Aici descoperim
dreptul tehnologiei

Add-a-heading-5.png




În contextul actual, în care Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemie de coronavirus, trebuie să fim responsabili și să respectăm cu strictețe recomandările venite din partea Ministerului Sănătății, precum și din partea Departamentului pentru Situații de Urgență, mai ales că în cursul zilei de luni, președintele Klaus Iohannis va decreta stare de urgență.

Persoanele care vin din zonele marcate cu galben sau roșu (ex. Italia, Spania) sunt obligați să se autoizoleze la domiciliu sau să stea în carantină timp de 14 zile. La punctele de frontieră, aceștia trebuie să completeze niște formulare aprobate de Direcția de Sănătate Publică (DSP).

Ce se întâmplă în cazul în care se furnizează informații neadevărate?

Potrivit disp. art. 326 din Codul penal, declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui funcționar public sau unei unități în care acesta își desfășoară activitatea  în vederea producerii de consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, constituie in fracțiune.

Prin urmare, cine declarate fapte neadevărate (de exemplu, țara/zona din care provin) prin completarea chestionarelor mai sus amintite, riscă închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu, nefiind necesară formularea unei plângeri prealabile.

În plus, în cazul în care nu se vor izola sau nu vor sta în carantină pentru a preveni infestarea cu COVID-19 și a altor persoane, vor răspunde penal și pentru infracțiunea de „zădărnicirea combaterii bolilor” prev. și ped. de art. 352 din Codul penal.

Infracțiunea se poate săvârșii atât cu intenție (fie directă, fie indirectă, în funcție dacă urmărește sau nu producerea rezultatului), când pedeapsa se situează între 6 luni sau 2 ani închisoare sau amendă, cât și din culpă (cu prevedere sau fără prevedere, după caz), când regimul sancționator este mai blând, de la o lună la 6 luni sau amenda.

În ultima vreme au apărut informații privind deschiderea și unor dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii de „comunicarea de informații false” prev. și ped. de art. 404 din Codul penal, care nu se confundă cu falsul în declarații, însă apreciez că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Te-ar putea interesa și: 

 

Astfel, potrivit art. 404 din Codul penal, „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.

Legea nr. 51/1991, republicată, privind securitatea națională a României definește sintagma „siguranță națională” prin dispozițiile art. 1, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.

Or, prin raportare la definiția dată de legiuitor siguranței naționale, apreciez că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de „comunicare de informații false” prev. și ped. de art. 404 din Codul penal, având în vedere că sănătatea publică nu constituie o amenințare la adresa siguranței naționale, nefiind inclusă în cazurile limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991. Drept urmare, dosarele penale deschise cu privire la aceasta infracțiune urmează a fi clasate, în temeiul disp. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală.

Persoanele care nu respectă măsurile impuse de autorități cu privire la coronavirus pot fi sancționate și contravențional. Amenda aplicabilă persoanelor fizice este de la 5.000 lei la 10.000 lei, iar în cazul persoanelor juridice, aceasta este de 10.000 lei și poate ajunge până la 30.000 de lei.

Contravenția este prevăzute de art. 30 lit. h) din Hotărârii Guvernului nr. 875/2011 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normelor din domeniul sănătății publice, care sancționează fapta de „nerespectarea măsurilor speciale instituite în situații epidemiologice deosebite”.

 

Referințe:

 

 

Te-ar putea interesa și:



scales-justice-gavel-sounding-block-object-law-book-working-with-judge-agreement_28283-1323.jpg




Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Sancțiunea disciplinară este un act administrativ individual, întrucât conține o măsuri prin care ia naște, se modifică sau stinge raporturile juridice dintre persoana sancționată, pe de o parte și autoritatea publică, pe de altă parte.

Suspendarea executării sancțiunii disciplinare are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării. Aceasra avea loc, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare”.

Există un caz bine justificat când împrejurările legate de starea de fapt și de drept sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ (de exemplu, lipsa motivării actului, emiterea actului fără a se efectua cercetarea disciplinară, etc.).

Cealaltă condiție, constând în existența unei pagube iminente este îndeplinită dacă prin emiterea sau adoptarea actului administrativ se creează persoanei vătămate un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, funcționarea unei autorități sau a unui serviciu public este perturbată previzibil și grav.

În acest caz, instanța de contencios administrativ-competentă poate să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introducerea acțiunea prin care solicită anularea în tot sau în parte a măsurii disciplinare în termen de 60 de zile, suspendarea va înceta de drept și fără nicio formalitate, astfel cum a reglementat legiuitorul prin dispozițiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Solicitarea de suspendare a sancțiunii disciplinare poate fi solicitată și de reclamant, pentru motivele prevăzut la art. 14 alin. (1) și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea în tot sau în parte a actului atacat. Potrivit art. 15 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2004, „Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată până la soluționarea acțiunii în fond”.

În acest caz, instanța competentă potrivit art. 10 din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.

Sentința prin care se admite cererea de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului nu suspendă executarea. Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive.

 

KIT GDPR Premium

Exemplu:

Situația de fapt: Reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârât pe Primarul municipiului Satu Mare, solicitând instanței de judecată să dispună suspendarea executării Dispoziției nr. 4605/17.04.2008 emisă de pârât privind sancționarea disciplinară a reclamantei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a invocat în cadrul acțiunii principale excepția nulității absolute a sancțiunii disciplinare, având în vedere că în cadrul dispoziției de sancționare nu era descrisă fapta care constituie abatere disciplinară și nici instanța competentă la care poate fi atacat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară.

A arătat reclamanta că, cu toate că în cuprinsul dispoziției este menționat faptul că aceasta se aplică de la data de 01.05.2008 și privește doar retrogradarea în trepte de salarizare conducerea executivă a Poliției Comunitare a dispus și retrogradarea sa din funcție astfel cum rezultă din nota internă. În plus, postul pe care îl ocupase reclamanta a fost scos la concurs, fiind postat la avizierul instituției un anunț în acest sens.

Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de suspendare pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 14 și 15 din Legea nr. 544/2004, Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Soluția instanței: Prin Sentința civilă nr. 243/CA/11 iunie 2008, Secția de Contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Satu Mare a admis cererea de suspendare a executării sancțiunii disciplinare, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.




În considerentele soluției, instanța a arătat că verificând cererea reclamantei sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, s-a constat că cererea de suspendare a dispoziției contestate este legală și temeinică.

În privința existenței cazului bine justificat, s-a apreciat de instanța de judecată, fără a se prejudicia fondul cauzei, că există indicii serioase de nelegalitate a actului administrativ contestat, iar din susținerile reclamantei potrivit cărora s-a trecut la executarea actului, s-a constat că sunt argumente suficiente care să denote existența cazului bine justificat pentru suspendarea sancțiunii disciplinare.

Totodată, s-a arătat că în perioada executării sancțiunii disciplinare reclamanta este privată de o serie de drepturi, prin care drepturile salariale, iar cuantumul valoric al pagubei poate fi cuantificat ca fiind diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv încasate, astfel că s-a apreciat că și condiția privind prevenirea unei pagube iminente este îndeplinită.

Referințe:

 

Te-ar putea interesa și:

 



people-holding-rubber-heart_1150-18576.jpg




În cadrul Noului Cod civil, legiuitorul a instituit o serie de avantaje patrimoniale de care beneficiază soțul sau ambii soți la desfacerea căsătoriei, printre care și obligația de întreținere între foștii soți.

Desfacerea căsătoriei are loc prin divorț, care poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

Divorțul, potrivit art. 373 din Codul civil, poate avea loc:

  1. a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
  2. b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
  3. c) la cererea unui dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
  4. d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Potrivit art. 389 alin. (1) din Codul civil, „Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează”.

Prin urmare, se constată că odată pronunțat divorțul, obligația de întreținere încetează. Totuși, legiuitorul, a prevăzut, prin alineatul (2) al aceluiași articol, că soțul divorțat are dreptul la întreținere, în anumite situații.

KIT GDPR Premium

 

În literatura de specialitate1, s-a statuat asupra condițiilor care trebuie îndeplinite pentru existența acestei obligații, și anume:

  1. a) fostul soț care solicită întreținerea să se afle în nevoie din pricina unei incapacități de muncă, indiferent dacă incapacitatea este totală sau parțială.
  2. b) soțul divorțat are dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei;
  3. c) când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de întreținere de la fostul său soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
  4. d) fostul soț îndreptățit la întreținere să nu se fi căsătorit.
  5. e) fostul soț datorează întreținere dacă are mijloace materiale.

Conform art. 527 alin. (2) din Codul civil, „La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținere se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale”.

Cu privire la obligația de întreținere între foștii soți, în privința probei stării de nevoie, legiuitorul a stabilit că dovada se va putea face cu orice mijloace de probă, oferind soțului îndreptățit la întreținere toate garanțiile necesare pentru exercitarea acestui drept.

Există situații, limitativ prevăzute de lege, în care chiar dacă sunt îndeplinite condițiile statuate în doctrină, anterior arătate, fostul soț nu va putea beneficia de întreținere. Astfel, legiuitorul a reglementat că nu beneficiază de întreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat șa întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

Cererea de chemare în judecată se depune la instanța de tutelă, fiind necesar a fi însoțit de taxă de timbru judiciar în cuantum de 20 lei, potrivit art. 15 lit. f) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Te-ar putea interesa și:

 

Referințe:



figure-man-with-empty-form-form-child-child_72572-548.jpg





Înainte de a vorbi despre drepturile părintelui separat de copil, vom preciza faptul că instanța de tutelă, odată cu pronunțarea divorțului, se va pronunța și asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori. În cadrul deciziei, se va ține seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților pe care îi ascultă.

