Aici descoperim
dreptul tehnologiei

facebook-reactions-like-3d-render_122462-2-1.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios administrativ și fiscal, a statuat în cadrul Deciziei nr. 4546 din data de 27 noiembrie 2016, că Facebook este spațiu public.

În speță, reclamantul, care era director al cancelariei Instituției Prefectului Mureș, a postat pe profilul personal de facebook mesajul „Arbeit macht frei – asta să înțeleagă protestatarii”, iar prin Hotărârea nr. 60 din data de 22.02.2012, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 RON, reținându-se, printre altele, că: „În ceea ce privește caracterul public al faptei, s-a apreciat ca fiind temeinice și legale reținerile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din hotărârea atacată, întrucât rețeaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuță poștală electronică”.

Astfel, Înalta Curte a răspuns criticii invocate de reclamant, referitoare la lipsa caracterului public al faptei, arătând că Facebook este spațiu public deoarecce „nu poate fi primită, în condițiile în care comportamentul discriminatoriu a fost săvârșit on-line (cu acces public). Or, este indiscutabil că fapta constând în sloganul postat pe pagina rețelei de socializare îndeplinește exigența juridică privind „caracterul public” întrucât mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștință a utilizatorilor publici ai paginii și inclusiv a categoriei protestatarilor”.

Un alt argument pentru care Facebook este spațiu public a fost acela că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima și cu atât mai puțin controla întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială.

 

 

Apreciez că, numai profilul de utilizator de pe Facebook este spațiu public, în timp ce, indiscutabil, Facebook Messenger nu poate fi considerat un spațiu public, având în vedere că este o cutie poștală electronică pe care utilizatorul o controlează, conținutul mesajelor fiind cunoscute doar de către acesta și destinatar, publicul neavând acces.

Chiar Înalta Curte a statuat că „nu se poate reține că rețeaua de socializare B. ar fi un spațiu privat comparabil cu o cutie poștală electronică, întrucât cutia poștală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conținutului informațional transmis, respectiv depozitat, în timp ce B. este o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși”.

În plus, nu se poate considera și că Facebook Messenger este spațiu public, întrucât se circumscrie corespondenței electronice, care este ocrotită prin art. 8 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, a arătat că art. 8 din Convenție nu garantează doar dreptul la secretul corespondenței scrise, ci și a corespondenței electronice, considerată drept noutate, astfel încât să realizeze o protecție efectivă a dreptului la viață privată a individului.

Totodată, o serie de consecințe reies după pronunțarea Deciziei nr. 4546 din data de 27.11.2019 de către ÎCCJ. Astfel, infracțiunile care au drept element constitutiv „spațiul public” se pot săvârși în mediul online, pe rețeaua de socializare Facebook, asemenea și faptele contravenționale. Nu în ultimul rând, postările de pe Facebook pot constitui temei al răspunderii civile delictuale, dacă prin conținutul mesajelor sunt aduse ingerințe dreptului la onoare, la demnitate, etc.

KIT GDPR Premium

 

Spre exemplu, infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă prevăzută de art. 371 din Codul Penal, poate fi săvârșită pe Facebook, dacă prin mesajele postate se proferează amenințări sau se aduc atingeri grave ale demnității persoanelor, se tulbură ordinea și liniștea publică. De asemenea, dacă prin mesajele postate se incită publicul la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se vor întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 369 din Codul penal, iar făptuitorul va fi tras la răspundere penală.

Răspunderea civilă delictuală ar putea intervenii, de exemplu, în cazul în care prin mesajele postate pe rețeaua de facebook se aduc injurii și/sau jigniri (calomnii) unei persoane publice, astfel încât îi este încălcat dreptul la reputație sau onoare, creându-i prejudicii de imagine. În acest caz, având în vedere valorile ocrotite, persoana va fi îndreptățită să solicite instanței obligarea persoanei care a postat mesajul pe Facebook la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Așadar, Facebook nu mai este doar un spațiu online de socializare după decizia definitivă pronunțată de ÎCCJ, ci este un spațiu public în care se pot săvârși infracțiuni și contravenții, dacă nu avem grijă la mesajul postat. Prin decizia pronunțată, Înalta Curte nu a urmărit îngrădirea dreptului utilizatorilor Facebook la libertatea de exprimare, ci la prevenirea săvârșirii de fapta anti-sociale în mediul online. Nu suntem cenzurați, ci suntem protejați pe Facebook!

 

Nouă ne place să scriem despre Facebook. Te-ar putea interesa și:

 

 

 

 

 

Vrei să înveți cum să implementezi corect GDPR? Îți recomandăm cursul nostru online cu 28 de module care acoperă integral, teoretic și practic, materia. La finalul cursului vei obține certificatul de absolvire și documentația GDPR (șabloane editabile în Word și Excel) pentru a implementa cu succes. Află mai multe aici 

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



nature-animal-goat-head-colorful_1138-164.jpg

Vânzarea bunului altuia a existat dintotdeauna, însă nu am avut în Codul civil o astfel de reglementare până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care a reglementat acest tip de vânzare în art. 1683.

Potrivit art. 1683 alin. (1) din Codul civil, „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil încheiat, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”.

Cu alte cuvinte, contractul de vânzare încheiat de un vânzător neproprietar cu privire la un bun care îi aparține altei persoane este valabil dacă respectă condițiile generale de valabilitate ale contractului de vânzare, și anume:

  • părțile să aibă capacitatea de a contracta;
  • consimțământul să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză;
  • un obiect determinat și licit;
  • o cauză licită și morală.

În plus, pentru ca vânzarea bunului altuia să fie valabilă, ar trebui ca vânzătorul neproprietar să transmită dreptul de proprietate către cumpărător, iar în cazul neexecutării obligației, cumpărătorul va putea cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, dar și daune-interese după caz.

 

KIT GDPR Premium

 

Cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de precizat și că acel contract de vânzare încheiat de vânzătorul neproprietar nu îi este opozabil adevăratului proprietar, fiindu-i păstrate intacte, celui din urmă, drepturile sale asupra bunului care a făcut obiectul vânzării, astfel încât poate să îl revendice de la cumpărător, fără a fi necesară constarea nulității absolute sau relative a contractului încheiat între vânzătorul neproprietar și cumpărător. Astfel, în această situația, cumpărătorul de bună-credință se va putea îndrepta împotriva vânzătorului neproprietar pentru recuperarea prejudiciului.

O situație aparte este întâlnită în cazul în care un singur coproprietar a vândut bunul proprietate comunică, întrucât art. 641 alin. (4) din Codul civil reglementează obligativitatea încheierii oricăror acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, numai cu acordul tuturor coproprietarilor.

Tot cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de menționat faptul că în cazul în care coproprietarul nu poate transmite întregul bun, cumpărătorul poate cere fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte care a putut fi transmisă, fie rezoluțiunea contractului, în situația în care cumpărătorul nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi întregul bun. În anumite situații, se pot solicita și daune-interese.

În literatura de specialitate s-a arătat că „dacă cumpărătorul a încheiat contractul cunoscând că nu îi aparține în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare, căci pentru el vânzarea are caracter aleatoriu”.

Totuși, ceilalți coproprietari pot ratifica vânzarea bunului altuia, astfel încât cumpărătorul va dobândi proprietatea exclusivă a întregului bun.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



emojis-messages_53876-89777.jpg

Articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, în care este înglobată și protecția corespondenței, astfel încât „orice persoană are dreptul la respectarea […] corespondenței sale”.

Convenția face referire la „corespondență”, ceea ce creează incertitudine privind sfera în care se aplică. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul hotărârilor pronunțate, a stabilit că art. 8 din Convenție ocrotește, pe lângă corespondența scrisă, și corespondența prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanță și corespondența electronică.

În temeiul paragrafului 2 al art. 8 din Convenție, statele pot să restrângă, într-o anumită măsură, drepturile prevăzute la paragraful 1, însă ingerințele trebuie:

  • să fie prevăzute de lege;
  • să fie necesare într-o societate democratică;
  • ingerința să aibă un scop legitim.

În literatura de specialitate s-a arătat că ingerințele sunt permise numai dacă privesc siguranța națională, apărarea ordinii și prevenirea săvârșirii de infracțiuni, însă și aceste ingerințe trebuie reglementate expres și în mod precis. În plus, „legea trebuie să prevadă cu precizie care tipuri de infracțiuni permit o atare ingerință din partea statului”.

 

KIT GDPR Premium

 

Problema ascultărilor telefonice a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a constatat încălcări ale prevederilor art. 8, care au intervenit în cazul interceptărilor telefonice.

În jurisprudența Curții, s-a constat anumite elemente care demonstrau încălcări ale prevederilor art. 8, care sunt folosite, în prezent, drept criterii pentru a se constata violarea art. 8 de către autorități în privința interceptărilor telefonice. Astfel, în cauzele Kruslin c. Franței (1990) și Huving c. Franței (1990), Curtea a constatat că o serie de fapte care au fost în măsură să încalce reclamanților dreptul la respectarea vieții private și de familie. Statului pârât i-au fost imputate următoarele fapte:

  • nu au determinat clar persoanele a căror convorbiri erau interceptate;
  • nu erau stabilite limite privind perioada în care se efectuau interceptările;
  • nu existau reglementări privind redactarea procesului-verbal de consemnare a interceptărilor;
  • nu existau prevederi privind modalitățile în care benzile ce conțineau înregistrările trebuiau distruse.

Problema corespondenței electronice o vom analiza prin prisma dreptului la intimitate la locul de muncă. Astfel, angajatul, la locul de muncă, trebuie să se bucure de ocrotirea corespondenței electronice private, similar corespondenței scrise. Pentru a beneficia de acest drept, această corespondență care este transmisă sau deschisă în timpul programului de muncă de pe computerul angajatorului, trebuie să fie marcată în acest sens.

În cauza Copland c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2007), Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție pe motivă că angajatorul colecta și păstra informații personale despre angajat, constând în folosirea telefonului mobil, al e-mailului și a internetului în timpul programului de lucru, fără ca acesta să fie înștiințat în prealabil.

Curtea a constatat violarea art. 8 din Convenție pentru că ingerința nu era prevăzută de lege, astfel încât nu s-a mai pronunțat și asupra scopului legitim avut de angajator și dacă ingerința era necesară într-o societate democratică.

Într-o altă cauză de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, România a fost condamnată pentru violarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, pe motiv că reclamantul nu a fost înștiințat în prealabil de întinderea și natura supravegherii corespondenței electronice private de la locul de muncă. În fapt, reclamantul nu a fost concediat pentru abateri disciplinare constând în folosirea resurselor companiei angajatoare în scop personal, fără a cunoaște faptul că este supravegheat, angajatorul având acces inclusiv la conținutul mesajelor sale private.

 

Te-ar putea interesa și:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



man-with-laptop-looking-away_23-2147800025.jpg

Legislația prevede că orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, în temeiul dreptului la liberă inițiativă, al dreptului la liberă asociere și al dreptului de stabilire, poate desfășura activități economice pe teritoriul României.

Activitățile economice pot fi desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă.

Legiuitorul a dispus, prin dispozițiile art. 5 din OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, că persoanele fizice autorizate trebuie să aibă un sediul profesional pe teritoriul României

PFA-urile au obligația de a solicita oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul își stabilește sediul profesional înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de a începe activități economice.

Alături de cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării se depune următoarea documentație:

  1. fotocopie de pe cartea de identitate, sau, după caz, pașaport, certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul;
  2. orice act juridic care conferă dreptul de folosință și/sau atestă afectațiunea specială a spațiului asupra sediului profesional/ punctului de lucru, în fotocopie certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul;
  3. declarație pe propria răspundere olografă privind îndeplinirea condițiilor legale pentru desfășurarea activităților ca persoană fizică autorizată;
  4. declarația pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condițiilor legale de funcționate prevăzute de legislația specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și protecției muncii.
  5. fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă această este cerută;
  6. fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experiența profesională, dacă aceasta este cerută.

În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 8 și 9 din OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată dispune înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării persoanei fizice autorizate.

Potrivit art. 11 alin (3) din OUG nr. 44/2008, dacă documentele depuse în susținerea cererii sunt incomplete, directorul registrului comerțului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată dispune prin rezoluție motivată acordarea unui termen de maximum 15 zile pentru completarea acestora, termen care poate fi prelungit o singură dată cu încă 15 zile, la cererea motivată a solicitantului.

În ce situații poate fi respinsă cererea de înregistrate și autorizare a PFA? Putem contesta decizia directorului ORC?

În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile legale, directorul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată dispune prin rezoluție motivată respingerea cererii de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării pentru persoana fizică autorizată (PFA).

În termen de 15 zile de la pronunțarea rezoluției de către directorul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal ori de către persoana desemnată sau, după caz, de la comunicare, se poate face plângere împotriva rezoluției. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului și se judecă în condițiile dreptului comun.

Conform art. 12 alin. (3) din OUG nr. 44/2008, „Cererile adresate instanțelor judecătorești conform prezentei ordonanțe de urgență sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.

În cazul în care documentele lipsă sunt anexate cererii de înregistrare, în condițiile art. 12 alin. (2) din OUG nr. 44/2008 sau în cazul unei hotărâri judecătorești care dispune astfel, oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal va elibera certificatul de înregistrare, conținând codul unic de înregistrare, certificatul constatator emis în baza declarației pe propria răspundere, precum și alte acte pe care legea le prevede, acte care trebuie eliberate în termen de 3 zile lucrătoare, care se calculează de la data înregistrării cererii.

 

Referințe:

 

Te-ar putea interesa și:

 

KIT GDPR Premium

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



Donația.-Ce-spune-Codul-Civil_.png

Donația este un contract unilateral prin care una dintre părți, numită donator, transmite celeilalte părți, numită donatar, proprietatea unui bun material fără să primească ceva în schimb.

În cazul în care doriți să faceți o donație trebuie să știți că este un contract solemn, astfel încât donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute. Rezultă, așadar, că donația produce efecte doar dacă voința părților îmbracă forma autentică, respectiv ad validitatem.

Există și situații în care donația nu trebuie încheiată în formă autentică, dar trebuie încheiată, în schimb, cu respectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege pentru acel act juridic. Este vorba de:

  • donațiile deghizate, care ascund donație sub aparența unui contract oneros, însă, între părți, se încheie un act secret, real, cu titlu gratuit.
  • donațiile indirecte, care sunt acte juridice făcute cu intenția de a gratifica, dar sunt înfăptuite prin alte acte juridice decât donația (de exemplu, renunțarea la un drept, remiterea de datorie, stipulația pentru altul).
  • darul manual. Potrivit art, 1011 alin. (4) din Codul civil, „bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual”.

Prin încheierea valabilă a contractului, în principiu, donația devine irevocabilă, astfel încât donatorul nu mai poate reveni asupra deciziei sale.

În literatura de specialitate, s-a arătat că „acest caracter (n.r. – irevocabil al donației) este determinat de faptul că, dacă s-ar permite ca donatorul să poată reveni asupra deciziei sale de a dona un bun, atunci donatarul s-ar afla într-o permanentă incertitudine” (E. Saflta-Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare, ed. Polirom, Iași, p. 179).

 

 

 

În privința probațiunii, având în vedere obligația de a încheia contractul de donație în forma autentică, dovada efectuării unei transmiteri de proprietate a unui bun cu titlu gratuit nu se poate face cu martori.

Conform dispozițiilor art. 1020 din Codul civil, „Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul”.

Donația se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:

  1. a) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;
  2. b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator;
  3. c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se seama de starea în care se află bunul la momentul donației.

Revocării pentru neexecutarea sarcinii operează în cazul în care donatarul nu își îndeplinește sarcina la care s-a obligat. Pentru neexecutarea sarcinii, donatorul sau, după caz, succesorii săi, pot cere fie revocarea, fie executarea sarcinii.

 

 

Exemplu:

Situația de fapt:

– reclamantul împreună cu soția sa, care decedase între timp, au donat  fiului lor dreptul de proprietate a două imobile,

– donația a fost încheiată cu sarcină, condiția constând în întreținerea donatorilor pe toată durata vieții, iar în momentul decesului acestora obligația de a-i înmormânta potrivit tradiției.

– donatarul nu a respectat condiția, iar donatorul, în vârstă de 75 de ani, a solicitat instanței revocarea ofertei, arătând și că nu se mai poate îngriji singur, astfel încât trebuie să apeleze la ajutorul altor persoane.

– pârâtul, adică fiul donatorului, a fost arestat într-o cauză penală și condamnat ulterior la 10 ani de închisoare, astfel încât nu s-a mai ocupat deloc de donator.

– pârâtul, adică fiul donatorului, și-a exprimat consimțământul, în fața instanței de judecată civile, cu privire la revocarea donației.

Soluția și motivarea instanței:

– instanța a dispus revocarea donației și repunerea părților în situația anterioară.

– s-a reținut că donația între vii se revocă pentru neîndeplinirea condițiilor cu care a fost făcută, având în vedere faptul că prin stipularea unei sarcini în conținutul donației are ca efect pierderea caracterului gratuit al acesteia, care, în limita obligației impuse donatarului, devine un contract bilateral.

– de asemenea, pentru a se pronunța soluția, instanța a avut în vedere și faptul că ambele părți și-au exprimat expres consimțământul în privința desființării contractului.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



medium-shot-judge-with-book-gavel_23-2148230760.jpg

Procesele de pe rolul instanțelor de judecată tergiversează, uneori, ani de zile, motivele sunt diverse. De cele mai multe ori, la primul termen de judecată se invocă de una dintre părți lipsa de apărare, motivată că doresc să își angajeze avocat, deși aveau cunoștință despre procesul intentat cu luni de zile înainte.

Majoritatea instanțelor sunt permisive și admit cererile de amânare, justificate pe lipsă de apărare, deși art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reglementează că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă numai în mod excepțional, pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

În practică, mai sunt întâlnite și situații în care avocatul uneia dintre părți solicită amânarea judecății fie reprezintă un alt client la o altă instanță (de regulă superioară), fie depun o adeverință medicală din care reiese că trebuie să respecte tratamentul prescris și li se recomandă odihnă la pat.

În ambele situații, avocatul are obligația să depună toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat. În cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care își desfășoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului în acest scop, potrivit art. 234 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat.

 

 

În condițiile în care s-a depus o adeverință medicală pentru a justifica amânarea judecății, dar în fapt avocatul nu este bolnav, ci este plecat în concediu, spre exemplu, partea interesată poate dovedi, prin orice mijloace de probă, situația de fapt, iar instanța are obligația să aplice o amendă avocatului, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c) din Codul de procedură civilă, care prevede că: „Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite cu procesul, astfel: cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei: neprezentarea avocatului, care nu și-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului”.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Exemplu:

Într-o cauză de pe rolul Tribunalului Olt, avocatul pârâtului nu s-a prezentat la termenul fixat, depunând o cerere de amânare la care a fost anexată o adeverință medicală, încunoștințând și partea adversă, cu 5 zile înaintea termenului fixat. Reclamantul a făcut dovada, prin poze preluate de pe profilul facebook al avocatului, faptului că acesta este în vacanță, nicidecum nu este bolnav, astfel cum reiese din adeverința medicală. Instanța de judecată analizând susținerile părții a avertizat avocatul pârâtului că la următorul termen în care nu se va prezenta și nici nu-și va asigura substituirea, va fi amendat în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2. lit. c din Codul de procedură civilă. În acest caz, nu s-a aplicat direct o amendă judiciară, deoarece procedura de citare nu era completată cu toate părțile, astfel încât cauza se amâna.

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



golden-justice-scale-front-lawyer-reading-book-table_23-2147898544.jpg

Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Hotărârile pronunțate în fond de Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau curților de apel, spre exemplu, sunt atacate doar cu recurs, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: „Hotărârea pronunțate în primă instanță poate fi atacată cu recurs […]”.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, în cadrul Deciziei nr. 873/2016 a stabilit natura căii de atac a recursului, și anume: „Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept”.

Motivarea recursului se realizează, conform art. 487 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin însăși cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (1), recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică.

Legiuitorul a reglementat prin art. 486 din Codul de procedură civilă cerințele obligatorii care trebuie cuprinse în cererea de recurs, prin ele numărându-se și indicarea motivelor de nelegalitate pe  care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

 

 

Cerința reglementată la art. 486  alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, face referite tot la motivarea recursului, astfel încât se coroborează cu dispozițiile art. 487.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența sa, a arătat că „condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 14/2018).

Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenul legal de declarare a recursului, care potrivit art. 485 din Codul de procedură civilă este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Astfel, în cazul hotărârilor pronunțate de Secțiile de contencios administrativ și fiscale ale tribunalelor și curților de apel, spre exemplu, legea specială, și anume: Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, reglementează un termen mai scurt pentru exercitarea recursului, și anume, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Dacă recurentul depune motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, instanța le va respinge ca tardive și nu vor fi luate în considerare la analiza legalității hotărârii atacate, deoarece „căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordină publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează” (ÎCCJ, Secția I Civilă, decizia nr. 921/2018).

Cu toate acestea, legiuitorul a reglementat și o excepție de la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege. Astfel, dacă motivele au fost invocate peste termenul prevăzut de lege, dar sunt catalogate drept motive de ordine publică, atunci instanța de judecată le va analiza și se va pronunța asupra lor, cu condiția ca recursul să fi fost declarat în termenul legal, iar numai motivele să fie depusă după expirarea termenului instituit de lege.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:

 

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



sunny-meadow-landscape_1112-134.jpg

Ce este dreptul de preempțiune?

Dreptul de preempțiune este o variantă a promisiunii unilaterale de vânzare, în care proprietarul unui bun nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferință unei persoane dacă se va hotărî să-l vândă.

Conform art. 1730 alin. (3) din Codul Civil, în cazul în care proprietarul bunului decide să vându bunul său, preemptorului îi este făcută o ofertă, acesta având la dispoziție 10 zile, în cazul vânzării bunurilor mobile și 30 de zile, în cazul vânzării bunurilor imobile, pentru a accepta-o.

În cazul vânzării bunului cu privire la care există un drept de preempțiune fie legal, fie convențional, către un terț, vânzarea este valabilă numai dacă preemptorului nu și-a exercitat dreptul de preempțiune.

Putem vinde în mod liber un teren agricol situat în extravilan?

Prin Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat dreptul de preempțiune în cazul vânzării terenurilor agricole situate în extravilan

Enunțând dispozițiile art, 4 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, legiuitorul a dispus ca „Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al dreptului de preempțiune al coproprietarilor, arendașilor, proprietarilor vecini, precum și al statului român, prin Agenția Domeniilor Statului, în această ordine, la preț și în condiții legale”.

Înstrăinarea prin vânzare-cumpărare, fără respectarea dreptului de preempțiune se sancționează cu nulitatea relativă, având în vedere că se încalcă dispoziții legale care instituie un interes particular, în speță, al preemptorului.

Pentru vânzarea terenurilor agricole aflate în extravilan, se impune respectarea unei proceduri clare precizate în lege. Astfel, proprietarul terenului care urmează a fi înstrăinat trebuie să înregistreze la primăria unității administrativ-teritoriale, în situația în care se află terenul, o cerere prin care se va solicita afișarea ofertei de vânzare a terenului, în vederea încunoștințării preemptorilor, care trebuie să fie însoțită de documente doveditoare, potrivit art. 6 din Legea nr. 17.2014.

 

 

În termen de 1 zi lucrătoare de la data primirii ofertei, primăria va trebui să o afișeze la sediul său timp de 30 de zile sau, după caz, pe pagina de internet, De asemenea, oferta va fi transmisă în termen de 3 zile Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și structurilor teritoriale. Pe lângă ofertă, trebuie transmisă lista preemptorilor, copiile cererii de afișare și documentele doveditoare. Oferta va fi afișată de structurile anterior menționate, la sediul acestora sau pe pagina de internet, timp de 15 zile.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Titularul dreptului de preempțiune trebuie să-și manifeste în scris intenția de a cumpăra în termen de 30 de zile de la afișarea ofertei (care este un termen de decădere), să comunice acceptarea ofertei de vânzare și să o înregistreze la sediul primăriei unde a fost afișată.

Primăria va afișa, la rândul său, în termen de 24 de ore, acceptarea ofertei și o va trimite structurii centrale sau, după caz, structurilor teritoriale pentru afișare pe site.

Prin art. 7 din Legea nr. 17/2004, legiuitorul a reglementat situația în care mai mulți preemptori și-au manifestat intenția de a cumpăra. Astfel, vânzătorul va avea un drept de opțiune, ținând cont și de rangul preemptorilor, după cum urmează: „(2) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de rang diferit își manifestă în scris intenția de cumpărare, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege, cu respectarea prevederilor art. 4, preemptorul, potențial cumpărător, și va comunica numele acestuia primăriei.

(3) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), mai mulți preemptori de același rang își manifestă în scris intenția de cumpărare și niciun alt preemptor de rang superior nu a acceptat oferta, la același preț și în aceleași condiții, vânzătorul va alege dintre aceștia și va comunica numele acestuia primăriei.

(4) În cazul în care, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 6 alin. (2), un preemptor de rang inferior oferă un preț superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de ceilalți preemptori de rang superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua procedura, cu înregistrarea oferte de vânzare cu acest preț, cu preemptorii de rang superior”.

Dacă niciunul dintre titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra, în termenul de 30 de zile de la afișarea ofertei de vânzare, terenul va putea fi înstrăinat în mod liber. Cu toate acestea, vânzarea liberă a terenului nu se poate face la un preț mai mic decât cel prevăzut în oferta de vânzare și nici în condiții mai avantajoase decât cele arătate de aceasta, sub sancțiunea nulității absolute.

Pentru încheierea contractului de vânzare a terenului agricol extravilan, fie în formă autentică la notar, fie prin pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, va fi necesar un aviz final, care este eliberat de structura teritorială, în cazul înstrăinării unui teren a cărui suprafață ajunge la 30 de hectare sau de structura centrală, în cazul suprafețelor care depășesc 30 de hectare.

Respectarea procedurilor în privința dreptului de preempțiune se realizează de către structurile din aparatul central al Ministerului Agriculturi și Dezvoltării Rurale, respectiv structurile teritoriale ale acestuia.

 

 

 

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



law-objects_23-2147984119.jpg

Intentarea unui proces civil pentru apărarea unor drepturi sau interese vătămate presupune cheltuieli de judecată diverse, de la onorariu de avocat, la copii xerox și cheltuieli de transport la instanță, după caz.

Cheltuielile de judecată constau, potrivit art. 451 din Codul de procedură civilă, în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

Instanța va putea să reducă motivat, chiar și din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, experților judiciare ori specialiștilor numiți atunci când acesta este disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Potrivit art. 451 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă, „Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”. Cu toate acestea, instanța nu va putea micșora cheltuielile de judecată care au ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și sumele cuvenite martorilor.

 

 

Noul Cod de procedură civilă reglementează prin art. 453 alin. (1) că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Același text legal prevede și situația în care cererea de chemare în judecată este admisă în parte, astfel încât judecătorul va stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată sau, după caz, judecătorul poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală care este dovedită prin pierderea procesului. Este de menționat că pentru a se stabili o culpă procesuală, trebuie a se lua în seamă, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, întrucât art. 454 din Codul de procedură civilă prevede că în cazul în care o persoană poartă culpa pentru declanșarea sau purtarea unui proces este exonerată de plata cheltuielilor de judecată dacă recunoaște pretențiile până la primul termen la care părțile sunt legal citată.

 

În practica judiciară, s-a constatat că instanța nu poate obliga la plata cheltuielilor de judecată partea care a formulat și i-a fost respinsă o cerere de strămutare. Astfel, prin Sentința civilă nr. 52 din 4 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, s-a statuat de către instanța de judecată, cu privire la cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimată, că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a celui care le-a provocat și că o atare culpă nu poate fi reținută în sarcina persoanei care își exprimă pe cale unei cereri de strămutare îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului pricinii, astfel că nu poate fi făcută aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în dosarul având ca obiect strămutarea ci în cel în care se soluționează fondul litigiului, în situația în care petenta va pierde procesul.

Un caz aparte este reprezentant de situația în care apărătorul ales al părții căzute în pretenții atacă hotărârea pronunțată în defavoarea clientului său, iar la primul termen de judecată al căii de atac clientul declară nu a atacat hotărârea și nici nu a înțeles să mandateze apărătorul să declare calea de atac în numele său. Astfel, instanța de control judiciar, anulând cererea de declarare a căii de atac, va obliga totuși apelantul la plata cheltuielilor de judecată justificate de partea adversă, urmând ca, în baza regulilor de mandat, clientul căzut în pretenții să se desocotească cu apărătorul său, care a acționat pentru și în numele acestuia.

În Decizia nr. 3819 din 7noiembrie 2018, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a hotărât că solicitarea generală, în faza apelului, de acordare a cheltuielilor de judecată, făcută de o parte, presupune ca instanța de judecată să aibă în vedere orice fel de cheltuieli de judecată dovedite ca efectuate, neexistând nicio justificare ca aceasta să-şi rezume soluția în privința cheltuielilor cu onorariul avocatului. În speță, instanța supremă a constatat că în ceea ce privește cheltuielile cu expertizele administrate, instanța de apel nu a dispus în niciun fel, iar considerentele hotărârii nu fac referire la acestea, soluția fiind de obligare a apelantului-pârât şi la plata sumei de 2.100 RON, reprezentând onorariu de expertiză, către apelanții-reclamanți.

 

Referințe:

  • C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, 2013, p. 676.
  • Articolele 451, 453 și 454 din Codul de procedură civilă.

 

Te-ar putea interesa și:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



judge-s-gavel-book-wooden-table_99433-270.jpg

În materia dreptului procesual civil, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevede cazurile în care anumite persoane nu pot fi ascultate în cauză ca martori, și anume:

  1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
  2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
  3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna din părți;
  4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
  5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.

Dacă în privința cazurilor prevăzute la pct. 1,2, 4 și 5 ale art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă lucrurile sunt clare, în practică se pune problema cazului prevăzut la pct. 3 și anume, când între partea din proces și martor există o relație de dușmănie sau când se sunt prezente legăturile de interese.

Astfel, suntem de părere că în cazul prevăzut de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate face dovada relației de dușmănie sau legăturilor de interese prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 250 din Codul de procedură civilă, și anume: „prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”.

 

 

Curții Constituțională a României, prin Decizia nr. 241/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, statuat că: „În privința interdicției prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă de a nu fi martori cei aflați în legătură de interese cu vreuna din părți, criticată de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta are în vedere prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia. Așadar, interdicția persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părți este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, și este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.

Probele au o importanță deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părți și faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunța o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situații. Acestea se propun în faza inițială a procesului, fiind ulterior puse de către instanță în discuția contradictorie a părților. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviințate numai dacă îndeplinesc aceste condiții [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Te-ar putea interesa și:

Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens”.

 

 

De altfel, referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reține că acesta nu determină neconstituționalitatea normei legale, instanțele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți şi interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului.

În acest caz, la cererea expresă a părții interesate, instanța de judecată nu va dispune ascultarea martorului pe astfel de motive.

În practică, instanțele de judecată au dat eficacitate art. 315 alin. (1) teza a II-a și, în consecință, nu au ascultat martorul care era angajat al instituției publice, care era partea pârâtă în procesul intentat, apreciind că raporturile de muncă sunt în măsură a induce martorului o stare de imparțialitate și subiectivism.

De asemenea, se poate cere respingerea probei cu martori, în cazul în care obiectul litigiului este un act juridic pentru care legea cere forma scrisă, întrucât, potrivit art. 309 alin. (3) din Codul de procedură civilă: În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.

În practica judiciară, s-a statuat că „Angajatorul, întrucât deține toate datele, probele şi informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente”. (a se vedea Sentința civilă nr. 1002 din 10.09.2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani și menținută prin Decizia nr. 32 din 20.01.2015 a Curții de Apel Suceava).

Astfel, instanța în mod corect a apreciat că pârâtul (în speță, angajatorul) poate face dovada legalității și temeiniciei măsurii disciplinare numai prin înscrisurile aflate de dosarul cauzei în faza de cercetare disciplinară, neputând invoca în fața instanței investite alte motive de fapt și nici nu poate invoca administrarea altor probe, inclusiv martori, încât legea cere pentru sancțiunea disciplinară forma scrisă.

Totodată, art. 311 C. proc. civ. prevede că: (3) Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit”. Și pentru acest fapt (când partea nu a identificat în mod lămuritor martorii care urmează a fi audiați și nici nu a precizat teza probatorie) se poate solicita respingerea probei, iar instanța de judecată va respinge proba.

Referințe:

 

[Conținutul prezentului articol nu reprezintă o consultație juridică în temeiul Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, iar site-ul nu își asumă răspunderea pentru conținutul publicat de autori, editori și colaboratori. Pentru consultații juridice, ne puteți contacta aici]



cocirlau-andrei-autor-la-legalup

Ești în siguranță pe site-ul nostru.

LegalUp Innovators at Law utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a LegalUp.ro cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politica privind utilizarea modulelor Cookie și Politica noastră de confidențialitate. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookies.

Privacy Settings saved!
Setari permisiuni

Cookie-urile sunt folosite pe acest site pentru a oferi cea mai bună experiență de utilizator. Dacă continuați, presupunem că sunteți de acord să primiți cookie-uri de pe acest site

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și imbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.

Utilizăm fișiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe website-ul nostru.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Da, Sunt de acord