  • Informații privitoare la achizițiile sau tranzacțiile efectuate prin intermediul platformei, numărul cardului de debit, informații cu privire la cont, informațiile legate de facturare, livrare și de contact;
  • Informații privind conținutul sau comunicările, care sunt furnizate de alte persoane (când alte persoane distribuie sau adaugă comentarii la o fotografie în care suntem etichetați);
  • Informațiile cu privire la telefoanele sau alte dispozitive contectate la internet și care sunt integrate cu produsele Facebook;
  • Informații cu privire la produsele prezentate în scopul personalizării conținutului lor (reclamele afișate).

 

Te-ar putea interesa și:

 

Informațiile sunt enunțate cu titlu limitativ.

A se vedea mai multe categorii de informații colectate de către platforma Facebook accesând https://www.facebook.com/privacy/explanation.

 

 

Cum sunt utilizate informațiile furnizate către Facebook?

Informațiile furnizate către platforma de socializare Facebook vor fi utilizate, potrivit politicii de confidențialitate, după cum urmează:

  • În scopul îmbunătățirii și al personalizării produselor prezentate în online. Prin îmbunătățire se înțelege prezentarea de sugestii de grupuri sau evenimente care ar putea să reprezinte subiecte de interes pentru utilizatori;
  • În scopul simplificării accesului, prin completarea automată a informațiilor de înregistrare, precum numărul de telefon, adresa de e-mail, numele și prenumele și alte asemenea date;
  • În scopul personalizării reclamelor, utilizând informațiile cu privire la locație (persoanele aflate în apropriere, locurile vizitate, afacerile din apropierea locurilor respective);
  • În scopul dezvoltării și al îmbunătățirii produselor prezentate, incluzând în această categorie și realizarea de sondaje;
  • În scopul recunoașterii în mod facil în fotografii a persoanelor, prin utilizarea funcției de recunoaștere facială. Această funcție, conform politicii Facebook, se bucură de protecție specială în conformitate cu prevederile legislative ale Uniunii Europene ;
  • În scopul personalizării și selectării reclamelor și ofertelor de interes, prin utilizarea informațiilor despre interesele, acțiunile și conexiunile personale;
  • În scopul ajutării promotorilor și partenerilor să măsoare eficacitatea și distribuirea reclamelor, pentru a înțelege care sunt tipurile de persoane ce le utilizează serviciile;
  • În scopul promovării siguranței și securității prin utilizarea datelor pentru investigarea activităților suspecte sau încălcării condițiilor sau politicilor Facebook;
  • În scopul realizării și susținerii cercetării și inovării în domeniile legate de bunăstarea socială generală, progresul tehnologic, interesul public, sănătatea și bunăstarea oamenilor.

Informațiile sunt enunțate cu titlu limitativ.

A se vedea mai multe categorii de informații colectate de către platforma Facebook accesând https://www.facebook.com/privacy/explanation.

 

 

#Privacyconcerns sau preocupări în materie de protecție a vieții private

Preocupările privind protecția vieții private în sfera online-ului sunt întemeiate. Astfel, utilizatorii platformelor de socializare trebuie să cunoască faptul că viața privată se termină acolo unde începe Facebook. Iar aceste susțineri se întemeiază pe Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4546/27 noiembrie 2016, Secția de Contencios administrativ și fiscal, care a hotărât faptul că profilul personal de Facebook este spațiu public. Acest fapt presupune inclusiv situația în care o persoană poate să fie trasă la răspundere juridică pentru opiniile exprimate pe profilul de Facebook despre o altă persoană, în măsura în care ele se dovedesc a produce un prejudiciu. În acest sens, s-a apreciat de către instanțele naționale faptul că o faptă este considerată a fi săvârșită în public și în situația în care locul săvârșirii faptei ar aparține unei colectivități umane sau atunci când acesta provine de la o colectivitate umană (a se vedea în acest sens legal-land.ro, Facebook este spațiu public). În aprecierea faptului că rețeaua de socializare Facebook este spațiu public, instanțele naționale au constatat că mesajele postate pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului oricărui utilizator sau al publicului este de asemenea destinată și utilizatorilor considerați ,,utilizatori intermediari”. Totodată, posibilitatea de răspândire (share-uire) a unei imagini, a unui mesaj ca urmare a accesării unui profil de Facebook, face ca mesajul sau imaginea transmisă să devină una publică, inclusiv prin transmiterea sa către mass-media.

