Aici descoperim
dreptul tehnologiei

asian-man-with-professional-camera-peering-green-hedge-park-taking-photos_1098-17747-1.jpg

Conflictele între vecini cu privire la hotar, la distanța minimă pentru arbori datează de secole întregi, astfel încât Codul civil instituie limite ținând de raportul de vecinătate menite să ofere o soluție neînțelegerilor dintre vecini.

Articolul 603 din Codul Civil instituie, cu caracter de principiu, obligația de asigurare a bunei vecinătăți, ceea ce înseamnă că proprietarii trebuie să respecte dreptul de proprietate al vecinilor.

De exemplu, pentru asigurarea bunei vecinătăți, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de acestea. Acest lucru se realizează prin simplul acord de voință al vecinilor, în situația în care nu există un conflict între aceștia, în caz contrar, se va putea formula o acțiune în grănițuire cu scopul de a delimita proprietățile învecinate.

Codul civil reglementează o serie de obligații pentru asigurarea bunei vecinătăți, obligații ce le vom dezvolta în continuare:

 

 

Picătura streșinii

este reglementată ca limită legală de Codul Civil, prin art. 611, care prevede că proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenite de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;

– în literatura de specialitate, s-a arătat că textul legal trebuie interpretat în sens larg, art. 611 din Codul civil aplicându-se pentru orice construcție realizată de proprietar (de exemplu, grajd distinct).

Distanța minimă între construcții

– limita este reglementată prin art. 612 din Codul civil, care instituie obligația proprietarului de a realiza orice construcții, lucrări și plantații la o distanță de minim 60 de cm față de linia de hotar, dacă prin lege ori prin regulamentul de urbanism nu se prevede altfel;

– art. 612 din Codul civil, care reglementează limita, este o normă supletivă, care în final prevede faptul că prin acordul părților, care trebuie exprimat în formă autentică, se pot face derogări privind distanța minimă. Derogarea constă în faptul că proprietarii fondurilor învecinate pot convenii ca unul dintre ei ori ambii să realizeze construcții, lucrări sau plantații la o distanță mai mică ori mai mare decât cea stabilită de art. 612 din Codul civil ori de regulamentul de urbanism.

Distanța minimă pentru arbori

– art. 613 alin. (1) din Codul civil evocă 2 ipoteze în privința distanței pentru arbori: în privința arborilor mai înalți de 2 metri, dacă prin lege, regulamentul de urbanism ori obiceiul locului nu se prevede altfel, trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de liniar de hotar, iar în cazul arborilor, plantațiilor și gardurilor vii mai mici de 2 metri, se vor aplica dispozițiile art. 612 din Codul civil. În cazul nerespectării distanței legale, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.

 

Te-ar putea interesa și:

 

– potrivit art. 613 alin. (3) din Codul civil, „proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său”. Doctrina a apreciat că dispozițiile articolului citat prevăd dreptul proprietarului fondului peste care, eventual, se întind rădăcinile sau ramurile arborilor ce se găsesc pe fondul proprietarului vecin și aparțin acestuia de a le tăia și a i le preda, precum și dreptul de a culege în proprietate fructele căzute în mod natural pe fondul său, per a contrario, nu și pe cele a căror cădere o provoacă.

Vederea asupra proprietății vecinului

– Art 614 din Codul civil, care prevede această limită a exercițiului de proprietate, înscrie principiul potrivit căruia nu este permis niciunui coproprietar să facă o fereastră sau o deschidere în zidul comun decât cu acordul tuturor celorlalți coproprietari. În literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 614 trebuie raportate la cele ale art. 660 din Codul civil, care înscrie zidul ce desparte două fonduri printre despărțiturile prezumate a fi coproprietatea forțată a proprietarilor fondurilor învecinate astfel despărțite.

– pentru a se păstra raporturile de bună vecinătate, trebuie respectată și distanța minimă prevăzută de art. 615 din Codul civil pentru practicarea de ferestre de vedere pe unul dintre fondurile învecinate. Astfel, textul legal prevede păstrarea unei distanțe minime de 2 metri între fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparțin proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări orientate spre fondul vecin, iar distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat  față de linia de hotar existent pe fața zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. În cazul lucrărilor neparalele cu linia de hotar spre fondul vecin, ele trebuie executate la o distanță de până la un metru față de această linie, care se calculează perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.

– Codul civil, prin art. 616, permite proprietarului să-și deschidă  ferestre de lumină, fără a respecta limitele prevăzute la art. 615, în cazul în care acestea sunt construite astfel încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.

 

          Referințe:

  • Corneliu Bârsa, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, ediția a 3-a, editura Hamangiu, 2017, p. 77-81;
  • Articolele 603, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 660 din Codul civil.

 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



close-up-judge-giving-verdict-by-hitting-mallet-desk_23-2147898256.jpg

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 8 alin. (1) reglementează obiectul acțiunii în contencios administrativ: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Trebuie cunoscut de la început că trebuie îndeplinite anumite condiții și respectate termenele stipulate de lege pentru a ne adresa instanței de contencios administrativ. Cererea de chemare în judecată, ca orice acțiune în justiție, trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 din Codul de procedură civilă, însă nu este suficient să respectăm condițiile de formă pentru acțiunea în contencios administrativ, ci și anumite condiții de fond.

Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare consacră următoarele condiții de admisibilitate ale uneia acțiuni în contenciosul administrativ:

  • calitate procesuală1;
  • actul atacat să fie act administrativ, în formă tipică sau asimilată;
  • actul atacat să emane de la o autoritate publică;
  • actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim;
  • parcurgerea procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic;
  • respectarea termenului de introducere a acțiunii;

 

 

Analiza condițiilor de admisibilitate

1. Condiția referitoare la calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuală activă) sau între persoana pârâtului și cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).

Din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2004 rezultă că acțiunea în contenciosul administrativ poate fi introdusă de particulari (persoane fizice sau juridice) și de autoritățile publice. Persoanele fizice pot avea calitatea procesuală activă în această acțiune dacă au capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

Funcționarii publici pot avea și ei calitate procesuală activă, dacă prin actele emise de autoritățile publice se aduc atingere unor drepturi ale acestora privitoare la funcție, salariu, etc.

Persoanele juridice private pot avea calitate de reclamant în acțiunile contenciosului administrativ dacă îndeplinesc condițiile în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și alte legi prin care acestea iau ființă în mod legal.

În acțiunea de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat sau care a refuzat nejustificat să soluționeze cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, care nu a răspuns solicitantului în termenul legal.

 

 

2. Condiția ca actul atacat să fie administrativ, în formă tipic sau asimilată

Legiuitorul, prin art 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007, oferă o definiție extensivă noțiunii de act administrativ, în sensul că aceasta evocă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naștere, modifică sau stingere raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice, a achizițiilor publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Oportunitatea atacării actelor administrative normative în contenciosul administrativ a fost atacată atât în doctrină, cât și în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ sau a Curții Constituționale. Astfel, în Decizia 37/1993, Curtea Constituțională a reținut că atât actele administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contencios administrativ.

 

Te-ar putea interesa și:

 

3. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

Legea contenciosului administrativ definește, prin art. 2 alin. (1) lit. b), ceea ce este aceea o autoritate publică, respectiv orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

 Sensul principal al sintagmei „autoritate publică” este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni, care exercită prerogative de putere publică la nivel statal sau local sau, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică pentru realizarea unui serviciu public2.

4. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim

Constituția României, revizuită, reglementează posibilitatea persoanei vătămate în drepturi sau interese legitime de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins, anulara actului și repararea pagubei. Înainte de revizuirea Legii fundamentale, art. 52 făcea vorbire numai de drepturile persoanei. Preluând condițiile din Constituție, Legea nr 544/2004 face referire atât la drepturi, cât și la interese legitime.

În doctrina, s-a subliniat caracterul legitim al interesului, ceea ce înseamnă că nu orice interes este ocrotit prin justiție.

 

 

5. Condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile sub forma recursului grațios și/sau a recursului administrativ ierarhic

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ consacră obligația persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a solicita autorității publice emitente ori, după caz, autorității ierarhic superioare, dacă existe, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ individual.

Existența unei proceduri prealabile este recunoscută, de principiu, și de Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură civilă, „(1) sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndepliniri procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată; (2) neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii”.

 

6. Condiția privind respectarea termenului de introducere a acțiunii;

Articolul 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este precizată în mod expres în textul alineatului (5) al aceluiași articol:

  1. un termen de prescripție de 6 luni a cărui efect are stingerea dreptului la acțiune în sens material;
  2. un termen de decădere de 1 an, care se aplică doar pentru motive temeinice;

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contracte administrative, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care începe să curgă de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, în privința actului administrativ individual, dacă reclamantul nu a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luări la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În jurisprudența CEDO s-a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din CEDO, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingeri dreptului de acces la un tribunal în substanța sa.

Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996).

În cazul neîndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate și analizate anterior, instanța de judecată se va afla în imposibilitatea să vă analizeze cererea. În cazul neîndeplinirii condițiilor, sancțiunea aplicată va fi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată (excepție fiind neîndeplinirea ultimei condiții, când instanța respinge cererea ca tardivă), fără ca instanța să analizeze dreptul dedus judecății.

Cu toate acestea, există situații în care instanța analizează cererea pe fond, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Un astfel de caz, este situația în care autoritatea publică nu comunică actul administrativ individual, ci doar o adresă prin este informată persoana. Instanța va socotii în termen acțiunea introdusă chiar și peste termenul de decădere de 1an, având în vedere că excepția tardivității cererii trebuie analizată simultan cu obligația de a comunica actul administrativ individual.

O comunicare inadecvată ori lipsa comunicării unui act administrativ pun persoana afectată de măsură administrativă adoptată în imposibilitatea apărării, in extremis, îi împiedică accesul la instanță.

În cauza Bellet c. Franței, instanța de la Strasbourg a arătat că dreptul de acces la un tribunal este prevăzut ca un drept concret și efectiv, deci nu teoretic și iluzoriu, astfel încât imposibilitatea reală de sesizare a unei instanțe de către persoana vătămată constituie o violare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

          Referințe:

 

[1] Anton Trăilescu, Drept administrativ, ediția 2, editura All Beck, 2005, p. 339

2Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a 10-a, editura Universul Juridic, 2017, p. 423

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



typical-mexican-skull-painted-black_123827-347.jpg

Opinia publică solicită, în ultima vreme, reincriminarea în legislația noastră a pedepsei cu moartea, în contextul în care se săvârșesc tot mai multe infracțiuni de violuri, tâlhărie, crime cu victime în stare juridical de minoritate. Se apreciază, așadar, că pedeapsa cu închisoare este insuficientă pentru astfel de infracțiuni.

Un astfel de caz, mediatizat intens în ultima perioadă, este cel de la Caracal, caz în care anchetatorii bănuiesc că inculpatul ar fi răpit, violat și, ulterior, ucis două minore. Opinia publică s-a revoltat față de aceste orori prin care au trecut victimele minore, solicitând insistent reincriminarea pedepsei cu moartea pentru săvârșirea acestor tipuri de infracțiuni.