Cum după divorț părinții nu mai locuiesc împreună, părintele separat de copil prin hotărâre judecătorească sau, după caz, prin învoiala ambilor părinți, are dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Potrivit dispozițiilor art. 401 alin. (2) din Codul Civil, „în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil”.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în art. 18 alin. (1), prezintă modalitățile prin care se pot realiza relațiile personale și se pot exercita drepturile părintelui separat de copil, și anume:

  • întâlniri ale copilului cu părintele;
  • vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
  • găzduirea copilului, pe o perioadă determinată, de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului;
  • corespondența ori altă formă de comunicare cu copilul;
  • transmiterea de informații copilului cu privire la părintele care are dreptul de a menține relații personale cu copilul;
  • transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele care are dreptul de a menține relații personale cu copilul;
  • întâlniri ale copilului cu părintele într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relații personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.

KIT GDPR Premium

 

Te-ar putea interesa și:

 

Drepturile părintelui separat de copil. Exemplu:

Situația de fapt. Tatăl, părintele care a fost separat de copil ca urmare a divorțului, a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu mama copilului, în calitate de pârât, încuviințarea dreptului de a păstra legături personale cu minorul, fiul reclamantului, prin stabilirea unui program de vizite, cu luarea copilului la domiciliul său, după cum urmează:

  • în prima și a treia săptămână din lună, de vineri de la 19:00, până duminică la ora 19:00;
  • în fiecare vacanță de iarnă, în perioada 22-27 decembrie a fiecărui an impar și în perioada 26-31 decembrie a fiecărui an par;
  • în fiecare vacanță de primăvară, câte 3 zile, începând cu cea de-a doua zi de Paști;
  • în fiecare vacanță de vară, în perioada 1 iulie-1 august;
  • în ziua următoare zilei de naștere a minorului, în fiecare an;
  • în ziua onomastică a minorului, în fiecare an.

Reclamantul a arătat că după desfacerea căsătoriei, autoritatea părintească asupra minorului este exercitată în comun, iar locuința este stabilită la mamă. Arată că este în măsură a asigura acestuia un program corespunzător de odihnă, hrană, etc., fiind sprijinit și de mama sa- bunica paternă.

Pârâta, mama minorului, a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord ca minorul să păstreze legăturile personale cu tatăl său, fapt ce a și permis de la despărțire până în prezent, însă reclamă comportamentul agresiv și violent al reclamantului, pe fondul consumului de alcool. Consideră că tatăl reclamant nu este în măsură să asigure îngrijirea sigură a minorului, având în vedere și vârsta fragedă (3 ani), arătând că de fiecare dată când minorul a rămas în vizită la reclamant s-a îmbolnăvit.

Soluția instanței. În cadrul Sentinței civile nr. 3897 din data de 03.04.2015 pronunțată de Judecătoria Constanța, s-a reținut faptul că relațiile între părți sunt tensionate și în prezent. La pronunțarea sentinței, s-a avut în vedere că pârâta nu și-a dovedit nicio susținere (consumul de alcool al tatălui, violențe exercitate față de minor, cele exercitate față de mamă nemaifiind de actualitate, acesta fiind motivul divorțului), precum și ancheta psihosocială realizată la locuința reclamantului, în care s-a evidențiat că beneficiază de condiții bune pentru primirea și găzduirea fiului său.

Instanța a hotărât admiterea acțiunii civile formulate de reclamant, pentru ca relația tată-fiu să nu fie afectată, s-a apreciat a fi suficient să se acorde reclamantului posibilitatea de a păstra legături personale cu minorul, cu posibilitatea preluării acestuia la locuința tatălui, după următorul program:

 


  • în prima și a treia săptămână din fiecare lună, de sâmbătă până duminică;
  • în fiecare vacanță de primăvară, câte 3 zile, începând cu cea de-a doua zi de Paști;
  • în vacanța de vară, astfel: în anii impari – în perioada 01 iulie – 15 iulie și în perioada 01 august – 15 august, ar în anii pari – în perioada 16 iulie – 31 iulie și în perioada 16 august – 31 august;
  • în vacanța de iarnă, în perioada 22-26 decembrie a fiecărui an impar și în perioada 27-31 decembrie a fiecărui an par;
  • în ziua următoare zilei de naștere a minorului, respectiv în ziua de 23 februarie a fiecărui an;
  • în ziua de onomastică a minorului, respectiv în ziua de 30 noiembrie a fiecărui an.

Pentru fiecare din perioadele de vizitare astfel stabilite, s-a hotărât că preluarea copilului de la locuința mamei să se facă începând cu ora 10:00, iar revenirea să se facă până la ora 19:00.

Instanța a apreciat că programul încuviințat (ușor modificat față de cel solicitat de reclamant) este de natură a satisface atât nevoia tatălui de a fi în prezența fiului său, cât mai buna desfășurare a programului minorului, specific copiilor de vârsta acestuia.

S-a atras atenția asupra faptul că important este ca părinții, trecând peste orice disensiune între ei, să încerce, urmărind în mod special interesul minorului, să îi inducă acestuia, în mod constant, convingerea că trebuie să păstreze legături firești și cu părintele la care nu locuiește, făcându-l să priceapă, odată cu înaintarea în vârstă, adevăratul rol al părintelui în viața sa.

În considerente, instanța a ținut să avertizeze reclamantului asupra faptul că dacă se va dovedi în fața instanței de tutelă că acesta își neglijează fiul, atunci când acesta se află în îngrijirea sa, ori că, prin consumul de alcool (inclusiv prin conducerea autoturismului sub influența alcoolului), îi primejduiește viața ori sănătatea, se va putea reveni asupra modului încuviințat prin această hotărâre privind păstrarea legăturilor cu minorul.

În drept. S-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești dispozițiile art. 263 alin. (1), art. 401 alin. (1) și (2) și art. 496 alin. (5) din Codul civil.

 

Referințe:

  • 263 alin. (1), art. 264, art. 401 alin. (1) și (2), art. 496 alin. (5) din Codul Civil;
  • 18 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

 

Te-ar putea interesa și:



book-with-green-board-background_1150-3837.jpg





În sistemul de educație se întâmplă din ce în ce mai frecvent abuzuri față de elevi, beneficiarii primari ai educației, tocmai de către personalul didactic și didactic de conducere al unităților de învățământ, care ar trebui să formeze personalitatea elevilor, nu să o degradeze, iar elevii au posibilitatea de a solicita sancționarea disciplinară a profesorilor.

Legea nr.1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, enunță, prin dispozițiile art. 3 alin. (4), idealul educațional al școlii românești, care „constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”.

Personalul didactic este responsabil cu instruirea și educația elevilor, însă uneori în cadrul procesului instructiv-educativ apar manifestări neconforme cu rolul de cadru didactic, manifestări care nu fac cinste unui profesor, care încă din cele mai vechi timpuri, avea și are un rol de exemplaritate pentru ceilalți.

Este inadmisibil ca în prezent un cadrul școlar să lovească un elev, să-l jignească, să-l umilească sau, mai grav, să-l sancționeze disciplinar pentru că solicită a-i fi respectat drepturile prevăzute de lege.

 

 

Potrivit art. 280 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, „personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum și cel de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportament care dăunează interesului învățământului și prestigiului unității/instituției, conform legii”.

Legiuitorul reglementând astfel faptele pentru care intervine răspunderea disciplinară a cadrelor școlare, a creat persoanelor interesate posibilitatea de a sesiza o multitudine de fapte care se pot săvârși în timpul programului școlar. Soluția este cea corectă, având în vedere că faptele ilicite ce se pot săvârși sunt diverse și nu puteau fi cuprinse în totalitate prin enumerarea unor cazuri limitativ prevăzute de lege.

Orice persoană poate sesiza unitatea de învățământ/ instituția de învățământ cu privire la săvârșirea unei fapte ce poate constitui abatere disciplinară. Sesizarea se face în scris și se va înregistra la registratura unității/ instituției de învățământ.

Statutul elevului, aprobat prin OMENCȘ nr. 4742/10.08.2016, reglementează, prin art. 14 lit. f), îndatorirea elevilor de a sesiza autorității competente orice ilegalități săvârșite în desfășurarea procesului de învățământ și a activităților conexe ale acestuia. Deci, elevii au obligația morală de a sesiza abaterile disciplinare săvârșite de cadrele școlare, indiferent dacă faptele ilicite sunt îndreptate împotriva elevului în cauză sau unui coleg, după caz.

Te-ar putea interesa și:

 


Cu privirea la sancționarea disciplinară, ar mai fi de mennționat că odată sesizată fapta care poate constitui abatere disciplinară, prin decizia consiliului de administrație al unității de învățământ sau, după caz, a ministrului educației, tineretului și sportului, se vor constitui comisii de cercetare a prezumatelor abateri disciplinare, în funcție de calitatea persoanei reclamată, după cum urmează:

  1. a) pentru personalul didactic, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;
  2. b) pentru personalul de conducere al unităților de învățământ preuniversitar, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea. Din comisie va face parte și un inspector din cadrul inspectoratului școlar județean/ al municipiului București.
  3. c) pentru personalul de îndrumare și de control din cadrul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;
  4. d) pentru personalul de conducere al inspectoratelor școlare județene/al municipiului București, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea.

Pentru a stabili dacă este necesară sancționarea disciplinară, comisia de cercetare a prezumatelor abateri disciplinare va stabili faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției, precum și orice alte date concludente.

KIT GDPR Premium

 

Potrivit art. 280 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, audierea celui cercetat și verificarea apărării acestuia sunt obligatorii. Totuși, refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deși a fost înștiințat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum și de a da declarații scrise se constată prin proces-verbal și nu împiedică finalizarea cercetării.

În termen de 30 de zile de la constatarea abaterii, se va comunica decizia, care va fi consemnată în condica de inspecții sau la registratura generală a unității/instituției de învățământ.

Sancționarea disciplinară este reglementată prin dispozițiile art. 280 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare, așadar sancțiunile care se pot lua față de personalul didactic care a săvârșit abateri disciplinare. Sancțiunile, care se iau în raport cu gravitatea faptei, sunt:

a) observație scrisă;

b) avertisment;

c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control, cu până la 15%, pe o perioadă de 1-6 luni;

d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare sau pentru obținerea gradelor didactice ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control;

e) destituirea din funcția de conducere, de îndrumare și de control din învățământ;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Persoanele încadrate în unitățile de învățământ au dreptul de a contesta decizia de sancționare disciplinară, în termen de 15 zile de la comunicare, la colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul școlar. Personalul de conducere, de îndrumare și de control din inspectoratele școlare și din Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, care a fost sancționat, are dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul central de disciplină al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Dreptul persoanelor sancționate de a se adresa instanțelor de judecată competente este garantat.

Referințe:

  • 3 alin. (4) și articolele 280, 281 și 282 din Legea nr. 1/2011, Legea educației naționale, cu modificările și completările ulterioare;
  • 14 lit. f) din Statutul elevului, aprobat prin OMENCȘ nr. 4742/10.08.2016.


people-holding-rubber-heart_1150-18576.jpg




Revocarea donației pentru ingratitudine este reglementată în Codul civil, prin art. 985 definește donația ca fiind contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.

Contractul de donație, astfel cum rezultă și din definiția dată de legiuitor, are un caracter unilateral, dând naștere la obligații, în principiu, numai în sarcina donatorului.

În literatura de specialitate, s-a arătat că „donatarul are o obligație morală de recunoștință față de donator, însă neîndeplinirea acesteia nu atrage în mod direct nicio sancțiune”.

În ipoteza în care obligația morală de recunoștință este încălcată de donatar, donația va putea fi revocată pentru ingratitudine, potrivit art. 1020 din Codul civil.

Cazurile în care intervine revocarea donației pentru ingratitudine

Art. 1023 din Codul Civil reglementează, în mod limitativ, cazurile în care se poate dispune revocarea donației pentru ingratitudine, și anume:

a) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind alții că intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;

b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator;

c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donației.

 

Te-ar putea interesa și:

 

Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine

Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine are un caracter strict personal, putând fi introdusă numai de donator împotriva donatarului.

Cu toate acestea, art. 1024 din Codul civil, în alineatul (2) teza a II-a, reglementează situația în care donatarul moare după data introducerii acțiunii. Astfel, în această situație de excepție, acțiunea civilă va putea fi continuată împotriva moștenitorilor donatarului.

O altă situație de excepție este cea reglementată de alineatul (3) al art. 1024 din Codul civil, care prevede situația în care donatorul decedează anterior împlinirii termenului de prescripție al acțiunii în revocarea donației, fără să îl fi iertat pe donator. În această ipoteză, moștenitorii donatorului vor putea introduce acțiunea. De asemenea, textul legal, prevede că moștenitorii pot introduce acțiunea în revocare în termen de un an de la data morții donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.

Dreptul la acțiunea prin care se solicită revocarea donației pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an. Termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de ingratitudine.

În doctrină, s-a arătat că acțiunea în revocarea donației nu are un caracter obligatoriu, donatorul având posibilitatea de a-l ierta pe donatar.

 

 

Efectele revocării donației

Efecte generale ale revocării

– în caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei;

– în urma revocării donației pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.

Efectele speciale ale revocării:

– potrivit art. 1026 din Codul civil, „revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privința drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună-credință și nici asupra garanțiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalități de publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente”.