Preocupările privind protecția vieții private reprezintă elemente de actualitate în sfera Dreptului internetului și în materie contencioasă, interferența dintre acesta două ramuri (platformă online – viață privată) având efect hotărâtor asupra persoanei.

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



dog-red-sunglasses_67473-1207.jpg

În realitatea contemporană, majoritatea persoanelor dețin animale de companie, fie ele mari sau mici, agresive sau neagresive. Animalele de companie fac parte din viața de zi cu zi a proprietarilor, însă pentru alte persoane animalele pot constitui o primejdie în cazul în care sunt lăsate nesupravegheate, tocmai de aceea în Codul civil este reglementată o răspundere delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale.

Poate v-ați pus întrebarea: În cazul unui prejudiciu cauzat de animalul meu (de exemplu, de companie ), cine răspunde pentru prejudiciul creat?

Potrivit art. 1375 din Codul civil, „proprietarul unui animal sau cel se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”. Deci, proprietarul este, în primul rând, cel care răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, dar și orice altă persoană care se servește de animal, de exemplu, în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat. Textul legal instituie astfel o răspundere delictuală obiectivă, independentă de orice culpă.

Paza juridică aparține proprietarul sau celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea animalului și se servește de acesta în interes propriu.

 

 

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, în care paznicul material răspunde pentru fapta proprie, având în vedere că nu folosește animalele în interes propriu (de exemplu, păstorul – persoană care nu are dreptul de folosire a animalului). Într-adevăr, există situații în care păzitorul juridic este și păzitorul material al animalului. În cazul pierderii animalului, răspunderea incumbă celui care l-a găsit și care deține posesia efectivă.

Răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru animalele domestice, indiferent de specifice, cât și pentru animalele sălbatice ținute în captivitate în circuri, grădini zoologice, etc. Autoritatea prevăzută de legea specială în materie (de Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006), răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în stare de libertate.

Păzitorul juridic este exonerat de răspundere în cazul în care probează forța majorată sau dacă dovedește că reacția animalului a fost determinată prin culpa exclusivă a victimei sau a unui terț pentru care păzitorul juridic nu este ținut să răspundă.

Fiind o răspundere civilă delictuală obiectivă, victima care solicită daune-interese de la păzitorul juridic pentru fapta animalului său, trebuie să dovedească prejudiciul, relația de cauzalitate între „comportamentul animalului” și prejudiciu, precum și calitatea de păzitor juridic al pârâtului.

În cazul în care victima dovedește prin mijloacele de probă prevăzute de lege condițiile tragerii la răspundere a păzitorului, instanța va obliga păzitorul juridic la plata unei satisfacții echitabile, în funcție de dovada daunelor materiale, precum și de principul proporționalității în privința acordării daunelor morale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Caz practic în jurisprudența națională

În fapt, reclamanta conducând un autovehicul, în seara zile de 21.11.2011, pe un tronson de drum neiluminat, a intrat în coliziune cu două animale în mișcare, care se deplasau pe mijlocul drumui din sensul opus. Reparațiile la autovehicul au fost efectuate de către reclamanți, pe cheltuiala proprie.

Prin cererea de chemare în judecată, au solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 de lei, reprezentând prejudiciul cauzat de animalele aflate în paza pârâtului.

Instanța, a constat că din susținerile pârâtului din fața instanței, cât și din înscrisurile depuse la dosar (declarație dată în fața organelor de poliție prin care recunoaște că a lăsat nesupravegheate animalele și regretă acest fapt), rezultă cu certitudine că animalele domestice (o cabalină și un vițel) lăsate nesupravegheate și care au cauzat reclamanților un prejudiciu prin avarierea autoturismului personal, sunt proprietatea pârâtului, care deține atât paza juridică, cât și materială a animalelor.

În cazul prejudiciului, s-a constat că aceasta rezultă cu certitudine din înscrisurile depuse la dosar și că a fost cauzat de animalele domestice lăsate nesupravegheate de proprietar, astfel încât instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 700 lei, reprezentând prejudiciu.

 

Referințe:

  • Călina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, editura Universul Juridic, București, 2017, p. 177-185;
  • articolele 1375, 1377 și 180 din Codul civil.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



blog-legalup-pagina-2-din-26-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord