Acțiunea în revendicare este o acțiune reală pentru recunoașterea dreptului de proprietate. Într-adevăr, fără mijloace de protecție, dreptul de proprietate privată ar rămâne o simplă iluzie. Dintre toate mijloacele de apărare a dreptului de proprietate privată, acțiunea în revendicare este, astfel cum s-a afirmat în doctrină, „cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pentru că ea apare ca posibilitatea juridică ce îi permite titularului să își apere dreptul său real asupra bunului și să pretindă restituirea lui de la cel care îl stăpânește fără temei”[1]. O definiție interesată oferită în doctrină este următoarea: „acțiunea prin care cel ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv”[2]. Pe scurt, se afirmă deseori că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar[3].
Acțiunea în revendicare este prevăzută la art. 563 Cod Civil. În doctrină, acțiunea în revendicare a mai fost definită și ca „acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut stăpânirea bunului său, cere restituirea acestui bun de la cel care îl deține fără temei juridic”[4]. Astfel cum se poate observa din textul anterior, bunul poate fi revendicat nu doar de la posesor, ci și de la orice altă persoană care îl deține fără drept (i.e. un detentor precar)[5]. În situația în care persoana este un detentor precar, proprietarul are la dispoziție două acțiuni: (i) o acțiune personală, izvorâtă din contractul încheiat cu detentorul precar; și (ii) o acțiune în revendicare. Acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de către titularul dreptului de proprietate[6]. Acțiunea în revendicare poate fi o acțiune în revendicare imobiliară (revendicarea unui bun imobil) sau o acțiune în revendicare mobiliară (revendicarea unui bun mobil). În situația coproprietății, fiecare coproprietar poate formula singur o acțiune în revendicare cu privire la bunul comun (art. 643 Cod Civil).
Acțiunea în revendicare – caractere juridice
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă[7]. Fiind o acțiune reală, acțiunea în revendicare poate fi pornită împotriva oricui deține un bun fără drept[8]. Fiind o acțiune petitorie, ea se deosebește de acțiunea posesorie deoarece, pentru admiterea acțiunii în revendicare, este necesară stabilirea existenței dreptului de proprietate[9]. Cu alte cuvinte, pentru admiterea acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să facă dovada că este proprietar. Astfel cum s-a explicat în doctrină, „acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie. Prin aceasta ea se deosebește de acțiunile posesorii. Pe când acțiunea posesorie tinde numai la păstrarea sau redobândirea posesiei materiale, fără a se ocupa de existența dreptului de proprietate al posesorului, revendicarea, ca acțiune posesorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni”[10]. Astfel cum prevede art. 563 Cod Civil, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
Care sunt efectele admiterii acțiunii în revendicare?
Efectele admiterii acțiunii în revendicare sunt indicate la art. 566 Cod Civil, aceste efecte fiind, în principiu, următoarele: (i) pârâtul este obligat să restituie bunul; (ii) pârâtul va fi obligat să restituie fructe și producte; (iii) reclamantul va fi obligat să restituie cheltuielile necesare pentru perceperea fructelor și a productelor; (iv) restituirea cheltuielilor utile.
- În ceea ce privește primul efect indicat mai sus (pârâtul este obligat să restituie bunul), ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va restitui bunul în natură. Ca urmare, bunul va reveni în patrimoniul reclamantului liber de eventualele sarcini instituite de pârât asupra bunului[11]. Ce se întâmplă dacă bunul a pierit și nu mai poate fi restituit în natură? În doctrină s-a arătat că, într-o asemenea situație, „obligația de restituire se schimbă într-o obligație de dezdăunare. Astfel, dacă lucrul a pierit din culpa pârâtului sau a fost înstrăinat, acesta din urmă va fi obligat să îi plătească reclamantului dezdăunarea. Atunci când bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră, pârâtul nu va datora despăgubiri, indiferent că a fost posesor de bună sau de rea-credință”[12]. În situația în care bunul a pierit sau a fost înstrăinat, despăgubirea se va acorda pe tărâmul răspunderii civile delictuale[13].
- Art. 566 alin. (2) Cod Civil prevede faptul că posesorul de rea-credință și detentorul precar vor fi obligați, la cerere, să restituie fructele produse de bun. Per a contrario, posesorul de bună-credință nu va fi obligat la restituirea fructelor. În privința productelor, Codul Civil este clar: atât posesorul de bună-credință, cât și cel de rea-credință trebuie să restituie productele sau contravaloarea acestora (art. 566 alin. (1) Cod Civil).
- În măsura în care a solicitat restituirea fructelor și a productelor, reclamantul va trebui să trebui să restituie cheltuielile necesare pentru producerea și culegerea acestora, pârâtul având, potrivit art. 566 alin. (6)-(7) Cod Civil, un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor, cu excepția situației în care se oferă o garanție suficientă.
- Proprietarul va putea fi obligat să restituie pârâtului cheltuielile necesare și cheltuielile utile efectuate cu bunul, însă proprietarul nu poate fi obligat să restituie și cheltuielile voluptuare realizate pentru simpla înfrumusețare a bunului. În situația în care s-au efectuat cheltuieli voluptoare, posesorul va putea ridica aceste lucrări atât timp cât nu se deteriorează bunul (art. 566 alin. (8) Cod Civil).
Ca o noutate a Noului Cod Civil, și proprietatea publică poate fi apărată prin acțiunea în revendicare.
Referințe:
[1] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 344.
[2] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 459.
[3] A de vedea, de exemplu, Eugen Chelaru, Drepturile reale principale, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 325.
[4] Idem, p. 343.
[5] Idem, p. 326.
[6] Idem, p. 329.
[7] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 344.
[8] Eugen Chelaru, op. cit., p. 326.
[9] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 344.
[10] Ibidem.
[11] Idem, p. 367.
[12] Eugen Chelaru, op. cit., p. 340-341.
[13] Valeriu Stoica, op. cit., p. 484.