De asemenea, aceeași opinie publică s-a revoltată în cazul tânărului condamnat în Malaysia la pedeapsa cu moartea pentru trafic de droguri, solicitând statului român să intervină pentru a se preschimba pedeapsa capitală într-o pedeapsă mai blândă, a închisorii, deși pedeapsa a fost legal aplicată, având în vedere că legislația din Malaysia reglementa acest tip de pedeapsă pentru traficul de droguri.

Reincriminăm sau nu pedeapsa cu moartea?

Răspunsul este nu, nu putem reincrimina pedeapsa cu moartea din două motive:

  • Protocolul nr. 13 la Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Vilnius în 2002 și intrat în vigoare un an mai târziu, la 1 iulie 2003, prevede abolirea pedepsie cu moartea în orice circumstanțe;
  • 22 alin. (3) din Constituția României, republicată, prevede că „pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Așadar, orice inițiativă de reincriminare în legislația din România a pedepsei cu moartea va fi în neconcordanță, în primul rând, cu acordurile internaționale la care România este parte, dar și cu Legea fundamentală, astfel încât la controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțional a României, legea va fi declarată neconstituțională.

Într-adevăr, pedeapsa cu moartea poate fi reincriminată, dar pentru asta este necesară ieșirea României din Uniunea Europeană, după o procedură lungă și greoaie. De asemenea, trebuie modificat și textul Constituției, iar procedura de modificare și revizuire a Constituției este rigidă.

Ultimele persoane condamnate la pedeapsa cu moartea în România au fost soții Ceaușescu, care au fost executați la data de 25 decembrie 1989. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în România prin decretul-lege nr. 6 din data de 7 ianuarie 1990.

În Europa, Belarus este singura țară care nu a abolit pedeapsa cu moartea. În anul 1996, s-a organizat un referendum cu privire la abolirea pedepsie capitale, iar potrivit datelor oficiale, 80% dintre votanți au fost de acord cu menținerea pedepsei, iar 20% au votat împotrivă. Execuțiile condamnaților la moarte au loc prin împușcarea în cap. Trupul neînsuflețit nu este oferit familiei, ci este îngropat într-o loc secret, care constituie secret de stat.

Te-ar putea interesa și: CEDO. Despre dreptul la viață al copilului nenăscut și despre „dreptul de a muri”.

           

          Referințe:

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



grey-marble-column-details-building_1359-886.jpg

Legea fundamentală a României, reglementează la art. 21, accesul liber la justiție al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime.

Beneficiind de un acces liber de a ne adresa instanțelor judecătorești, persoanele sesizează instanțele de judecată cu privire la problemele de interes personal, primind soluții favorabile sau nefavorabile. Chestiunea este simplă și cunoscută de toată lumea, în cazul unei soluții nefavorabile, hotărârea pronunțată de instanța de judecată poate fi atacată la instanța superioară, în condițiile legii.

Semne de întrebare ridică însă erorile materiale sau de calcul din cuprinsul hotărârii. Trebuie să atacam hotărârea pronunțată la instanța superioară pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul?

Răspuns este că nu trebuie să ne adresez instanței superioare printr-o cerere de apel sau, după caz, recurs pentru îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate în hotărâre.

Potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărârii sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede: „cererile de îndreptare a erorilor materiale (…) a hotărârii se soluționează completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare (…) se solicită”.

Textele legale citate, reglementează, așadar, competența instanței care a pronunțat hotărârea să dispună îndreptarea erorilor materiale sau de calcul strecurate. Mai mult, nu doar erorile materiale din hotărâri pot fi îndreptate, ci și din cuprinsul încheierilor de ședință.

În literatura de specialitate[1], s-a arătat că procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute, cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentință, o decizie sau doar de o încheiere).

 

 

Erorile de judecată, oricât de evidente ar fi, nu pot fi remediate pe această cale, întrucât în această procedură nu se poate dispune o reexaminare a probelor sau a fondului. Erorile de judecată pot fi corectate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte a subliniat că prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății (Decizia nr. 1286/2016 a ÎCCJ – S.C. I). Tot în aceeași decizie, s-a subliniat faptul că „temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi îndreptată”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Or, dacă din cuprinsul probelor administrate în cursul judecății se constată că există o eroare materiale cu privire numele, calitatea sau susținerile părților, o eroare de calcul sau orice alte erori materiale în cuprinsul hotărârii, instanța va admite cererea de îndreptare a erorii, însă, în cazul în care, instanța apreciază că se impune o reexaminare a fondului, cererea va fi respinsă.

Instanța se va pronunța prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

Îndreptarea erorilor se va face în ambele exemplare ale hotărârii. Încheierea prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale face parte integrată din hotărârea pronunțată în cauză.

Potrivit art. 446 din C. proc. civ., încheierile pronunțate în temeiul art. 442 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătura cu care s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale. Termenul de exercitare a căii de atac va fi același cu cel prevăzut de lege pentru hotărârea a cărei îndreptare se cere. În cazul în care hotărârea este pronunțată în apel, iar recursul este suprimat, încheierea de îndreptare a erorii materiale este definitivă.

[1] George Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, editura Hamangiu, 2017, p. 648-651

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



dog-red-sunglasses_67473-1207.jpg

În realitatea contemporană, majoritatea persoanelor dețin animale de companie, fie ele mari sau mici, agresive sau neagresive. Animalele de companie fac parte din viața de zi cu zi a proprietarilor, însă pentru alte persoane animalele pot constitui o primejdie în cazul în care sunt lăsate nesupravegheate, tocmai de aceea în Codul civil este reglementată o răspundere delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale.

Poate v-ați pus întrebarea: În cazul unui prejudiciu cauzat de animalul meu (de exemplu, de companie ), cine răspunde pentru prejudiciul creat?

Potrivit art. 1375 din Codul civil, „proprietarul unui animal sau cel se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”. Deci, proprietarul este, în primul rând, cel care răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale, dar și orice altă persoană care se servește de animal, de exemplu, în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat. Textul legal instituie astfel o răspundere delictuală obiectivă, independentă de orice culpă.

Paza juridică aparține proprietarul sau celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea animalului și se servește de acesta în interes propriu.

 

 

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, în care paznicul material răspunde pentru fapta proprie, având în vedere că nu folosește animalele în interes propriu (de exemplu, păstorul – persoană care nu are dreptul de folosire a animalului). Într-adevăr, există situații în care păzitorul juridic este și păzitorul material al animalului. În cazul pierderii animalului, răspunderea incumbă celui care l-a găsit și care deține posesia efectivă.

Răspunderea civilă delictuală intervine atât pentru animalele domestice, indiferent de specifice, cât și pentru animalele sălbatice ținute în captivitate în circuri, grădini zoologice, etc. Autoritatea prevăzută de legea specială în materie (de Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006), răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în stare de libertate.

Păzitorul juridic este exonerat de răspundere în cazul în care probează forța majorată sau dacă dovedește că reacția animalului a fost determinată prin culpa exclusivă a victimei sau a unui terț pentru care păzitorul juridic nu este ținut să răspundă.

Fiind o răspundere civilă delictuală obiectivă, victima care solicită daune-interese de la păzitorul juridic pentru fapta animalului său, trebuie să dovedească prejudiciul, relația de cauzalitate între „comportamentul animalului” și prejudiciu, precum și calitatea de păzitor juridic al pârâtului.

În cazul în care victima dovedește prin mijloacele de probă prevăzute de lege condițiile tragerii la răspundere a păzitorului, instanța va obliga păzitorul juridic la plata unei satisfacții echitabile, în funcție de dovada daunelor materiale, precum și de principul proporționalității în privința acordării daunelor morale.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Caz practic în jurisprudența națională

În fapt, reclamanta conducând un autovehicul, în seara zile de 21.11.2011, pe un tronson de drum neiluminat, a intrat în coliziune cu două animale în mișcare, care se deplasau pe mijlocul drumui din sensul opus. Reparațiile la autovehicul au fost efectuate de către reclamanți, pe cheltuiala proprie.

Prin cererea de chemare în judecată, au solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 de lei, reprezentând prejudiciul cauzat de animalele aflate în paza pârâtului.

Instanța, a constat că din susținerile pârâtului din fața instanței, cât și din înscrisurile depuse la dosar (declarație dată în fața organelor de poliție prin care recunoaște că a lăsat nesupravegheate animalele și regretă acest fapt), rezultă cu certitudine că animalele domestice (o cabalină și un vițel) lăsate nesupravegheate și care au cauzat reclamanților un prejudiciu prin avarierea autoturismului personal, sunt proprietatea pârâtului, care deține atât paza juridică, cât și materială a animalelor.

În cazul prejudiciului, s-a constat că aceasta rezultă cu certitudine din înscrisurile depuse la dosar și că a fost cauzat de animalele domestice lăsate nesupravegheate de proprietar, astfel încât instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 700 lei, reprezentând prejudiciu.

 

Referințe:

  • Călina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, editura Universul Juridic, București, 2017, p. 177-185;
  • articolele 1375, 1377 și 180 din Codul civil.

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



lawyer-writing-appointments_23-2147984082.jpg

Tot mai multe persoane fizice se adresează Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând diferite încălcări ale Convenției europene pentru drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă majoritatea cererilor le sunt respinse ca inadmisibile. O statistică a Curții Europene a Drepturilor Omului, efectuată în anul 2014, arăta că din 78.000 de cereri înregistrate, 92% dintre acestea au fost respinse ca inadmisibile.

Ne punem întrebarea legitimă: De ce atât de multe cereri sunt respinse ca inadmisibile? Răspunsul îl găsim în art. 45 din Convenție, unde sunt reglementate condițiile de admisibilitate ale cererii. Așadar, mulți reclamanți ignoră sau nu cunosc condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată. Din acest motiv, vă vom prezenta în continuare condițiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la CEDO, care se împart în condiții de formă și de fond.

Condițiile de admisibilitate de formă

În primul rând, pentru ca cererea dvs. să fie declarată admisibilă, trebuie cunoscut faptul că există o cerere-tip care trebuie completată și transmisă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În cazul utilizării altui formulat decât cel aprobat, Curtea va respinge cererea ca inadmisibilă, fără a analiza fondul dedus judecății.

Articolul 47 din Regulamentul Curții, reglementează conținutul cererii, cerere care trebuie completată corect, cu respectarea tuturor rubricilor din cerere, pentru a putea fi declarată admisibilă. În formular trebuie să se regăsească, printre altele, datele dvs. personale de identificare, statul împotriva căruia introduceți cererea, rezumatul cauzei dvs., o prezentare succintă a încălcării Convenției. Cererea trebuie să fie semnată olograf de către reclamant, în rubrica specială. De asemenea, la cerere se vor anexa toate documentele relevante, în ordine logică și cronologică.

Alineatul (4) al art. 47 din Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului prevede că, în situația în care reclamantul nu dorește ca identitatea sa să fie făcută publică trebuie să precizeze această și să prezinte o expunere a motivelor care justifică derogarea de la regula publicității procedurii în fața Curții. Aceasta poate autoriza anonimatul, toate actele publicate cu privire la cerere conținând doar inițialele numelui reclamantului sau o literă a alfabetului, după caz sau poate respinge solicitarea, numele și prenumele dvs. regăsindu-se în baza de date HUDOC.