 

Referințe:

  • 985, art.1020, art. 1023, art.1024 și articolele 1025 și 1026 din Codul Civil;
  • Moțiu, Curs universitar. Contractele speciale, ediția a VII-a, revăzută și adăugită, editura Universul Juridic, 2017, p. 123-124, p. 150-155.

 

 

KIT GDPR Premium



bride-holds-wedding-bouquet-her-hands_78826-2236.jpg





Cu toții ne-am întrebat dacă scenariile din filmele americane, în care o persoană se poate opune la căsătorie, se poate întâmpla sau este doar ficțiune, de aceea în prezentul articol vom vorbi despre opoziția la căsătoei. Răspunsul îl găsim în dispozițiile Codului Civil – Cartea a II-a – Despre căsătorie, dar și în dispozițiile Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

Înainte de încheierea căsătorie, viitorii soți trebuie să încheie o declarație de căsătorie, în care vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie ales, precum și regimul matrimonial.

Declarația de căsătorie va fi publicată, în extras, de ofițerul de stare civilă în aceeași zi în care este primită, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează a se încheia căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Potrivit art. 283 alin. (2) din Codul Civil, „Extrasul de pe declarația de căsătorie cuprinde obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării”.

 

 

În literatura noastră de specialitate, opoziția la căsătorie a fost definită ca fiind actul prin care o persoană, fără a fi nevoită să dovedească un interes, informează ofițerul de stare civilă cu privire la existența unui impediment legal sau la neîndeplinirea unei cerințe a legii pentru încheierea căsătoriei.

Din cuprinsul art. 285 din Codul Civil se deduc condițiile de valabilitate ale opoziției:

  • trebuie să fie făcută în scris;
  • individul nu trebuie să demonstreze vreun interes, reglementarea din Codul Civil referindu-se la orice persoană;
  • prin opoziție trebuie să se invoce existența unui impediment legal la încheierea căsătoriei sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite;
  • la cererea prin care se opune căsătoriei, individul trebuie să anexeze sau să menționeze dovezile pe care se întemeiază.

Totuși, opoziția care nu îndeplinește cerințele sus-menționate, așa numita opoziție neregulată, va avea valoarea unei informații pe care ofițerul de stare civilă va fi obligat să o verifice.

 

Te-ar putea interesa și:

KIT GDPR Premium

 

Ofițerul care a primit opoziția are obligația de a verifica aspectele semnalate sau a vedea dacă este sau nu întemeiată. În principiu, se solicită informații de la starea civilă de la locul nașterii celor doi soți, întrucât pe marginea certificatelor de naștere se fac mențiuni privind căsătoria, divorțul, adopția, etc.

Diferența dintre opoziția făcută cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și opoziția neregulată constată în faptul că, în privința celei dintâi, ofițerul, după ce a verificat informațiile furnizate, va fi obligat să emită o soluție de admitere sau, după caz, de respingere a opoziției, pe când, în privința opoziției neregulate, această formalitate nu mai trebuie îndeplinită.

În cazul opoziției întemeiate, ofițerul de stare civilă va refuza încheierea căsătoriei. În plus, la cererea expresă a părții, va transmite actele judecătoriei de tutelă pentru a hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria, în temeiul art. 9 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

Dacă opoziția la căsătorie se dovedește neîntemeiată, dar cu toate acestea, căsătoria nu s-a încheiat la data fixată, soții pot pretinde de la persoana care a făcut opoziția și a întârziat celebrarea căsătoriei, cu rea-credință, despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

 

Referințe:

 

 

Te-ar putea interesa și:



facebook-reactions-like-3d-render_122462-2-1.jpg

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios administrativ și fiscal, a statuat în cadrul Deciziei nr. 4546 din data de 27 noiembrie 2016, că Facebook este spațiu public.

În speță, reclamantul, care era director al cancelariei Instituției Prefectului Mureș, a postat pe profilul personal de facebook mesajul „Arbeit macht frei – asta să înțeleagă protestatarii”, iar prin Hotărârea nr. 60 din data de 22.02.2012, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 RON, reținându-se, printre altele, că: „În ceea ce privește caracterul public al faptei, s-a apreciat ca fiind temeinice și legale reținerile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din hotărârea atacată, întrucât rețeaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuță poștală electronică”.

Astfel, Înalta Curte a răspuns criticii invocate de reclamant, referitoare la lipsa caracterului public al faptei, arătând că Facebook este spațiu public deoarecce „nu poate fi primită, în condițiile în care comportamentul discriminatoriu a fost săvârșit on-line (cu acces public). Or, este indiscutabil că fapta constând în sloganul postat pe pagina rețelei de socializare îndeplinește exigența juridică privind „caracterul public” întrucât mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștință a utilizatorilor publici ai paginii și inclusiv a categoriei protestatarilor”.

Un alt argument pentru care Facebook este spațiu public a fost acela că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima și cu atât mai puțin controla întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială.

 

 

Apreciez că, numai profilul de utilizator de pe Facebook este spațiu public, în timp ce, indiscutabil, Facebook Messenger nu poate fi considerat un spațiu public, având în vedere că este o cutie poștală electronică pe care utilizatorul o controlează, conținutul mesajelor fiind cunoscute doar de către acesta și destinatar, publicul neavând acces.

Chiar Înalta Curte a statuat că „nu se poate reține că rețeaua de socializare B. ar fi un spațiu privat comparabil cu o cutie poștală electronică, întrucât cutia poștală electronică este controlabilă de către proprietar, sub aspectul conținutului informațional transmis, respectiv depozitat, în timp ce B. este o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși”.

În plus, nu se poate considera și că Facebook Messenger este spațiu public, întrucât se circumscrie corespondenței electronice, care este ocrotită prin art. 8 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, a arătat că art. 8 din Convenție nu garantează doar dreptul la secretul corespondenței scrise, ci și a corespondenței electronice, considerată drept noutate, astfel încât să realizeze o protecție efectivă a dreptului la viață privată a individului.

Totodată, o serie de consecințe reies după pronunțarea Deciziei nr. 4546 din data de 27.11.2019 de către ÎCCJ. Astfel, infracțiunile care au drept element constitutiv „spațiul public” se pot săvârși în mediul online, pe rețeaua de socializare Facebook, asemenea și faptele contravenționale. Nu în ultimul rând, postările de pe Facebook pot constitui temei al răspunderii civile delictuale, dacă prin conținutul mesajelor sunt aduse ingerințe dreptului la onoare, la demnitate, etc.

KIT GDPR Premium

 

Spre exemplu, infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă prevăzută de art. 371 din Codul Penal, poate fi săvârșită pe Facebook, dacă prin mesajele postate se proferează amenințări sau se aduc atingeri grave ale demnității persoanelor, se tulbură ordinea și liniștea publică. De asemenea, dacă prin mesajele postate se incită publicul la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se vor întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 369 din Codul penal, iar făptuitorul va fi tras la răspundere penală.

Răspunderea civilă delictuală ar putea intervenii, de exemplu, în cazul în care prin mesajele postate pe rețeaua de facebook se aduc injurii și/sau jigniri (calomnii) unei persoane publice, astfel încât îi este încălcat dreptul la reputație sau onoare, creându-i prejudicii de imagine. În acest caz, având în vedere valorile ocrotite, persoana va fi îndreptățită să solicite instanței obligarea persoanei care a postat mesajul pe Facebook la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Așadar, Facebook nu mai este doar un spațiu online de socializare după decizia definitivă pronunțată de ÎCCJ, ci este un spațiu public în care se pot săvârși infracțiuni și contravenții, dacă nu avem grijă la mesajul postat. Prin decizia pronunțată, Înalta Curte nu a urmărit îngrădirea dreptului utilizatorilor Facebook la libertatea de exprimare, ci la prevenirea săvârșirii de fapta anti-sociale în mediul online. Nu suntem cenzurați, ci suntem protejați pe Facebook!

 

Nouă ne place să scriem despre Facebook. Te-ar putea interesa și:



nature-animal-goat-head-colorful_1138-164.jpg

Vânzarea bunului altuia a existat dintotdeauna, însă nu am avut în Codul civil o astfel de reglementare până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care a reglementat acest tip de vânzare în art. 1683.

Potrivit art. 1683 alin. (1) din Codul civil, „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil încheiat, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”.

Cu alte cuvinte, contractul de vânzare încheiat de un vânzător neproprietar cu privire la un bun care îi aparține altei persoane este valabil dacă respectă condițiile generale de valabilitate ale contractului de vânzare, și anume:

  • părțile să aibă capacitatea de a contracta;
  • consimțământul să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză;
  • un obiect determinat și licit;
  • o cauză licită și morală.

În plus, pentru ca vânzarea bunului altuia să fie valabilă, ar trebui ca vânzătorul neproprietar să transmită dreptul de proprietate către cumpărător, iar în cazul neexecutării obligației, cumpărătorul va putea cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, dar și daune-interese după caz.

 

KIT GDPR Premium

 

Cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de precizat și că acel contract de vânzare încheiat de vânzătorul neproprietar nu îi este opozabil adevăratului proprietar, fiindu-i păstrate intacte, celui din urmă, drepturile sale asupra bunului care a făcut obiectul vânzării, astfel încât poate să îl revendice de la cumpărător, fără a fi necesară constarea nulității absolute sau relative a contractului încheiat între vânzătorul neproprietar și cumpărător. Astfel, în această situația, cumpărătorul de bună-credință se va putea îndrepta împotriva vânzătorului neproprietar pentru recuperarea prejudiciului.

O situație aparte este întâlnită în cazul în care un singur coproprietar a vândut bunul proprietate comunică, întrucât art. 641 alin. (4) din Codul civil reglementează obligativitatea încheierii oricăror acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, numai cu acordul tuturor coproprietarilor.

Tot cu privire la vânzarea bunului altuia, ar mai fi de menționat faptul că în cazul în care coproprietarul nu poate transmite întregul bun, cumpărătorul poate cere fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte care a putut fi transmisă, fie rezoluțiunea contractului, în situația în care cumpărătorul nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi întregul bun. În anumite situații, se pot solicita și daune-interese.

În literatura de specialitate s-a arătat că „dacă cumpărătorul a încheiat contractul cunoscând că nu îi aparține în întregime vânzătorului, el nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare, căci pentru el vânzarea are caracter aleatoriu”.

Totuși, ceilalți coproprietari pot ratifica vânzarea bunului altuia, astfel încât cumpărătorul va dobândi proprietatea exclusivă a întregului bun.

 

Te-ar putea interesa și:



emojis-messages_53876-89777.jpg

Articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, în care este înglobată și protecția corespondenței, astfel încât „orice persoană are dreptul la respectarea […] corespondenței sale”.

Convenția face referire la „corespondență”, ceea ce creează incertitudine privind sfera în care se aplică. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul hotărârilor pronunțate, a stabilit că art. 8 din Convenție ocrotește, pe lângă corespondența scrisă, și corespondența prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanță și corespondența electronică.

În temeiul paragrafului 2 al art. 8 din Convenție, statele pot să restrângă, într-o anumită măsură, drepturile prevăzute la paragraful 1, însă ingerințele trebuie:

  • să fie prevăzute de lege;
  • să fie necesare într-o societate democratică;
  • ingerința să aibă un scop legitim.

În literatura de specialitate s-a arătat că ingerințele sunt permise numai dacă privesc siguranța națională, apărarea ordinii și prevenirea săvârșirii de infracțiuni, însă și aceste ingerințe trebuie reglementate expres și în mod precis. În plus, „legea trebuie să prevadă cu precizie care tipuri de infracțiuni permit o atare ingerință din partea statului”.

 

KIT GDPR Premium

 

Problema ascultărilor telefonice a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a constatat încălcări ale prevederilor art. 8, care au intervenit în cazul interceptărilor telefonice.

În jurisprudența Curții, s-a constat anumite elemente care demonstrau încălcări ale prevederilor art. 8, care sunt folosite, în prezent, drept criterii pentru a se constata violarea art. 8 de către autorități în privința interceptărilor telefonice. Astfel, în cauzele Kruslin c. Franței (1990) și Huving c. Franței (1990), Curtea a constatat că o serie de fapte care au fost în măsură să încalce reclamanților dreptul la respectarea vieții private și de familie. Statului pârât i-au fost imputate următoarele fapte:

  • nu au determinat clar persoanele a căror convorbiri erau interceptate;
  • nu erau stabilite limite privind perioada în care se efectuau interceptările;
  • nu existau reglementări privind redactarea procesului-verbal de consemnare a interceptărilor;
  • nu existau prevederi privind modalitățile în care benzile ce conțineau înregistrările trebuiau distruse.

Problema corespondenței electronice o vom analiza prin prisma dreptului la intimitate la locul de muncă. Astfel, angajatul, la locul de muncă, trebuie să se bucure de ocrotirea corespondenței electronice private, similar corespondenței scrise. Pentru a beneficia de acest drept, această corespondență care este transmisă sau deschisă în timpul programului de muncă de pe computerul angajatorului, trebuie să fie marcată în acest sens.

În cauza Copland c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2007), Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție pe motivă că angajatorul colecta și păstra informații personale despre angajat, constând în folosirea telefonului mobil, al e-mailului și a internetului în timpul programului de lucru, fără ca acesta să fie înștiințat în prealabil.

Curtea a constatat violarea art. 8 din Convenție pentru că ingerința nu era prevăzută de lege, astfel încât nu s-a mai pronunțat și asupra scopului legitim avut de angajator și dacă ingerința era necesară într-o societate democratică.

Într-o altă cauză de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, România a fost condamnată pentru violarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, pe motiv că reclamantul nu a fost înștiințat în prealabil de întinderea și natura supravegherii corespondenței electronice private de la locul de muncă. În fapt, reclamantul nu a fost concediat pentru abateri disciplinare constând în folosirea resurselor companiei angajatoare în scop personal, fără a cunoaște faptul că este supravegheat, angajatorul având acces inclusiv la conținutul mesajelor sale private.

 

Te-ar putea interesa și: