Alienarea parentală sau abuzul asupra copilului a fost înțeles la nivel de legislație, dar și la nivel de practică judiciară, drept ,,orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de copilul minor, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”. Cadrul normativ care reglementează această materie este reprezentat de Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În cele ce urmează vom analiza conceptul precizat, prin raportare atât la legislația națională, cât și la sfera practică – hotărârile instanțelor de judecată.
Alienarea parentală – fenomen cu aplicabilitate în România
Alienarea parentală este un fenomen întâlnit și reflectat atât la nivel național, cât și la nivel internațional. La nivel de doctrină, alienarea parentală a fost definită ca fiind ,,procesul și rezultatul manipulării psihologice a unui copil, prin care acesta arată teamă nejustificată, lipsă de respect sau ostilitate față de un părinte sau un alt membru al familiei”. Înstrăinarea sau alienarea copilului față de părinte cuprinde mai multe modalități, astfel că înstrăinarea copilului se poate manifesta prin mai multe modalități: frică, lipsă de respect sau ca ostilitate față de părinte – și se poate extinde la rude sau părți suplimentare.
Înstrăinarea sau alienarea parentală se prezumă că poate avea loc în orice unitate familială, dar se consideră că are loc cel mai adesea în contextul separării familiei, în special atunci când sunt implicate procedurile judiciare. Procedurile judiciare ce implică minori sunt în mod categoric afectate de acest fenomen, fiind extrem de dificil pentru aceștia să participe la o atare ruptură. În mod special, atunci când divorțul are loc în fața instanțelor de judecată, minorii percep toate aceste acțiuni procesuale ca fiind de natură să distrugă tot ceea ce a fost clădit în mod frumos și armonios până atunci. Brusc, relația cu unul dintre părinți se preschimbă în program de vizitare, ajungând până la punctul în care să se producă o distanțare completă.
Fenomenul de alienare parentală a fost descris prima dată in 1976, iar dinamica fenomenului se referă la o situație în care un copil respinge în mod nejustificat părintele ce nu deține custodia copilului.
Fenomenul de alienare parentală sau de ,,abuz asupra copilului” este conturat la nivel de legislație prin intermediul Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În speță, art. 94 prevede faptul că prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, și se clasifică drept abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic.
Te-ar putea interesa și:
De asemenea, relevant în acest sens este și art. 96, reflectat prin intermediul unei obligații și al unei competențe, astfel:
- orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv;
- pentru semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei direcții generale de asistență socială și protecția copilului se înființează obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr va fi adus la cunoștința publicului.
Pentru a înțelege cât mai bine acest proces – care se răsfrânge și la nivel național – ne vom raporta la practica instanțelor de judecată din România. În acest sens este relevantă Sentința nr. 3533/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorul 6 București, în data de 14.05.2015, în dosarul nr. 3533/2015.
În speța dată, reclamantul T. M., în contradictoriu cu pârâta T. G. a solicitat, în baza Legii nr. 272/2004 actualizată, art. 20, alin. (1) și alin. (2) următoarele:
- impunerea numitei G.M. a unei amenzi de 1000 lei pe ziua de întârziere până la executarea obligației privind respectarea programul de vizită hotărât de instanță prin Decizia Civila nr. 373/20.06.2013, întrucât a refuzat punerea în aplicare și respectarea programului de menținere a relațiilor personale ale minorului T. R. G. cu tatăl său și familia acestuia;
- depunerea unei garanții reale sau personale de către pârâta T. G. în valoare de 30.000 lei, în vederea menținerii relațiilor personale cu minorul sau, după caz, la încetarea programului de vizitare.
În fapt, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr. 6173/24.09.2010, Judecătoria Sectorului 5 a obligat pârâta să permită să aibă legături personale cu minorul T. R. G., în sensul luării acestuia la domiciliul său, în prima și a treia săptămână din lună, de sâmbăta de la ora 10,00 până duminica, ora 18,00, două vacanțe de câte 7 zile vara/iarna și sărbătorile legale alternativ câte o zi la fiecare părinte.
Începând cu luna martie a anului 2011, moment în care pârâta și minorul R. au părăsit domiciliul, la 6 luni după pronunțarea divorțului, pârâta a început un amplu proces de alienare parentală (abuz emoțional) asupra copilului lor și a familiei paterne – conform susținerilor reclamantului.
În acest sens, s-a efectuat un raport psihologic, care a fost depus la dosarul cauzei.
În urma raportului psihologic s-au confirmat cele sesizate de către reclamant în plângerea de la DGASPC sector 6, respectiv ,,există o stare de tensiune între tată și fiu datorată unei comunicări defectuoase și a unei slabe susțineri a relației tată-fiu din partea mamei”. Recomandările DGASPC de consiliere psihologică ale minorului dar și recomandarea ajutorului de specialitate pentru mamă, au fost refuzate de pârâtă, cum de altfel aceasta din urmă a refuzat și consilierea parentală – în baza aprecierilor efectuate de către DGASPC.
Instanța a apreciat faptul că, potrivit art. 89 (1) din Legea nr. 272/2004, ,,prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”.
Instanța a reținut faptul că, în cauza de față, având ca obiect ordonanță președințială, s-a pus în discuție executarea unei obligații de a face, prin constrângerea debitorului la plata de amenzi civile sau penalități – în condițiile în care o cerere similară, având același conținut, a format obiectul altui dosar.
De asemenea, s-a reținut faptul că procedura inițiată de reclamant, anume cea a ordonanței președințiale, poate fi promovată pentru „înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări” însă, în materia executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori codul de procedură civilă, sunt instituite alte proceduri speciale de înlăturare a impedimentului invocat de reclamant pe calea ordonanței președințiale – în funcție de persoana care se opune executării obligației de a face, respectiv:
- procedura aplicării penalităților atunci când însuși debitorul este cel care nu se conformează somației executorului judecătoresc, urmată de procedura penală declanșată de executorul judecătoresc, dacă nici după aplicarea penalităților debitorului nu-și îndeplinește obligația;
- procedura consilierii psihologice urmată de aplicarea penalităților în condițiile dacă minorul este cel care refuză executarea.
Practica instanțelor de judecată este relevantă în această situație în ceea ce privește modalitatea în care instanța de judecată definește alienarea parentală, prin raportare la legislația națională. În sensul precizat, fără a verifica dacă aceasta subzistă sau nu în cauza dată, instanța de judecată a conturat alienarea parentală sau abuzul asupra copilului drept orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