 

 

Condiții de admisibilitate de fond

Curtea Europeană a Drepturilor Omului va analiza cererea dvs. pe fond numai dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 din Convenție.

1.Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de atac interne

Condiția reglementată este întâlnită în dreptul internaționale general și are ca obiect ocrotirea suveranității statului împotriva unor proceduri internaționale intempestive. Obligația reclamantului este de a parcurge toate gradele de jurisdicție puse la dispoziția sa de dreptul intern (de exemplu, în cazul unei condamnări penale de către instanța de fond, trebuie să exercitați și calea apelului sau chiar și a recursului, în cazul în care încălcarea drepturilor ocrotite de Convenție ar putea fi remediată). În cazul în care instanțele naționale nu au analizat căile de recurs din culpa dvs. (de exemplu, ați sesizat instanța după expirarea termenului de decădere, cererea nu a fost timbrată, etc.), Curtea poate să respingă cererea ca inadmisibilă.

Dovada epuizării căilor de recurs interne este în sarcina reclamantului. Desigur, dacă guvernul invocă excepția inadmisibilității a cererii pe acest motiv, sarcina probei revine acestuia.

 

 

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a dat o interpretare mai largă noțiunii de „căi de recurs interne”, considerând că obligația căilor de recurs interne se limitează numai la acele recursuri accesibile și adecvate. Regula nu se aplică acelor recursuri iluzorii, adică imposibil de exercitat, inadecvate sau ineficiente.

Pentru a ne adresa Curții de la Strasbourg, trebuie să invocăm în căile de recurs interne motivele invocate și în cererea adresată Curții, „cel puțin în substanță”, așa cum a s-a pronunțat Curtea în cauza Castells c. Spaniei (1992). În cauza Guzzardi c. Italiei (1980), s-a arătat că invocarea în substanță înseamnă menționarea, în căile de acțiune folosite în fața instanțelor naționale, a dispozițiilor convenției pe care reclamantul le consideră încălcate sau cel puțin a dispozițiilor echivalente din dreptul intern.

În concluzie, pentru a subzista obligația epuizării căilor de recurs interne, existența căilor de recurs trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică.

 

Te-ar putea interesa și:

 

2. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive

Potrivit art. 47 din Regulamentul Curții, cererea este considerată introdusă la data la care formularul de cerere corect completat este expediat Curții. Data expedierii este considerată data ștampilei poștei.

Cu privire la calculul termenului de 6 luni, trebuie menționat că „ultima decizie internă” este decizia prin care pretențiile reclamantului au fost respinse în mod definitiv. În cazul decizia nu a fost pronunțată în mod public, termenul de 6 luni curge de la data comunicării acesteia reclamantului. Prin data comunicării deciziei definitive trebuie să se înțeleagă data comunicării motivării deciziei sau a deciziei în întregul său.

3. Cererea să nu fie anonimă

Condiția este îndeplinită în cazul în care completează corect și complet formularul-tip de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului. Rubrica A din formularul-tip obligă reclamantul, în temeiul art. 47 din Regulamentul Curții, să menționeze numele, prenumele și datele de identificare.

Problema cu îndeplinirea acestei condiții se pune în cazul în care calitatea de reclamant o are o organizație sau o organizației nonguvernamentală. În cauza Confederations des Synducats Medicaux Francais c. Franței (1986), Curtea a stabilit că nu este necesară dezvăluirea identității tuturor membrilor ei, decât atunci când acționează expres în numele acestora.

4. Cererea să nu fie esențial aceeași cu o cerere anterior examinată de Curte

Această condiție dă eficacitate principiului autorității lucrului judecat în materia deciziilor și a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cazul în care se invocă aceleași fapte care au mai fost soluționate de Curte anterior, cererea va fi inadmisibilă. Totuși, în cazul în care cererea cuprinde fapte noi, aceasta poate fi admisibilă.

În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că încheierea unei înțelegeri amiabile nu presupune imposibilitatea sesizării ulterioare a Curții în aceeași cauză, dacă cererea anterioară nu a făcut obiectul unei decizii (pentru detalii a se vedea cauza Surmeli c. RFG (decembrie 2004)).

5. Cererea să nu fi fost supusă examinării unei alte instanțe internaționale, dacă nu conține fapte noi

În cazul în care cererea a mai fost supusă examinării unei alte instanțe internaționale, cum ar fi Comisia pentru drepturile Omului a Organizației Națiunilor Unite, Curtea de la Strasbourg vă va respinge cererea ca inadmisibilă, în temeiul regulii numită „litispendența internațională”.

6. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenției, manifest nefondată sau abuzivă

Cererea este considerată incompatibilă cu prevederile convenției atunci când nu este competentă personal (ratione personae), teritorial (ratione loc), material (ratione materiae) și în timp (ratione temporis) să soluționeze cererea.

Cererea abuzivă este cea prin care se urmărește un scop contrar celui prevăzut din Convenție sau care dovedește folosirea ca șicanatorie a dreptului de recurs la Curte. De asemenea, cererea poate fi respinsă ca abuzivă în cazul unor cererii repetate care nu au niciun fundament sau care conțin afirmații insultătoare.

Cererea este respinsă ca vădit nefondată dacă nu indică nicio încălcare a drepturilor garantate de Convenție sau dacă există  o jurisprudență constantă și amplă în cereri identice sau similare care stabilesc faptul că nu a există nicio încălcare a Convenției. Cererea poate fi vădit nefondată și în cazul în care nu ați prezentat suficiente probe în sprijinul faptelor și încălcărilor expuse.

Înainte de a fi respinsă ca vădit nefondată, cererea va fi supusă unui examen mai amănunțit al acesteia sub aspectul fondului.

7. Existența unui prejudiciu important

Absența unui prejudiciu important poate duce la respingerea ca inadmisibilă a cererii dvs. Criteriul care se are în vedere la aprecierea acestei condiții este impactul financiar semnificativ.

Totuși, condiția nu se va aplica în cazul în care este în discuție un drept intangibil (de exemplu, dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii). De asemenea, nu va fi respinsă pe acest motiv nicio cauza atunci când respectarea drepturilor omului  garantate de Convenție și Protocoale sale cere un examen pe fond al cererii, în cazul în care cauza nu a fost examinată corespunzător de o instanță.

Curtea a introdus, prin jurisprudența sa, criterii de identificare a „pragului” aplicării prejudiciului important: natura dreptului care se pretinde a fi încălcat, gravitatea pretinsei încălcări, consecințele pretinse încălcări, situația personală a reclamantului.

          Referințe:

 

Abrevieri:

  • CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
  • – contra;
  • – articol.

 

 


 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


clock-beach-time-business-concept_1204-346.jpg

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează, în articolul 2, dreptul la viață al oricărei persoane. Statele semnatare ale convenției au atât obligații negative, cât și obligații pozitive, în sensul că: „nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea „în mod intenționat”, dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (responsabilitatea pozitivă a statului)”[1].

Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.

Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.

Începutul dreptului la viață

În doctrină, se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.

În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.

Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).

Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.

 

 

Recent, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.

La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.

În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.

 

Sfârșitul dreptului la viață

Dreptul de a muri, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului , în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

  • articolul 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
  • Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 95-98.

 

          Abrevieri:

  • CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
  • – contra;
  • RU – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

 

[1] Pentru detalii a se vedea Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, editura Hamangiu, 2018, p. 90

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



microphone-meeting-room_74190-2849.jpg

Dreptul la informație este reglementat ca drept fundamental prin art. 31 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, republicată, iar accesul la informații de interes public este una din modalitățile prin care se poate exercita concret dreptul la informație.

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, definește, prin art. 2 lit. b), informațiile de interes public ca fiind „orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”.

Contractele de achiziții publice sunt și ele considerate informații de interes public, astfel încât orice autoritate contractantă este obligată să le pună la dispoziția persoanei fizice sau juridice interesate.

Ce obligații revin autorităților/ instituțiilor publice în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public?

Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să organizeze compartimente specializate de informare și relații publice sau pot desemna persoane cu atribuții în acest domeniu, pentru a asigura accesul oricărei persoane la informațiile de interes public.

Pentru a se asigura accesul la informații de interes public, legea privind liberul acces la informațiile de interes public prevede obligativitatea autorităților și instituțiilor publice de a comunica din oficiu informații de interes public și să le actualizeze anual. 

Informațiile de interes public supuse comunicării din oficiu sunt:

a) actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice;

b)structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice;

c) numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorității publice sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil;

f) programele și strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse și /sau gestionate, potrivit legii;

i) modalitatea de contestare a deciziei autorității sau instituției publice în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate.

 

Cine poate solicita accesul la informații de interes public, ce elemente trebuie să cuprindă cererea prin care se solicită informații de interes public și care este termenul de soluționare și răspuns la cerere?

Orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice accesul la informații de interes public.

De asemenea, persoanele care efectuează studii de cercetări în folos propriu sau în interes de serviciu au acces la fondul documentaristic al autorității sau al instituției publice pe baza solicitării personale.

Informațiile de interes public pot fi solicitate verbal sau scris (pe suport de hârtie sau electronic), iar autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure persoanelor informațiile solicitate.

Cererea formulată în scris trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a) autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea;

b) informația solicitată, astfel încât să permită autorității sau instituției publice identificarea informației de interes public;

c) numele, prenumele și semnătura solicitantului, precum și adresa la care se solicită primirea răspunsului.

Observăm că Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public nu prevede obligativitatea motivării cererii privind accesul la informații de interes public. Soluția reglementată de legiuitor este una cât se poate de corectă și logică, având în vedere că acest tip de informații sunt la dispoziția oricui, deoarece privesc interesul general, iar pentru simplul interes al unei persoanei, manifestat printr-o solicitare scrisă sau verbală, autoritatea/ instituția publică este obligată să comunice informațiile solicitate.

Răspunsul la cererea de informații publice se comunică de către autoritatea/ instituția publică în scris, în termen de 10 zile sau, cu titlu de excepție, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii, în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența solicitării. Totuși, în cazul în care durata necesară pentru identificarea și difuzarea informației solicitate depășește 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile.

Cu alte cuvinte, autoritatea publică nu trebuie să rămână pasivă timp de 30 de zile, chiar dacă nu poate furniza în acest timp informațiile solicitate, ci trebuie să comunice, în termen de 10 zile, un răspuns solicitantului, care să conțină fie informațiile solicitate, fie informarea că este necesar un termen mai lung pentru răspuns, având în vedere dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor.

 

Te-ar putea interesa si:

 

În cazul refuzului comunicării informațiilor solicitate, autoritatea/ instituția publică trebuie să-și motiveze răspunsul și să-l comunice în termen de 5 zile de la primirea cererii.

Informațiile solicitate verbal se comunică în același mod de către compartimentul pentru informare și relații publice, de regulă, pe loc. În cazul în care informațiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, solicitantul este îndrumat să formuleze o cerere în scris la care va primi răspuns în termenele menționat anterior.

Informațiile de interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor fi comunicate, de regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore.

 

 


Accesul la informații de interes public este gratuit?

Da, accesul la informațiile de interes public este gratuit. Cu toate acestea, în cazul în care solicitarea de comunicare informații implică realizarea de copii de pe documentele deținute de autoritatea/ instituția publică, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant.

Există informații care sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor?

Trebuie menționat de la început că nu orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice este de interes public, același raționament aplicându-se și în cazul contractelor de achiziții publice. Astfel, există excepții de la accesul la informații de interes public al cetățenilor de la informațiilor de interes public, limitativ prevăzute de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, „Se exceptează de la accesul liber al cetăților, prevăzut la art. 1 și, respectiv, la art. 111, următoarele informații:

a) informațiile din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;

b) informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;

c) informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingerea dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum și principiul concurenței loiale, potrivit legii;

d) informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

e) informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;

f) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces;

g) informații a căror publicitate prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor”.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informațiilor clasificate revine persoanelor și autorităților publice care dețin astfel de informații, precum și instituțiilor publice abilitate să asigure securitatea informațiilor.

 

 

Enunțând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, legiuitorul a dispus, în mod imperativ, că informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau instituție publică nu pot fi incluse în categoria informațiilor clasificate și constituie informații de interes public.

 

Cum pot contesta un refuz de a mi se comunica informațiile de interes public solicitate? Funcționarii responsabili pot fi sancționați?

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public reglementează că „refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorități sau instituții publice pentru aplicarea prevederilor prezentei legi constituie abatere și atrage răspunderea disciplinată a celui vinovat”.

Refuzul este explicit atunci când autoritatea/ instituția publică exprimă în mod clar intenția de a nu comunica informațiile solicitate (de exemplu, în cuprinsul unei adrese se comunică solicitantului că informațiile solicitate nu se pot comunica). În cazul refuzului implicit privind accesul la informații de interes public, autoritatea/ instituția publică nu îl exprimă în mod formal, ci este înțeles de la sine (de exemplu, se informează solicitantul că datele solicitate fac parte din categoria datelor clasificate).

Persoana fizică sau juridică, română ori străină lezată poate depune reclamație la conducătorul autorității sau, după caz, instituției publice, împotriva refuzul de a-i fi comunicate informațiile solicitate în baza legii privind liberul acces la informațiile de interes public, în termen de 30 de zile de la luarea la cunoștință a refuzului de comunicare a informațiilor solicitate.

Autoritatea/ instituția publică este obligată să dispună o cercetare administrativă, iar dacă reclamația se dovedește întemeiată, informațiile solicitate se vor comunica petiționarului în termen de 15 zile de la înregistrarea reclamației și, totodată, se va dispune sancționarea disciplinară a funcționarului public vinovat. În răspunsul transmis petiționarului, se va menționa și sancțiunea disciplinară dispusă împotriva funcționarului public care ca refuzat inițial comunicarea informațiilor publice.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Persoana care se consideră vătămată în drepturile sale prin refuzul de a i se comunica informațiile solicitate, se poate adresa instanțelor judecătorești, fără a parcurge o procedură prealabilă, întrucât reclamația administrativă este facultativă, în termen de 30 de zile. Termenul începe să curgă la expirarea termenelor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Depunerea reclamației administrative nu prelungește termenul în care trebuie sesizată instanța de judecată.

În lipsa unui răspuns la cererea prin care se solicită informații de interes public, termenul de sesizare a instanței de judecată începe să curgă la expirarea termenului de 10 zile (termenul general prevăzut de Legea nr. 544/2001) în care autoritatea/ instituția publică trebuie să comunice un răspuns.

 

Care este instanța competentă să-mi analizeze plângerea?

Competența materială de a soluționa, în fond, plângerea persoanei vătămată în drepturi aparține, în mod exclusiv, secțiilor de contencios administrativ din cadrul tribunalelor. Decizia pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este soluționat de secțiile de contencios administrativ ale curților de apel. Deciziile curților de apel sunt definitive și irevocabile. Judecată, atât în fond, cât și în recurs se face în procedura de urgență.

În privința competenței teritoriale, legiuitorul a lăsat la aprecierea reclamantului locul unde se va desfășura judecată, în sensul că plângerea poate fi depusă la secția de contencios administrativ a tribunalului în cărei rază teritorială domiciliază sau în a căreia rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice.

Atât plângerea, cât și cererea de recurs sunt scutite de plata taxei de timbru.

 

Cum soluționează instanțele de judecată plângerile prin care se solicită obligarea autorității/ instituției publice să comunice informații de interes public?

Instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale.

Instanța de judecată poate obliga autoritatea/ instituția publică la plata daunelor morale/ materiale, numai dacă reclamantul dovedește prejudiciul moral/ material produs, care se află în legătură directă cu refuzul nejustificat al autorității/ instituției publice, nefiind suficientă, pentru acordarea despăgubirilor, simpla solicitare a reclamantului de a primii despăgubiri civile.

Vom prezenta în continuare o speță relevantă în domeniu prin care s-a admis plângerea reclamantului și s-a dispus obligarea instituției publice să comunice informațiile publice. În plus, instanța s-a pronunțat asupra cererii de acordare de despăgubiri civile și de sancționare a funcționarului public vinovat pentru încălcarea legii.

În fapt, la data de 05.06.2015, reclamantul DD a solicitat Tribunalului B. comunicarea, pe e-mail, a unor copii de pe 3 hotărâri definitive și irevocabile, cu datele de identificare ale părților anonimizate, arătând că face un studiu cu privire la admisibilitatea unor cereri în procedura somației de plată, a Legii nr. 544/2001 și a anulării unor hotărâri AGA.

Tribunalul B, prin adresa din 12.06.2015, comunică reclamantului refuzul de a-i elibera copiile solicitate, pe motiv că cererea nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 544/2001. Împotriva refuzului, reclamantul DD a depus reclamație administrativă, care a fost respinsă.

 

Te-ar putea interesa si:

 

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul DD a solicitat obligarea Tribunalului B. să-i comunice informațiile de interes public solicitate, respectiv ultima soluție (anonimizată), definitivă și irevocabilă din 3 dosare, precum și obligarea pârâtului la plata de daune morale în valoare de 100 ROM și daune materiale (patrimoniale) în valoare de 10 lei, sume care să fie virate în contul unei fundații caritabile din județul Bihor, desemnată de către instanță și sancționarea disciplinară a celui vinovat pentru nerespectarea legii, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 544/2001.

Tribunalul Bihor, prin Sentința civilă nr. 8/CA/2016 din data de 11.01.2016, a admis cererea privind obligarea Tribunalului B. să comunice informațiile solicitate, constând că solicitarea formulată de reclamant îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, nefiind necesar a se dovedi motivul pentru care se solicită informațiile, așa cum susține pârâtul. Totodată, a constat că informațiile solicitate de către reclamant, respectiv copii ale unor hotărâri judecătorești irevocabile, intră în categoria celor de interes public, deoarece privesc sau rezultă din activitățile pârâtei, care este o instituție publică.

Instanța respins capătul de cerere privind obligare a pârâtului la plata unor daune morale de 100 lei și daune materiale de 10 lei, pe motiv că este necesar ca în prealabil să se facă dovada existenței unui prejudiciu morale și a unui prejudiciu material.

Instanța a respins și cererea de sancționare a persoanelor vinovate pentru nerespectarea legii, ca inadmisibilă, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale. De asemenea, s-a constat că legea specială nu a conferit instanțelor atribuția de a dispune astfel de măsuri.

 

Referințe:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]


Copy-of-Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_-4.png

Răspuns:

Datele cu caracter personal trebuie prelucrate doar dacă o companie nu poate atinge scopurile în altă modalitate. Este recomandat, atunci când este posibil, să folosiți date anonime. Acolo unde datele cu caracter personal sunt necesare, acestea ar trebui să fie adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în acest scop („principiul reducerii la minimum a datelor”).

Este responsabilitatea companiei/ organizației dvs., în calitate de operator de date, de a evalua cât de multe date cu caracter personal sunt necesare și de vă asigura că datele irelevante nu sunt colectate.

 

Exemplu:

Compania/organizația dvs.  oferă servicii de închiriere autoturisme persoanelor fizice. Pentru prestarea acestor servicii, pot fi necesare necesar numele, adresa și numărul cardului de credit al clienților și, eventual, informații dacă persoana are un handicap (deci date privind sănătatea). Prelucrarea altor date, precum originea rasială, ar însemna să prelucrăm mai multe decât este necesar, prin urmare să încălcăm principiul „reducerii la minimum a datelor”

 

Referință:

 

Sursa aici 

 

 

Te-ar putea interesa și:

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Copy-of-Pot-accesa-e-mailul-unui-angajat-dupa-ce-a-parasit-locul-de-munca_-3.png

Datele cu caracter personal pot fi prelucrate în orice scop?

Răspuns:

Nu. Scopul prelucrării datelor cu caracter personal trebuie cunoscut, iar persoanele fizice ale căror date le prelucrați trebuie să fie informate. Nu este posibil să indicați pur și simplu că datele cu caracter personal vor fi colectate și prelucrate.

Putem utiliza datele cu caracter personal în alt scop?

Răspuns:

Da, dar numai în unele cazuri. Dacă compania/ organizația dvs. a colectat date cu caracter personal pe baza interesului legitim, unui contract sau intereselor vitale, acestea pot fi utilizate în alt scop, dar numai după ce ați verificat că noul scop este compatibil cu scopul inițial.

Trebuie luate în considerare următoarele puncte:

  • legătura dintre scopul inițial și scopul nou/ viitor;
  • contextul în care au fost colectate datele cu caracter personal (care este legătura dintre compania/ organizația dvs. și persoana fizică?);
  • tipul și natura datelor cu caracter personal (sunt sensibile?);
  • posibilele consecințe ale prelucrării ulterioare (cum va avea impact asupra persoanei fizice?);
  • existența unor garanții adecvate (precum criptarea sau pseudonimizarea);

Dacă organizația/ compania dvs. dorește să utilizeze datele pentru statistici sau pentru cercetarea științifică, nu este necesar să executați testul de compatibilitate.

Dacă organizația/ compania dvs. a colectat date cu caracter personal pe baza consimțământului sau în urma unei cerințe legale, nu este posibilă prelucrarea ulterioară în afara celor acceptate prin consimțământul inițial sau de dispozițiile legii.

Exemplu:

Prelucrarea ulterioară este posibilă

O bancă are un contract cu un client pentru a oferi clientului un cont bancar și un împrumut personal. La sfârșitul primului an, banca folosește datele personale ale clientului pentru a verifica dacă sunt eligibile pentru un tip mai bun de împrumut și o schemă de economii. Banca poate prelucra din nou datele clientului, deoarece noile scopuri sunt compatibile cu scopurile inițiale.

Prelucrarea ulterioară nu este posibilă

Aceeași bancă vrea să partajeze datele cu caracter personal ale clientului cu firmele de asigurări, pe baza aceluiași contract pentru un cont bancar și un împrumut personal. Această prelucrare nu este permisă fără acordul explicit al clientului, deoarece scopul nu este compatibil cu scopul inițial pentru care au fost prelucrate datele.

Te-ar putea interesa și:

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

Referințe:

 

Sursa:



cocirlau-andrei-autor-la-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord